$$$

 LUNA IULIE 

LUNA LUI "CUPTOR”🌞

      Luna IULIE este considerată în general, cea mai caldă a anului în emisfera nordică şi cea mai rece în cea sudică. 

     În ţările din spaţiul anglo-saxon încep "zilele câinelui", zilele cele mai calde din an. Denumirea provine de la steaua SIRIUS, din Constelaţia CÂINELUI, ea fiind considerată răspunzătoare de această căldura.

În tradiţia populară, de pe meleagurile noastre, luna iulie este luna lui "CUPTOR", perechea lui "FĂURAR".

      Se spune că pe cât de frig este în "FĂURAR" (Februarie), pe atât de cald va fi în "CUPTOR". "Făurar" anunţă începutul lucrărilor agricole, iar "Cuptor" coincide cu apogeul verii când activitatea soarelui este intensă. 

     Această strălucire a luminii alungă elementele obscure şi aduce claritate, generozitate. O putem privi ca şi "cuptorul" din procesul alchimic al întregului an.

     Este deci un timp în care se poate prelua o lumina cu care să aduci mai multă claritate, în tine, sau în diferite aspecte ale vieţii tale. Poate nu întâmplător, multă lume pleacă acum în vacanţă, îşi acordă un timp pentru a fi mai relaxaţi, pentru a face şi altceva decât rutina zilnică. 

     Luna IULIE este, prin tradiție, consacrata secerișului, de aceea grija primordială a satenilor este aceea de a-și aduna in pace recoltele de pe ogoare. Așa explica specialiștii existența, in calendarul popular, a numeroase zile in care este evitat lucrul, tocmai de a nu trezi mania divinităților, răspunzătoare de producerea grindinei sau a inciendierii grânelor.

In fiecare an pe data de 20 Iulie se sărbătorește Sfântul ILIE. Aceasta zi marchează miezul verii pastorale, se spune ca atunci ciobanii separa oile de berbeci.

In trecut oamenii nu lucrau de ziua Sfântului ILIE ca sa fie feriți de grindina, tunete și fulgere.

Se dăruiau mere, miere și covrigi pentru cei adormiti.

In aceasta zi se culegeau plante de leac, in special busuiocul.

Web

$$$

 RADU LUI ANGHEL......

       HAIDUCUL EROU CARE LUPTA PENTRU DREPTURILE SĂTENILOR.....

RADU ANGHEL -cunoscut drept RADU lui ANGHEL sau RADU MAMII, născut în anul 1827, la MOȘTENI-GRECI, BOȚEȘTI, DÂMBOVIȚA și decedat în anul 1866, la CÂMPULUNG, ARGEȘ.

        -A fost unul dintre cei mai vestiți haiduci români, erou popular, dar mai ales luptător pentru drepturile locuitorilor satelor. RADU era fiul unuia dintre pandurii lui TUDOR VLADIMIRESCU, pe nume GHEORGHE ANGHEL. 

     - GHEORGHE pandurul s-a stabilit în satul MOȘTENI-GRECI, unde s-a căsătorit cu DESPA. Au avut un fiu și o fiică, băiatul fiind RADU, viitorul haiduc care avea să bage spaima-n ciocoi. A nu se confunda cu RADU URSAN. Potrivit legendei, potera l-a executat pe vestitul haiduc cu „argint tăiat în patru”, deoarece se considera că RADU haiducul ar fi avut puteri magice.  

