$$$

 Castelul Chenonceau din Franța e cunoscut ca "Castelul Doamnelor" pentru că a fost salvat, transformat și protejat de femei puternice de-a lungul istoriei. În timpul Primului Război Mondial, proprietara l-a transformat în spital militar și a salvat peste 2.000 de soldați răniți!

Castelul Chenonceau din Franța nu este doar una dintre cele mai vizitate și fotografiate bijuterii arhitecturale ale Văii Loarei, ci și un simbol profund al influenței feminine în istorie. Supranumit pe bună dreptate „Castelul Doamnelor”, acest loc a fost construit, modelat, apărat și înnobilat de o succesiune de femei remarcabile, care i-au oferit o identitate unică, diferită de orice alt castel regal. Chenonceau nu a fost doar o reședință somptuoasă, ci o adevărată scenă a puterii, sensibilității și viziunii feminine, exprimată în fiecare piatră, grădină și arcadă.

Prima femeie care a marcat profund destinul castelului a fost Diane de Poitiers, favorita regelui Henric al II-lea. Ea a primit castelul în dar de la rege și a contribuit decisiv la dezvoltarea lui, construind podul care traversează râul Cher și amenajând grădinile care astăzi încă îi poartă numele. Cu o viziune clară și un gust rafinat, Diane a transformat castelul într-un loc de o eleganță aparte, care îmbina funcționalitatea cu estetica, într-un echilibru perfect.

După moartea regelui, castelul a trecut în mâinile reginei Caterina de Medici, o altă figură feminină de o forță extraordinară. Caterina a preluat nu doar clădirea, ci și controlul asupra destinului său simbolic. A organizat aici fastuoase recepții și baluri regale, întărind poziția Franței și a propriei familii în vremuri de instabilitate. Ea a adăugat galeria de peste râu, care astăzi este imaginea emblematica a castelului – un coridor luminos suspendat deasupra apei, unind istoria cu visarea.

Mai târziu, Louise de Lorraine, soția regelui Henric al III-lea, a trăit aici în doliu profund după asasinarea soțului ei. S-a retras în castel și l-a transformat într-un loc al meditației, al reculegerii și al sobrietății, decorând camerele în tonuri de negru și alb, în contrast cu opulența anterioară. Chenonceau devenea astfel nu doar un palat al strălucirii, ci și un sanctuar al durerii și fidelității.

O altă femeie de excepție, Louise Dupin, a salvat castelul de la distrugere în timpul Revoluției Franceze. Ea a convins autoritățile că edificiul este esențial pentru circulația pe râu și l-a apărat cu inteligență și curaj. Aici, în acea perioadă tulbure, s-au întâlnit filosofi și scriitori ai Luminilor, precum Voltaire și Rousseau, iar castelul a devenit un spațiu al libertății de gândire și al culturii.

Poate cea mai impresionantă dovadă de devotament uman s-a petrecut însă în secolul XX. În timpul Primului Război Mondial, Simone Menier – o femeie nobilă, moștenitoare a imperiului ciocolatei Menier – a transformat castelul într-un spital militar. Saloanele regale au devenit saloane de tratament, iar galeria de peste râu, odinioară destinată dansurilor elegante, s-a umplut de paturi și de soldați răniți, luptând pentru viață. Cu propriile sale resurse, Simone a organizat un punct medical exemplar, iar peste 2.000 de soldați au fost tratați și salvați între acele ziduri seculare. Chenonceau s-a transformat, din nou, într-un refugiu – nu al regilor, ci al celor care luptau pentru viață și pentru țară.

Astăzi, fiecare colț al castelului poartă amintirea acestor femei: grădinile pline de culoare, galeria cu arcade, camerele decorate cu tapiserii de epocă sau biblioteca liniștită. Fiecare dintre ele spune o poveste despre curaj, suferință, iubire și dăruire. Vizitatorii nu pășesc doar într-un monument istoric, ci într-un univers viu, în care vocile acestor doamne încă răsună, blânde și puternice.

