$$$

 Glasul pământului. Glasul iubirii. Glasul copiilor cu pijamale în dungi.

Caut pe cineva să-mi dea împrumut o ață că mi-am rupt firul divin când mi-am născut pruncul prin cezariană. Cu pruncul aș vrea să fac eu armată, că-s măsa, nu statul, diptu' cei 200 și ceva de lei pe lună. Iar fata, să aleagă ea dacă nu vrea copii, și dacă vrea câți vrea...și nu posesorii de falus cărora le vine al naibii de ușor să se creadă îndreptățiți în a decide ce să facă o femeie cu pântecul ei. Aș vrea să devină amândoi medici sau avocați, nu Ion sau Ana.

Vreau să votez și să candidez poate, nu să stau la cratiță, vreau să beau Cola cu nanocipuri, să cred în vaccinuri și în H2O, și să recit din Lucian Blaga în Matrixul meu nenorocit.

Mai jos vă las o poveste cu personaje reale, dar având firul împletit cu ficțiune ca să reiasă mai clar morala, și aspectul primordial pe care noi, AZI, pe lângă că l-am uitat, l-am câcat în noroc și l-am băgat în punga cu pungi.

...cică era prin anul 1916, într-un sat pe nume Tulghieș, un bărbat de vreo 33 de ani care avea 4 copii, și pe care îl chema Lazăr Vasile Eremia. În vremurile acelea era al naibii de greu să crești 4 copii. Lipsurile erau multe, și gurile trebuiau săturate. Făcea și omul ce putea, mai creștea un porc, o găină, o văcuță, mai fura din hotarul grofului, deh, așa era viața atunci. Pe copii îi creștea cu frică de Dumnezeu și respect curat pentru oameni. Copiii, mici fiind, nu înțelegeau de ce la surioara lor (pe care o chema Elisabeta) trebuiau să îi zică Ierjică (Erszebet) și de ce oamenii ăia mustăcioși care vorbeau altă limbă, veneau și le luau de prin curte animale, și din hambare bucatele (cereale). Tot încerca bietul Eremia să meargă la sfat, să vorbească cu groful să îi reducă foncirea (impozitul), că are 4 copii de hrănit. Dar la sfat, dacă nu știai ungurește, nu te băga nimeni în seamă.

 Într-o iarnă, au venit ei, și i-au luat lemnele din curte și 2 iepuri sălbatici pe care îi creșteau copiii, că atât le mai rămase. Cu lacrimi în ochi priveau copiii, cum oamenii cu mustăți lungi îndeasă iepurii în sac și încarcă în căruță lemnele. 

- Ce-om face amu tată? (Întreabă Ierjica)

- Lasă că ne ajută Bunul Dumnezeu.(îi răspunde Eremia, în timp ce își încleștează pumnii tremurânzi). 

Bietul Eremia ar tăbărî pe ei, dar știe că apoi n-ar mai vedea nici lumina zilei, nici pruncii, nici nevasta. În frig crunt și doar cu mămăligă amestecată cu stroh, au trecut peste aceea cumplită iarnă.

 În primăvara când trebuia să iasă cu plugul în brazdă, Eremia aude de prin sat de la un puști de vreo 15-16 ani că la Șuncuta pe ascuns se adunau bărbați la oaste și că începe războiul. Atunci, în ochii lui Eremia se vede o licărire. Asta-i șansa lui să scape de nenorociri, de grofi, de foncire, și să poată să îi zică la fetița lui cea mică Elisabeta (așa cum o chemase și pe mama lui, pe care nu a cunoscut-o, deoarece a murit în chinuri la nașterea lui în 1883). Atunci Eremia lăsă jos coarnele plugului, merge și își sărută pruncii și nevasta, zice împreună cu ei un "Tatăl nost" și pleacă la Șuncuta.

Eremia moare în război în 1918 la Carei cu gândul la pruncii lui.

 Anii trec...

 Ierjica (Elisabeta) se căsătorește cu Todor(Teodor). Fac împreună 5 copii. Pe fetița cea mai mică o cheamă Aurica (Aurelia). 

Anii trec...

Aurica se căsătorește cu Ioan și fac împreună 3 copii. Pe copilul lor cel mare îl cheamă Adrian.

Anii trec...

Anii trec...

Anii trec...

Nimeni nu își mai aduce aminte de Eremia care a murit ca să scape satul de grofi, de foncire, și să îi poată zice la fetița lui cea mică... Elisabeta.

 Păcat de jerfa lui. Nu știm să apreciem libertatea și luxul de a ne numi copiii cu ce nume vrem.