      -În anul 1866, sub conducerea căpitanului NEGOIESCU, dorobanții din patru județe :ARGEȘ, DÂMBOVIȚA, PRAHOVA și MUSCEL, l-au găsit pe RADU, l-au încercuit și l-au împușcat pe DEALUL CÂRSTIENILOR, lângă RÂNCACIOV. RADU ajunge la CÂMPULUNG MUSCEL, dar moare din cauza rănilor..... 😢

    -Lupul român nu și-a vândut pielea, nu s-a lăsat prins ușor. Haiducul a fost înmormântat în Mănăstirea Sfânta Treime din oraș. Persoanele care nu cred în mitul haiducului susțin că RADU lui ANGHEL l-a jefuit pe judecătorul VESPESCU din TOPOLOVENI și a fost rănit în timpul jafului. Alții l-au numit chiar: „tâlhar mizerabil”. Unele persoane mi-au transmis că portretul său, realizat de către marele patriot și artist Mihail (Mișu) Popp ar fi fost ascuns din incinta muzeului BRUKENTHAL. Oare fiindcă cei care hulesc sunt urmașii ciocoilor de altădată?

Să citim și balada haiducului care ura exploatatorii oamenilor din popor: ,,Foicica – a vrejilor,/ Sus pe dealul Grecilor,/ deasupra Căndeștilor,/ La cel fag cu frunza deasă/ Și cu umbrulița groasă/ Stau voinicii ca-ntr-o casă./ La tulpina fagului/ Carabina Radului/ Iar mai sus, pe rămurele/ Sunt vreo șapte revolvere/ Ce trage Radu cu ele; Radu ce-mi făcea?/ Măna la gură ducea/ Și-ncepea a fluiera/ Și voinicii s-aduna/ Mare, Radu ce făcea?/ Lăngă fag s-apropia/ Și de acolo ce lua?; O ploscuță ce avea/ Și mai mică nu era/ Și da la băieți să bea/ Băieții se îmbăta/ Iară Radu mi-i certa/ Și din gură le zicea:/ – Hai, băieți, plecați acasă/ La copii și la nevastă/ Că sunteți băieți de gloată/ Bunicei de sapă lată./ Radu singur rămănea/ Și-un cântecel cânta:/Și-am zis verde trei sipici/ Dintr-o ceată de voinici /Rămăsei singur aici./ Mare, Radu, că pleca,/ La popa Ion mergea/ Și din gură cuvânta:/ – Bună sara, popă Ioane,/ – Mulțumescu-ți, căpitane,/ – Nu-mi mai zice căpitane,/ Zi-mi pe nume, Răducane!/ Căpitanii sunt la tărg/ Eu sunt Radu cel din crâng./ Potera îl ajungea/ Casa o înconjura/ Și la Radu striga:/ – Dă-te, Radule, legat/ Ca să scapi nevătămat. Cum să mă dau eu legat/ La un ciocoi gulerat?/ Ziceți că mă dau legat/ Când cu trei poteri mă bat?/ Comandiru ordona,/ Foc la casă că dădea,/ Iară Radu ce-mi făcea? Drumu carabinii da,/ Pistoalele slobozea,/ Acoperișu cădea,/ Radu jos se arunca,/ Drum prin poteră făcea/ Și spre pădure fugea./ Dar un om din poteră,/ De-o vadră și cinci oca,/ Argintu-n patru tăia/ In pușcă el mi-l băga/ Și după Radu trăgea,/ Pieptul mi-l străpungea/ Atunci Radu se sfărșea”.

     Potrivit bătrânilor din zonă, pe dealurile ȘTEFĂNEȘTIULUI există multe foste ascunzători ale haiducilor lui ANGHEL și, cel mai probabil, chiar locuri unde își ascundea comorile, bogății care nu au fost găsite până acum. Din acea perioadă a rămas în tradiția populară legenda „galbenilor jurați”, reprezentată de flăcările care sunt vizibile ocazional pe dealuri. În plus, comuna Bogați găzduiește de sute de ani unul dintre cei mai bătrâni copaci ai țării, cunoscut în popor sub numele de COPACUL lui ANGHEL sau TUFANUL OMULUI. Numele lui este legat de haiduci, jafuri și comori îngropate și uitate în rădăcinile stejarilor seculari, prin care încă sunt simțiți haiducii prin ceva asemănător unui foc. ....