De aceea, Castelul Chenonceau nu este doar o operă de artă arhitecturală. Este un testament viu al puterii feminine – al femeilor care, în vremuri dominate de bărbați, au reușit nu doar să supraviețuiască, ci să conducă, să creeze, să protejeze și să vindece. Iar această moștenire emoționantă continuă să inspire, dincolo de veacuri, fiecare suflet care îi trece pragul.

$$$

 

Vedeți acest tablou? Este unul dintre cele mai faimoase din lume, totuși foarte puțini cunosc povestea emoționantă și extraordinară din spatele lui!

Priviți-l. Există o femeie, aparent obișnuită, care merge pe o pajiște într-o zi care ar trebui să fie frumoasă și însorită. Dar privirea ei este ascunsă, ca și cum ar păzi un secret. Această femeie, protagonista tabloului „Promenada” de Monet, se numește Camille Doncieux. S-au întâlnit pentru prima dată într-o librărie. Ea este o tânără promisă în căsătorie unui vlăstar bogat din clasa de mijloc superioară, el este un pictor fără un ban. Nu au voie să se iubească, așa că fug împreună și se căsătoresc în secret.

Se pare că nu au nimic: nici bani, nici bogății, nici o poziție respectabilă. Familiile lor i-au blestemat, vechii lor prieteni își bat joc de ei, dar se au unul pe celălalt și asta e de ajuns! Aceia au fost ani „bogați”, nu în posesiuni, ci în veselie, nu în onoruri, ci în dragoste. Pentru că a fi bogat nu înseamnă a avea mult, ci a simți mult, iar fericirea nu se măsoară după lucrurile pe care le deții,ci prin lucrurile pe care le prețuiești.

Dar apoi, într-o zi, Camille s-a îmbolnăvit. Monet a început să o picteze obsesiv , ca și cum ar fi încercat să-i țină imaginea ancorată pe pânză, astfel încât moartea să nu o ia. Cu cât boala lui Camille se înrăutățea, cu atât figurile din picturile sale păreau să se dizolve în fața ochilor săi, nemaifiind prinse în rigiditatea liniei care definește și întemnițează totul. Ceva spulbera contururile, dizolva liniile, transforma materia în lumină și carnea în suflet.

În cele din urmă, însă, boala a fost mai puternică: cancerul a ucis-o pe Camille la doar 32 de ani. Dar a continuat să o picteze printre flori și fire de iarbă, pentru că corpul nu uită, iar sufletul își amintește. Și tocmai după moartea lui Camille a început să-i picteze faimoșii nuferi. „Și voi ști să mângâi florile, pentru că m-ai învățat tandrețea.” În fiecare dimineață, în următorii douăzeci de ani, Monet a mers la iaz să picteze nuferii care îi aminteau de iubita sa Camille. Monet a pictat peste două sute de nuferi, privind mereu același iaz. Dovada faptului că atât de frumos poate fi același lucru în fiecare zi, atunci când îl privești cu dragoste.

Guendalina Middei - Profesorul X.

.

$$$

 În Evul Mediu, piperul negru nu era doar un condiment, ci o adevărată comoară. Originea sa exotică, transportul anevoios din India și raritatea în Europa îl transformaseră într-un bun de lux, rezervat doar celor bogați sau influenți. Atât de prețuit era, încât piperul a ajuns să aibă o valoare economică comparabilă cu aurul. În multe regiuni europene, mai ales în orașele comerciale importante, boabele de piper erau acceptate ca plată pentru datorii, chirii, impozite sau chiar zestre. Se cântăreau cu grijă și se păstrau în lăzi sigilate, asemenea bijuteriilor.

Expresia „preț piperat” vine tocmai din această realitate istorică, când prețul piperului depășea cu mult valoarea multor bunuri de bază. Cu o punguță mică de piper puteai cumpăra un cal sau un teren, iar negustorii care aduceau mirodenii din Orient erau tratați ca adevărați nobili. Multe orașe și regate își construiseră averile pe comerțul cu mirodenii, iar rutele către India și Asia de Sud-Est deveniseră mize geopolitice majore.

