$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - JEAN DE LA FONTAINE

Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Chateau-Thierry, Franța – d. 13 aprilie 1695, Paris) a fost un poet, dramaturg și prozator francez, membru al Academiei Franceze. #

La Fontaine s-a născut la Château-Thierry, în Champagne, la 8 iulie 1621. 

Tatăl său a fost Charles de La Fontaine, maestru de vânătoare și pădurar al ducatului de Château-Thierry, iar mama sa a fost Françoise Pidoux. Familia sa făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc provinciale; chiar dacă nu făcea parte din nobilime, tatăl său era înstărit.

Jean, cel mai mare copil, a fost educat la colegiul din orașul Reims. În luna mai 1641 a intrat la Oratoriu, iar în luna octombrie a aceluiași an la Seminarul din Saint-Magloire. Dar, după o perioadă relativ scurtă, mai exact în 1642 și-a dat seama că și-a greșit vocația și a început să studieze dreptul.

La Paris, în paralel cu studiile de drept, La Fontaine frecventează un cerc literar, denumit La Table Ronde („Masa rotundă”), alcătuit din tineri poeți ai acelei epoci, printre care: Pellisson, François Maucroix, François Charpentier, Tallemant des Réaux și Antoine de Rambouillet de La Sablière (care ulterior s-a căsătorit cu Marguerite Hessein, viitoarea protectoare a lui La Fontaine).

În 1647 tatăl său îi aranjează o căsătorie de conveniență cu Marie Héricart, în vârstă de doar 14 ani, fiica lui Louis Héricart, “locotenent civil și penal” al domeniului La Ferté-Milon. Tânăra soție a adus o zestre de 20.000 de livre. Contractul de căsătorie a fost semnat în acest oraș (în apropiere de Chateau-Thierry) la 10 noiembrie 1647. Jean de La Fontaine și soția sa au avut un singur fiu, Charles. La Fontaine o părăsește însă pe soția sa și se întoarce la Paris, unde frecventează societatea mondenă și libertină a acelei perioade.

La Fontaine obține în 1649, diploma de avocat pentru baroul parizian (Cour du Parlement de Paris).

Debutul lui Jean de La Fontaine în literatură s-a petrecut la 17 august 1654, prin publicarea unei comedii în cinci acte: L’Eunuque („Eunucul”), o prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes

La Fontaine s-a impus în literatura universală prin fabulele sale, publicate în 12 cărţi, în perioada 1668-1694. 

Fiind inspirat de anticii Esop şi Fedru, precum şi de tradiţiile populare, şi înzestrat cu un talent deosebit, el a depăşit caracterul unilateral didactic al vechilor fabule, transformându-le în adevărate opere de artă. Prin intermediul fabulelor, La Fontaine a criticat moravurile sociale din Franţa în timpul absolutismului şi a demascat cu mult umor şi vervă viciile claselor dominante necruţându-l nici pe rege şi nici pe curtenii săi. Eroii din fabulele sale, care aparţin lumii animaliere sau regnului vegetal, personificând tipuri şi caractere, reprezintă diferite aspecte ale vieţii sociale din Franţa acelui timp, ca în “Greierele și furnica”, “Corbul și vulpea”, “Lupul și mielul” etc. Eroii din fabulele sale, care aparțin lumii animaliere și regnului vegetal, personificând tipuri și caractere, reprezintă diferite aspecte ale vieții sociale din Franța acelui timp. Fabulele lui La Fontaine au fost traduse în foarte multe limbi, iar acest fapt a influenţat dezvoltarea ulterioară a acestei specii literare, inclusiv a fabulei româneşti…

În 1682 La Fontaine era recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși literați francezi. Se pare că Madame de Sévigné, un adevărat critic literar al acelei epoci, a fost cea care a început demersurile la curtea regală și în cercurile literare pentru primirea lui Jean de La Fontaine în Academia Franceză.

Lupul și câinele - Jean de La Fontaine

Un lup numai piele şi os,

se-ntâlni cu un dulău foarte frumos.

Durduliu, fălcos, cu ceafa lată - 

mamă, ce i-ar fi sărit la beregată,

dacă nu s-ar fi temut c-o să iasă tăvălit.

Aşa că lupul îl abordă smerit,

că ce bine-arată, ce mină-nfloritoare 

şi ce ţinută distinsă are.

- Depinde numai de tine

să fii şi tu rotofei ca mine.

Lasă naibii codrul, ce, eşti prost

s-o ţii tot într-un post?!

Tu şi toată haita sunteţi nişte jigăriţi,

vai de capu' vostru de nenorociţi!

Crăpaţi de foame întreaga viaţă,

că nu vă pune nimeni o strachină, 

colea, în faţă.

Fă ce fac şi eu

şi n-o să-ţi mai fie deloc greu.

- Păi, şi ce-aş avea de făcut anume?

- Mai nimic: latri la lume - 

la cerşetori, la şleahta răpănoasă,

da' niciodată la cei din casă!

Trebuie să te guduri la stăpâna,

iar stăpânului, să-i lingi mâna,

iar în schimb, el îţi dă oase,

împieliţate, frumoase,

başca zgrepţănări drăgăstoase.

Lupul deja se visa boier

şi era într-al nouălea cer, 

când, cum mergeau ei, la o cotitură,

vede, la gâtul câinelui, o rosătură.

- Auzi, dulăule, da' ce-i cu urma aia lată?

- Bah, o nimica toată!

- Nimica-nimica, da' de unde vine?

- E-un fleac, o bagatelă, vezi-bine!

- O fi, dar bănuiala începe să mă ardă!

- Ei bine, da, e de la zgardă, 

de la lanţul cu care sunt legat.

- Legat? Cum adică? 

Nu poţi să fugi în lung şi-n lat?

- Păi, nu prea... Dar ce contează!

- Ba foarte contează, dă-mi voie!

De-aşa strachină cu oase n-am nevoie

nici de-ar fi de foame-n paişpe să mă rup!

Zicând astea, jupânul lup 

îl lăsă pe dulău în drum,

o luă la fugă – şi fuge şi-acum.

Traducerea George Pruteanu