    Bătrânii din BOGAȚI știu că arborele lui ANGHEL, sau TUFANUL OMULUI, a aparținut haiducului RADU lui ANGHEL din GRECI, unii afirmând că arborele era locul în care se lăsau mesaje și lucruri de folos pentru haiduci.

      -Legenda lui RADU lui ANGHEL „trăiește” și astăzi în comuna BĂRBULEȚU din județul DÂMBOVIȚA, unde se spune că ar fi ascunsă o comoară într-o peșteră. Legenda spune că RADU lui ANGHEL s-a ascuns în vârful unui deal, în zona satului CETĂȚUIA, într-un loc inaccesibil, ori de câte ori era căutat de poteră și că acolo își îngropa frecvent averea. Bătrânii satului sunt convinși că ascunzătoarea avea un pat, o sobă de piatră și o măsuță dat fiind faptul că RADU lui ANGHEL locuia acolo luni de zile, până când potera îi pierdea urma. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, intrarea în posibila ascunzătoare s-a blocat. Să fie un semn? Să fie semnalul de deșteptare că prea mulți rău-voitori ne blochează accesul la istoria reală, sau că ascund personalități ale istoriei noastre în spatele unor buruieni, mărăcini și spini, care ne „fură” istoria? Dacă unui neam i se anulează identitatea și cultura (cancel-culture), acel popor devine cobaiul perfect. Care va accepta orice i se spune, dar mai ales care va face orice i se spune. Iar toate aceste lucruri fac ca alte popoare care au o cultură și o identitate proprie (popoare care parazitează populația și statul „anulat”), să devină națiuni-stat mult mai puternice, de pe urma exploatării celui „mai slab”. Cine investește în educație patriotică investește în viitor! Iar un popor care nu-și cunoaște istoria este precum un copil care nu-și cunoaște părinții! Așa că să nu uităm că nu poate exista viață fără rădăcini. Și că un popor unit nu poate să fie „luat de vânt”, după cum vor unii sau alții. ROMÂNUL NU PIERE! TOT CE E ROMÂNESC NU PIERE ȘI NICI NU VA PIERI!

Web

$$$

 În școală toată lumea o numea „urâta", nimeni nu voia să stea cu ea la bancă. Astăzi, fața ei e pe coperțile revistelor medicale internaționale.

Stau acasă cu o cană de ceai, mâinile îmi tremură încă de la întâlnirea de ieri. După aproape 24 de ore, încă nu îmi revin. Trebuie să povestesc, chiar dacă vocea îmi va tremura de rușine și inima va simți din nou acea durere.

Acum zece ani eram învățătoare la clasa a opta din Slatina. O clasă obișnuită cu copii din familii diferite - unii din casele frumoase de pe bulevard cu mașini în curte, alții din blocurile vechi de la periferie. Și printre ei era Elena Popescu. Foarte discretă, aproape invizibilă. Purta haine ponosite, părul rar spălat și, adesea, un miros greu care te făcea să îți acoperi nasul.

Între noi, profesorii, glumeam groaznic de insensibil: „Elena urâta". Acum, scriind aceste cuvinte, îmi vine să mă îngroape pământul. Dar trebuie să fiu sinceră.

Părinții Elenei trăiseră mereu la limită. Tatăl fusese concediat de la fabrica de ciment după ce refuzase să semneze niște acte dubioase, iar mama rămăsese fără serviciu când magazinul unde lucra se închisese. A urmat o spirală de disperare - alcoolul devenise singura lor evadare.

Elena stătea adesea singură în pauze, evitată de colegi care o considerau „sărăcuța". Singurul care îi vorbea era Ionuț Rădulescu, elevul cel mai bun, fiul unui om de afaceri local. Îi împărțea din sandviș, o ajuta cu temele, o apăra când ceilalți făceau glume pe seama ei.