Unii seniori feudali își încasau tributul de la vasali în boabe de piper, iar cronicile vremii amintesc de pungi cu piper dăruite drept omagiu de supuși conducătorilor lor. În lipsa monedelor, piperul devenise o formă stabilă de valoare, ușor de depozitat și greu de falsificat, iar controlul asupra surselor de mirodenii aducea bogăție și putere.

În familiile aristocrate, a avea piper în cămară era un semn de statut. Bucătarii palatelor îl foloseau cu zgârcenie, iar o mâncare bine „piperată” era o demonstrație de opulență. Era, literalmente, condimentul bogaților.

Într-un timp în care Europa trăia în lipsuri, piperul devenise atât de râvnit încât însemna mai mult decât gust: era un simbol al accesului la lume, la rafinament și la civilizațiile îndepărtate. Nu e de mirare că marii exploratori ai lumii – precum Vasco da Gama – au pornit în căutarea unor rute mai scurte spre Indiile bogate în mirodenii, pentru a evita taxele uriașe ale intermediarilor arabi sau venețieni.

Astfel, piperul nu a influențat doar gastronomia europeană, ci și cursul istoriei, declanșând expediții, cuceriri și formarea primelor imperii comerciale. În spatele fiecărei boabe mici, negre și înțepătoare, stă o poveste mare: despre poftă, putere, negoț și transformări globale.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - GUSTAV MAHLER

Gustav Mahler s-a născut la 7 iulie 1860 într-o familie de evrei din clasa de mijloc din Kaliste, Boemia, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar. Principala sa pregătire muzicală și-a primit-o la Conservatorul din Viena, începând cu 1875. Dorința lui Mahler de a compune a început în primii săi ani, dar a descoperit că își putea câștiga o existență bună dirijând, ceea ce i-a dat, la rândul său, timp să compună. Posturile la mai multe teatre de operă, inclusiv Praga, Leipzig, Budapesta, Hamburg, au condus în cele din urmă la conducerea Operei de Stat din Viena în 1897.

Ca evreu, Mahler a fost expus la antisemitism toată viața, inclusiv la o presă oficială “antisemită” din Viena. Unii comentatori muzicali l-au tratat favorabil pe Mahler, în timp ce alții s-au opus în mod vitriolic.

Pentru a obține funcția de director al Operei de Stat din Viena, era necesar să fii catolic, așa că Mahler s-a convertit. În cei zece ani în care a condus Opera din Viena, a extins repertoriul și a ridicat standardele artistice, iar perfecționismul său exigent i-a câștigat atât respect, cât și dușmănie. Verile i-au fost petrecute compunând în decoruri montane idilice.

În anul 1902, Mahler s-a căsătorit cu Alma Schindler (1879-1964), o muziciană și compozitoare cu douăzeci de ani mai mică decât el. Au avut două fiice, Maria Anna, (1902-1907), și Anna (1904-1988), supranumite respectiv “Putzi” și “Gucki”. Moartea Mariei în 1907, la vârsta de patru ani, a fost o lovitură uriașă, urmată în același an de diagnosticarea lui Mahler cu o valvă mitrală defectuoasă a inimii, o afecțiune care putea, în acele zile pre-antibiotice, să ducă la o infecție cardiacă. Pe măsură ce anul 1907 a continuat, Mahler, obosit de poverile administrative ale Operei din Viena, a acceptat o ofertă atractivă de la Metropolitan Opera din New York, care includea un salariu mai mare, fără sarcini administrative și mult mai mult timp pentru compunere.

Următorii câțiva ani îl vor vedea dirijând Filarmonica din New York, premiera Simfoniei sale nr. 8 la München, infidelitatea lui Alma și efectele pe care le are asupra căsătoriei lor și deteriorarea continuă a sănătății sale. 