A venit seara festivitării. Repetiții pentru discursuri, probe pentru corul școlar. Elena a ridicat timid mâna:

"Doamna, ce pot să fac și eu?"

Atunci am cedat. Poate eram obosită, poate stresată, cert e că am răspuns aspru:

"Elena, tu nu vii la festivitate. E eveniment oficial, părinții și primarul vor fi acolo. Tu... pur și simplu nu te duci. Îți iau diploma acasă."

S-a lăsat o tăcere mormântală. Unii au chicotit. Elena s-a înroșit, a tresărit și a fugit din clasă, iar Ionuț s-a ridicat brusc.

"Rădulescu, unde te duci?" l-am strigat.

El s-a uitat fix la mine, calm, și a spus:

"Păi atunci nici eu nu vin la festivitatea asta falsă."

Și a ieșit după Elena.

A doua zi, Elena a venit cu o scuză despre rude bolnave, și-a luat diploma și a dispărut. Ionuț nu s-a mai întors deloc. Am crezut că mi-am ușurat viața...

Au trecut zece ani. Elena dispăruse din oraș. Părinții decedaseră - mama de ciroză, tatăl într-un accident. Am aflat că trimisese bani pentru înmormântare, dar nimeni nu știa de unde.

Ieri a fost reuniunea de clasă în sala fostei școli. Veneau toți - unii schimbați, alții încă prizonieri ai trecutului. Vocea mi s-a strâns când am văzut schimbările: Ana, cândva cea mai populară, acum beată la volanul unei Dacii ruginite, Paul - fostul lider al clasei, plin de tatuaje și cu dosar penal, Maria - plângând că soțul alcoolic a părăsit-o cu trei copii.

Mă întrebam: pe cine lăudasem eu ca „elev promițător"?

"Și Ionuț nu vine?" a întrebat cineva. "Se știe că e plecat în străinătate."

"Și Elena... Popescu?" am șoptit eu.

"Cine s-ar interesa?" a râs Ana. "Probabil spală podele pe undeva."

Când eram pe punctul să intrăm în școală, s-a oprit o mașină neagră, scumpă, la poartă. Din ea a coborât un bărbat în costum impecabil - era Ionuț. În spatele lui, o doamnă elegantă în salopetă albă de medic, pe care nu am recunoscut-o imediat.

Apoi m-a lovit ca un trăsnet. Era Elena.

Părul ei negru era acum strâns într-un coc elegant, fața ei curată strălucea de sănătate și încredere, iar pe pieptul salopetei se vedea insigna: "Dr. Elena Popescu, Chirurg cardiovascular, Spitalul Marie Curie, Paris."

Doar cei care au fost umiliți în copilărie știu cu adevărat ce înseamnă să revii acasă cu demnitatea câștigată prin sudoare și lacrimi.

"Bună ziua, doamna profesoară," mi-a spus Elena cu un zâmbet politicos, dar rece. Vocea ei era calmă, educată, fără urmă de resentiment.

"Elena... eu... nu știam că..." am bâlbâit.

"Că am devenit medic?" a completat ea. "Am terminat Medicina în București cu bursă de merit, apoi am făcut specializarea în Franța. Acum sunt șeful secției de chirurgie cardiovasculară la unul din cele mai bune spitale din Europa."

Ionuț stătea lângă ea, mândru. "Ne-am căsătorit acum cinci ani," a spus el. "Eu fac cercetare în biotehnologie. Împreună avem trei clinici în Franța."

Ceilalți foști elevi se adunaseră în jurul lor, șocați. Ana încerca să își ascundă mâinile pătate de vopsea de păr ieftină, Paul își trăgea tricoul să-și acopere tatuajele, Maria își ștergea lacrimile.

"De ce v-ați întors?" a întrebat cineva.

Elena a privit spre școala veche, apoi spre mine.