A murit la Viena la 18 mai 1911, la vârsta de cincizeci de ani, din cauza unei infecții a valvei cardiace defectuoase.

Mahler a finalizat nouă simfonii, dintre care unele au inclus solişti vocali şi coruri, lăsând o zecime neterminată, pe lângă setările unei serii de poezii chinezeşti traduse în germană, Das Lied von der Erde (“Cântecul Pământului”).

Mahler a mai scris aproximativ patruzeci de cântece, inclusiv două cicluri de cântece, Lieder eines fahrenden Gesellen (“Cântecele unui călător”) și Kindertotenlieder (“Cântece despre moartea copiilor”) și două seturi intitulate Des Knaben Wunderhorn (“Magia tineretului”). Horn”) și Lieder nach Ruckert (“Cântece după [poetul] Ruckert”).

Cel mai cunoscut în timpul vieții sale ca dirijor de orchestrală și de operă, compozițiile lui Gustav Mahler nu au fost niciodată pe deplin înțelese sau acceptate de instituția muzicală din Viena. Mahler însuși și-a dat seama de asta și a spus: 

“Va veni încă timpul meu”. 

Acum, recunoscut ca unul dintre cei mai importanți compozitori din romanticul târziu, lucrările sale continuă să fie înregistrate, muzica sa continuă să atragă publicul, iar muzicologii încă îi studiază și editează partiturile – timpul lui este acum și va continua în viitor. 

https://www.facebook.com/share/v/1HmnixMUUj/?mibextid=wwXIfr

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ -GIOVANNI PAPINI

Giovanni Papini (n. 9 ianuarie 1881, Florența - d. 8 iulie 1956, Florența) a fost un jurnalist, eseist, critic literar, poet și romancier italian.

Giovanni Papini s-a născut în anul 1881 la Florența, fiu al lui Luigi Papini, fost soldat garibaldian, meșteșugar cu convingeri republicane și anticlericale, motiv pentru care mama sa, Erminia Cardini, a trebuit să-și boteze fiul pe ascuns. 

A avut o copilărie și o tinerețe solitare, compensate de pasiunea pentru lectură. 

În 1899 devine institutor, predă câtva timp și exercită și profesiunea de bibliotecar. 

Din fragedă tinerețe se angajează într-o frenetică activitate de scriitor, publicist și animator cultural și devine cu timpul un erudit autodidact. 

În 1900, împreună cu Giuseppe Prezzolini și Ettore Morselli, înființează o asociație de "liberi cugetători" (spiriti liberi), cu tendințe anarhice și idealiste. În anul 1903 scrie programul revistei nou apărute "Il Leonardo", cu puncte re referință în filosofia lui Friedrich Nietzsche și antroposofia lui Rudolf Steiner, având ca obiectiv lichidarea culturii academice italiene. În același timp lucrează ca redactor al revistei "Il Regno", condusă de Enrico Corradini, publicație de netă orientare naționalistă. 

Debutează ca scriitor cu un ciclu de "povestiri metafizice", printre care "Il tragico quotidiano" (1903) și "Il pilota cieco" (1907). În 1907 publică prima sa carte în domeniul filosofiei, "Il crepusculo dei filosofi", în care combate virulent sistemele de gândire a șase din cei mai importanți filosofi (Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer, Friedrich Nietzsche), constatând în final moartea filosofiei (licenzio la filosofia) în numele unui iraționalism vitalistic. În această epocă se căsătorește cu Giacinta Giovagnoli.

Perioada futuristă

În anul 1911 dă publicității, împreună cu Giovanni Amendola, revista "L'Anima", care va apare până în 1913, când îi ia locul revista "Lacerba", editată împreună cu Ardengo Soffici, revistă care devine expresia futurismului florentin. Papini se va distanța mai târziu de această orientare în cartea L'esperienza futurista (1919). În Le memorie d'Iddio (1912) exprimă cu violență protestul său anti-religios și nihilist, în timp ce în “Le Stroncature”, face un rechizitoriu aspru, în numele avangardei culturale, al principalelor opere clasice (Faust, Decameronul, Hamlet etc.) și polemizează cu scriitori contemporani, ca Giovanni Gentile sau Benedetto Croce. În același timp scrie și opere în spirit tradițional, proză poetică, “Cento pagine di poesia”(1915), sau versuri, “Opera prima”(1917). Din această epocă datează una din operele cele mai apreciate ale lui Giovanni Papini, povestirea autobiografică “Un uomo finito”(1913).

În primii ani după război, lui Papini nu i se iartă colaborarea cu fascismul, în special din partea generației tinere de scriitori. Susținut de catolicii tradiționaliști, continuă să publice o serie de opere ca “Lettere agli uomini di Celestino VI”(1946), “Vita di Michelangelo” (1949), Il libro nero (1951), “Il diavolo”(1953), “La spia del mondo” (1955). 

Colaborează cu regularitate la ziarul "Corriere della Sera", cu articole care vor fi publicate postum (1971) într-o culegere intitulată Schegge. 

Suferind, aproape orb, Giovanni Papini moare la Florența pe 8 iulie 1956. Unele opere rămase neterminate sau în stare de proiect vor fi publicate ca atare după moatea sa: “Giudizio universale”(1957), “La felicità dell'infelice”(1956), “La seconda nascita”(1958), “Diario” (1962), “Rapporto sugli uomini”(1977).

Giovanni Papini a fost în primul rând un activist cultural multilateral, cu mari oscilații morale, pe bună dreptate controversat, nu numai de adversarii săi, care l-au acuzat de diletantism intelectual. Din punct de vedere literar, impresionează stilul său vehement, incisiv, bogat în imagini, sarcastic și paradoxal, adesea prolix și pompos. 

Nu poate fi ignorată mania de grandoare și dorința irezistibilă de a surprinde pe cititor, de multe ori în conflict cu obiectivitatea, cu riscul de a nu fi luat în serios. Oscilând între filosofie, istorie, istorie literară, beletristică și erudiție religioasă, Giovanni Papini s-a manifestat mereu ca un spirit agitat, nemulțumit, acaparat de veșnice căutări.

Citate GIOVANNI Papini:

“Gândirea nu se opreşte. Sfârşitul ultimei pagini nu e decât exodul unei plecări, iar fiecare culme atinsă e o trambulină pentru alte zboruri. E destul să ne ridicam cu o singură treaptă deasupra umanului, pentru ca toate valorile omeneşti să se confunde şi să dispară. Dreptatea şi nedreptatea, sublimul şi josnicul nu mai au nici un sens.”

“Nu există înălțimi de neatins, ci numai aripi prea scurte.”

“Adevărata noblețe a omului, eroismul său cel mai mare constă în a ști să trăiască până atunci când toate temeiurile vieții sunt distruse în el, până și atunci când vălurile și cârjele care fac posibilă viața tuturor au fost aruncate la o parte.”

“La urma urmelor, să spunem adevărului pe nume, oricât ar fi de dureros: sunt un ignorant! Am ciupit de peste tot, am răscolit toate, am pipăit și am mirosit tot ce se poate cunoaște, m-am dat cu capul de incognoscibil, dar n-am adâncit niciodată nimic. Nu există artă sau filozofie în care să nu pot spune că sunt cu adevărat stăpân absolut. Nu am nici o specialitate; nu am un câmp de preocupări, fie chiar o mică grădină de zarzavat pe lângă casă, în care să mă simt cu adevărat acasă, în care să pot privi de sus pe cel ce-mi iese în cale.”

“Viaţa, pentru a fi suportabilă, trebuie trăită din plin.”