"Am venit să mulțumesc," a spus ea încet. "Pentru că durerea pe care am simțit-o aici m-a învățat că nu vreau ca niciun copil să treacă prin ce am trecut eu. De aceea am ales să devin medic pediatru înainte de chirurgie. Să vindec nu doar corpurile, ci și sufletele copiilor respinși."

Am simțit cum pământul se clatină sub picioarele mele.

"Și am mai venit pentru ceva," a continuat Elena, scoțând din geantă un cec. "Vreau să donez bani pentru renovarea școlii. Dar cu o condiție - să se înființeze un program de sprijin pentru copiii din familii sărace. Nimeni să nu mai fie exclus din cauza hainelor pe care le poartă."

Când mi-a întins cecul, am văzut suma: cincizeci de mii de euro.

"Nu înțeleg," am șoptit. "De ce? După ce..."

"Pentru că am învățat că răzbunarea nu vindecă. Dar educația da," mi-a răspuns Elena. "Și pentru că, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, școala asta mi-a dat ceva prețios."

"Ce anume?"

"Pe Ionuț. Singurul care a văzut omul din spatele hainelor murdare."

Ionuț i-a luat mâna și a zâmbit. "Ea m-a învățat că adevărata frumusețe vine din interior. Că inteligența și bunătatea nu se măsoară în banii pe care îi ai în buzunar."

Seara, după ce toți plecase, am rămas singură în sala clasei. Pe tabla veche, cineva scrisese cu creta: "Respectul se câștigă, nu se moștenește."

Am înțeles atunci că Elena nu venise să se răzbune. Venise să demonstreze că poți transforma durerea în putere, umilința în motivație, respingerea în determinare să fii mai bun.

Pentru că uneori cei pe care îi considerăm „pierduți" sunt de fapt cei care au cel mai mult de oferit lumii. Iar noi, profesorii, avem datoria să vedem potențialul din fiecare copil, indiferent de hainele pe care le poartă sau de casa din care vine.

Elena nu a uitat niciodată fetița murdară care plângea în banca din spate. Dar a transformat-o în femeia puternică care salvează vieți în fiecare zi. Și poate că asta e cea mai mare lecție pe care mi-a dat-o vreodată.

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ MAI SUNT CATEVA VERI.....

✍️MAGDA ISANOS 

Mai sunt câteva veri

     de trăit sub soare.

Câteva cântece şi tăceri

roditoare.

      Câţiva strălucitori

ani de ramură verde şi flori.

Câteva popasuri cu 

şi vin în pahare turnat.

       Câteva sărutări mai sunt,

până la sărutarea ta, pământ.

Nu vă certaţi, prieteni drumeţi,

pentru nălucirile-acestei vieţi.

          😢MAGDA ISANOS.....

O VIAȚĂ SCURTĂ, O POEZIE CARE NU MOARE NICIODATĂ....

         -MAGDA ISANOS nu a avut nevoie de zeci de ani ca să devină nemuritoare.... I-au fost de ajuns doar 28, o inimă care a ars intens și o voce poetică pe care n-ai cum s-o uiți odată ce ai auzit-o.....

        -S-a născut pe 17 aprilie 1916, la IAȘI, într-o familie de intelectuali basarabeni. A crescut în atmosfera cărților, a ideilor mari, a discuțiilor despre dreptate, libertate și umanitate. Deși a urmat Facultatea de Drept și Filosofie, MAGDA ISANOS s-a simțit mereu mai aproape de poezie decât de coduri juridice. A debutat devreme, iar talentul ei a fost remarcat rapid – avea o profunzime rară, o maturitate stranie, ca și cum ar fi știut că timpul nu are răbdare cu ea....

      -În timpul studenției, l-a cunoscut pe poetul EUSEBIU CAMILAR, cel care avea să-i devină soț, sprijin și prieten de suflet. Cei doi formau un cuplu magnetic: doi oameni uniți prin dragoste și prin forța cuvântului scris.... El i-a fost aproape până la final și a avut grijă ca scrierile ei să nu fie uitate, publicând postum poeziile lăsate în manuscris....