“Într-o lume în care fiecare se gândește la hrană și la bani, la distracții și la putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să împrospăteze viziunea lucrurilor ordinare, misterul din banalitate, frumusețea din gunoi. În mijlocul unei imense și atotputernice caste de sclavi ai opiniei și ai tradiției, de pedanți parazitari și sofisticați, de predicatori ai vechilor legende, de paznici de temnițe morale, de papagali încăpățânați ai tuturor normelor învechite și ai tuturor lucrurilor comune, e nevoie de un om care să-i trezească din noapte.”

“Pentru mine deșteptăciunea nu este altceva decât gradul cel mai înalt al mediocrității… N-am încotro: orice aș face, mie-mi plac întotdeauna extremele… Ori un țăran, ori Dante – ceilalți, cu toții, la o parte; jos cu oamenii deștepți, cu oamenii spirituali, cu oamenii abili și cu intelectuali odioși! Ce sunteți voi, ceilalți în fața unui țărănoi murdar care îmblătește grâul ca să vă dea de mâncare? Ce produceți voi? Vorbe și iar vorbe, mistificări și neghiobii!”

Sursa:

https://www.poezie.ro/index.php/author/0003849/Giovanni_Papini

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - JEAN DE LA FONTAINE

Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Chateau-Thierry, Franța – d. 13 aprilie 1695, Paris) a fost un poet, dramaturg și prozator francez, membru al Academiei Franceze. #

La Fontaine s-a născut la Château-Thierry, în Champagne, la 8 iulie 1621. 

Tatăl său a fost Charles de La Fontaine, maestru de vânătoare și pădurar al ducatului de Château-Thierry, iar mama sa a fost Françoise Pidoux. Familia sa făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc provinciale; chiar dacă nu făcea parte din nobilime, tatăl său era înstărit.

Jean, cel mai mare copil, a fost educat la colegiul din orașul Reims. În luna mai 1641 a intrat la Oratoriu, iar în luna octombrie a aceluiași an la Seminarul din Saint-Magloire. Dar, după o perioadă relativ scurtă, mai exact în 1642 și-a dat seama că și-a greșit vocația și a început să studieze dreptul.

La Paris, în paralel cu studiile de drept, La Fontaine frecventează un cerc literar, denumit La Table Ronde („Masa rotundă”), alcătuit din tineri poeți ai acelei epoci, printre care: Pellisson, François Maucroix, François Charpentier, Tallemant des Réaux și Antoine de Rambouillet de La Sablière (care ulterior s-a căsătorit cu Marguerite Hessein, viitoarea protectoare a lui La Fontaine).

În 1647 tatăl său îi aranjează o căsătorie de conveniență cu Marie Héricart, în vârstă de doar 14 ani, fiica lui Louis Héricart, “locotenent civil și penal” al domeniului La Ferté-Milon. Tânăra soție a adus o zestre de 20.000 de livre. Contractul de căsătorie a fost semnat în acest oraș (în apropiere de Chateau-Thierry) la 10 noiembrie 1647. Jean de La Fontaine și soția sa au avut un singur fiu, Charles. La Fontaine o părăsește însă pe soția sa și se întoarce la Paris, unde frecventează societatea mondenă și libertină a acelei perioade.

La Fontaine obține în 1649, diploma de avocat pentru baroul parizian (Cour du Parlement de Paris).

Debutul lui Jean de La Fontaine în literatură s-a petrecut la 17 august 1654, prin publicarea unei comedii în cinci acte: L’Eunuque („Eunucul”), o prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes

La Fontaine s-a impus în literatura universală prin fabulele sale, publicate în 12 cărţi, în perioada 1668-1694. 

Fiind inspirat de anticii Esop şi Fedru, precum şi de tradiţiile populare, şi înzestrat cu un talent deosebit, el a depăşit caracterul unilateral didactic al vechilor fabule, transformându-le în adevărate opere de artă. Prin intermediul fabulelor, La Fontaine a criticat moravurile sociale din Franţa în timpul absolutismului şi a demascat cu mult umor şi vervă viciile claselor dominante necruţându-l nici pe rege şi nici pe curtenii săi. Eroii din fabulele sale, care aparţin lumii animaliere sau regnului vegetal, personificând tipuri şi caractere, reprezintă diferite aspecte ale vieţii sociale din Franţa acelui timp, ca în “Greierele și furnica”, “Corbul și vulpea”, “Lupul și mielul” etc. Eroii din fabulele sale, care aparțin lumii animaliere și regnului vegetal, personificând tipuri și caractere, reprezintă diferite aspecte ale vieții sociale din Franța acelui timp. Fabulele lui La Fontaine au fost traduse în foarte multe limbi, iar acest fapt a influenţat dezvoltarea ulterioară a acestei specii literare, inclusiv a fabulei româneşti…

În 1682 La Fontaine era recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși literați francezi. Se pare că Madame de Sévigné, un adevărat critic literar al acelei epoci, a fost cea care a început demersurile la curtea regală și în cercurile literare pentru primirea lui Jean de La Fontaine în Academia Franceză.

Lupul și câinele - Jean de La Fontaine

Un lup numai piele şi os,

se-ntâlni cu un dulău foarte frumos.

Durduliu, fălcos, cu ceafa lată - 

mamă, ce i-ar fi sărit la beregată,

dacă nu s-ar fi temut c-o să iasă tăvălit.

Aşa că lupul îl abordă smerit,

că ce bine-arată, ce mină-nfloritoare 

şi ce ţinută distinsă are.

- Depinde numai de tine

să fii şi tu rotofei ca mine.

Lasă naibii codrul, ce, eşti prost

s-o ţii tot într-un post?!

Tu şi toată haita sunteţi nişte jigăriţi,

vai de capu' vostru de nenorociţi!

Crăpaţi de foame întreaga viaţă,

că nu vă pune nimeni o strachină, 

colea, în faţă.

Fă ce fac şi eu

şi n-o să-ţi mai fie deloc greu.

- Păi, şi ce-aş avea de făcut anume?

- Mai nimic: latri la lume - 

la cerşetori, la şleahta răpănoasă,

da' niciodată la cei din casă!

Trebuie să te guduri la stăpâna,

iar stăpânului, să-i lingi mâna,

iar în schimb, el îţi dă oase,

împieliţate, frumoase,

başca zgrepţănări drăgăstoase.

Lupul deja se visa boier

şi era într-al nouălea cer, 

când, cum mergeau ei, la o cotitură,

vede, la gâtul câinelui, o rosătură.

- Auzi, dulăule, da' ce-i cu urma aia lată?

- Bah, o nimica toată!

- Nimica-nimica, da' de unde vine?

- E-un fleac, o bagatelă, vezi-bine!

- O fi, dar bănuiala începe să mă ardă!

- Ei bine, da, e de la zgardă, 

de la lanţul cu care sunt legat.

- Legat? Cum adică? 

Nu poţi să fugi în lung şi-n lat?

- Păi, nu prea... Dar ce contează!

- Ba foarte contează, dă-mi voie!

De-aşa strachină cu oase n-am nevoie

nici de-ar fi de foame-n paişpe să mă rup!

Zicând astea, jupânul lup 

îl lăsă pe dulău în drum,

o luă la fugă – şi fuge şi-acum.

Traducerea George Pruteanu

$$$

 MEMORIE CULTURALA - PERCY BYSSHE SHELLEY

Se împlinesc astăzi 203 ani de la moartea lui Percy Bysshe Shelley, considerat unul dintre cei mai mari poeţi ai romantismului, care s-a născut la 4 august 1792, la Field Place, Sussex, Marea Britanie, decedat la data de 8 Iulie 1822 (29 ani) fiind primul copil al aristocraţilor Elizabeth Pilfold şi Timothy Shelley.

Cele mai cunoscute lucrări ale lui Shelley includ "Ozymandias, "Oda vântului de apus", "Mont Blanc", "Odă unei ciocârlii", "Mascarada anarhiei", "Prometeu descătuşat".