         -MAGDA ISANOS scria despre viață cu o durere lucidă, dar niciodată fără speranță. Avea doar 25 de ani când și-a dat seama că este grav bolnavă, dar nu s-a resemnat.... 😢A transformat suferința în poezie.... A pus lumină peste umbre. ...Și-a înfruntat frica prin artă....

          -În noiembrie 1944, când ROMÂNIA încă se clătina sub greutatea războiului, MAGDA ISANOS se stingea discret...lăsând în urmă versuri care aveau să treacă proba timpului..... Poezia ei încă vorbește despre iubire, moarte, idealuri, tristeți mute și bucurii sincere.... încă ne răscolește....incă ne vindecă.

      -MAGDA ISANOS nu a fost doar o poetă.... A FOST O FLACĂRĂ.....Una care a ars prea repede, dar atât de frumos....

CONSIDERAȚIE ȘI RESPECT

📷 Magda Isanos

$$$

 Da,...Coana MIȚA BICICLISTA a existat, nu e o glumă .

  Și nu,n-o chema MIȚA BICICLISTA.. 

 Născută în 1885, în județul PRAHOVA, pe numele ei real MARIA MIHĂESCU, a fost una dintre cele mai căutate curtezane din BUCUREȘTIUL interbelic..... 

Făcea parte din tagma prostituatelor de lux, alături de ZARAZA ’, NAPOLEON ’, LINA MAGAZIA, „LILI GHEORGHIDIS, „MARIA STUDENT sau MIMI MOFT ’.

Statutul de prostituată de lux i-a permis să aleagă mai degrabă decât să se lase aleasă. Nu avea mai mult de 13-14 ani când a fost remarcată şi i s-a propus să-și înceapă… cariera.

Obişnuia să străbată CALEA VICTORIEI pe bicicletă,spre uimirea trecătorilor care nu erau obişnuiţi cu astfel de apariţii feminine.

Aşa a remarcat-o ziaristul GEORGE RANETTI, care a început să-i facă o curte asiduă. 

Avansurile lui nu și-au găsit,însă, ecou în sufletul MIȚEI, astfel încât acesta a fost respins în repetate rânduri.

Cu orgoliul profund rănit, ziaristul i-a dat porecla MIŢA BICICLISTA ’. 

Primul ei amant a fost Regele LEOPOLD al BELGIEI. 

Regele FERDINAND al ROMÂNIEI a căzut și el în mrejele adolescentei blonde cu ochi verzi-albaștri. Dragostea regelui pentru frumoasa curtezană s-a tradus prin gesturi de o generozitate împinsă la extrem. 

Cel mai scump cadou pe care aceasta l-a primit de la rege a fost o casă impozantă, construită în stil baroc,cu o suprafață de 2000 mp utili,care cuprindea două etaje, zece camere, opt băi și două balcoane.

Imobilul este situat lângă PIAȚA AMZEI, pe strada CHRISTIAN TELL, nr. 9-11.

(Impozantul imobil există și astăzi,este renovat,dichisit și este transformat într-o cafenea..este situat chiar vis a vis de biserica Amzei)

Calitatea serviciilor prestate, frumusețea aparte, imaginea pe care-o afișa și care ieșea din orice tipar au propulsat-o rapid în lumea curtezanelor de lux. 

De aici și până la a deveni una dintre cele mai bogate prostituate ale perioadei

interbelice nu a mai fost decât un pas.

MIȚA BICICLISTA nu și-a găsit împlinirea în dragoste.

Au curtat-o și s-au bucurat de nurii ei OCTAVIAN GOGA, NICOLAE GRIGORESCU și TAKE IONESCU, însă ea a iubit cu toată ființa un singur bărbat: pe medicul legist NICOLAE MINOVICI.

De aceea a refuzat multe cereri în căsătorie, printre care și pe cea a Regelui MANUEL al PORTUGALIEI.