Lucrările sale majore sunt considerate poemele vizionare "Prometeu descătuşat" ("Prometheus Unbound"), "Alastor sau duhul singurătăţii", "Adonis" ("Adonais"), "Revolta islamului" ("The revolt of Islam"), precum şi piesa neterminată "Triumful vieţii" ("The Triumph of Life"). De asemenea, a scris romanele în stil gotic "Zastrozzi" şi "St. Irvyne sau Cavalerul de Rozacruce" ("St. Irvyne, or the Rosicrucian"), precum şi proză scurtă: "Asasinii" ("The Assassins") şi "Colosseumul" ("The Coliseum").

După educaţia timpurile, făcută acasă, în privat, Shelley a continuat studiile la Sion House din Brentford (1802) şi, apoi, la Eton College (1804). În 1810, şi-a început studiile de licenţă la Oxford College, perioadă din care datează şi primele sale scrieri care nu au atras prea mult atenţia. În 1811, a fost exmatriculat, ca urmare a scrierii şi distribuirii în colegiu a pamfletului "The Necessity of Atheism". Au urmat o perioadă de călătorii. S-a căsătorit cu Harriet cu care a avut un copil.

S-a apropiat de idolul său, filosoful anarhist William Godwin, de a cărui fiică, Mary avea să se îndrăgostească. A fugit cu Mary în Europa, perioadă în care s-au şi căsătorit. Cea de-a doua soţie a fost şi ea romancieră, cunoscută pentru volumul "Frankenstein".

În 1816, sănătatea lui Percy a început să se deterioreze, iar Claire, soţia poetului, le-a propus lui Percy şi Mary să o însoţească în Elveţia cu noul ei iubit, Lord Byron. Cuplul a acceptat, iar în perioada petrecută la Geneva s-a împrietenit cu Lord Byron. În 1817, Shelley s-a stabilit la Marlow, iar în 1818 pleacă în Italia, unde va sta până la moarte.

Dintre poemele sale, amintim: "Mab" ("Queen Mab", 1813), "Alastor sau duhul singurătăţii" ("Alastor, or the Spirit of Solitude", 1816); Revolta islamului ("The Revolt of Islam", 1818); "Mascarada anarhiei" ("The Masque of Anarchy", 1819); "Odă vântului de apus" ("To the Westwind", 1819); "Odă unei ciocârlii" ("To a Skylark", 1819); "Familia Cenci" ("The Cenci", 1819); "Prometeu descătuşat" ("Prometheus Unbound", 1820); "Norul" ("The Cloud", 1820); "Triumful vieţii" ("The Triumph of Life", 1821); "Apărarea poeziei" ("A Defense of Poetry", 1821); "Epipsychidion" ("Epipsychidion", 1821); "Hellas" ("Hellas", 1822).

A murit într-un accident de navigaţie în golful Spezia, la 8 iulie 1822. 

Filozofia dragostei 

Trec izvoarele în râuri,

Râurile curg spre mare.

Nevăzute, limpezi brâuri

Leagă boarea de-altă boare.

Nu-i nimic stingher în Fire,

Toate tind să te îmbine

Într-o tainică iubire –

De ce nu și eu cu tine?

Munții-aștern pe cer săruturi,

Val ca val se-mbrățișează.

Orice floare fără fluturi

Și pe noi ne-ndepărtează,

Soarele în brațe strânge

Globul. Luna-n mări se scaldă.

Ce e viața mea? – se frânge

Fără sărutarea-ți caldă.

Percy Bysshe Shelley (1819)

Sursa:

https://www.agerpres.ro/documentare/2022/08/04/o-personalitate-pe-zi-poetul-britanic-percy-bysshe-shelley--958861?fbclid=IwAR3lfcFwCtK-In2nRRXdPaPv_dgM-rFlhQ8Bas5HNViapT8VymBup9NKG1M