În sufletul ei, își dorea ca, într-o zi, să devină soția lui MINOVICI. 

Dar asta nu s-a întâmplat. Ajunsă la jumătatea vieții, MIȚA se vede nevoită să accepte o căsătorie de compromis.....

Astfel, pe la mijlocul anilor 40, devine soția generalului ALEXANDRU DIMITRESCU, un om bogat care-i putea întreține capriciile cu care era obișnuită. Pe seama căsniciei ei au circulat multe legende. S-a spus că atunci când generalul a rămas fără bani, MIŢA l-ar fi îmbrăcat în haine ponosite şi l-ar fi trimis la cerşit.

La bătrâneţe, fosta curtezană s-a văzut obligată să închirieze mare parte dintre camerele din casa dăruită de REGELE FERDINAND, iar ea s-a retras la mansardă.  

De altfel, rămasă singura,chiriile erau singurele surse de venit. 

După naţionalizarea imobilului,în timpul regimului comunist,a rămas şi fără aceasta. 

A murit săracă,în 1968, la 83 de ani, în casa dăruită de rege....

Sursa rezumatului și foto 1 Historia 

Fotografii recente din arhiva mea personală.

$$$

 Albert Ernest Clifford Young 

...născut la 8 februarie 1922 Victoria, Australia..decedat la 2 noiembrie 2003 Queensland, Australia.

Supermaratonul australian de la Sydney la Melbourne are o lungime de 888 km, durând peste 5 zile de la început până la sfârșit. 

Cursa este de obicei frecventată de sportivi de talie mondială care se antrenează special pentru eveniment. Majoritatea sportivilor au de obicei sub 30 de ani și sunt sponsorizați de mari branduri sportive, care le oferă uniforme și pantofi de alergare.

În 1983, mulți au fost surprinși când Cliff Young, în vârstă de 61 de ani, a apărut la start în ziua cursei. La început, toată lumea a crezut că venise doar să urmărească startul, deoarece era îmbrăcat diferit față de ceilalți sportivi: în salopetă și galoși peste pantofi. Dar când Cliff s-a apropiat de masă pentru a-și primi numărul de participant, toată lumea și-a dat seama că era hotărât să alerge cu toți ceilalți.

Când Cliff a primit numărul 64 și a stat la coadă lângă ceilalți sportivi, echipa de filmare care filma de la start a decis să-i ia un scurt interviu. Au îndreptat o cameră spre Cliff și l-au întrebat:

- Bună! Cine ești și ce faci aici?

- Sunt Cliff Young. Creștem oi pe o pășune mare în afara orașului Melbourne.

- Chiar ai de gând să alergi la această cursă?

- Da.

- Ai vreun sponsor?

- Nu.

- Atunci nu vei putea alerga.

- Nu, pot. Am crescut la o fermă unde nu ne permiteam cai sau o mașină până de curând: mi-am cumpărat o mașină abia acum patru ani. Când venea o furtună, ieșeam și adunam oile. Aveam 2.000 de oi care pășteau pe 2.000 de acri. Uneori adunam oile timp de 2 sau 3 zile - nu era ușor, dar întotdeauna mă descurcam. Cred că pot face cursa, pentru că este doar cu 2 zile mai lungă - doar cu 5 zile, în timp ce eu alerg după oi timp de 3 zile.

Când a început maratonul, profesioniștii l-au lăsat mult în urmă pe Cliff în galoși. Unii spectatori l-au simpatizat, în timp ce alții au râs de el pentru că nici măcar nu putea să pornească cum trebuie. La televizor, oamenii l-au urmărit pe Cliff; mulți erau îngrijorați și se rugau să nu moară pe drum.

Fiecare profesionist știa că va dura aproximativ 5 zile pentru a parcurge distanța și, pentru a face acest lucru, trebuie să alergi 18 ore pe zi și să dormi 6 ore.

Cliff Young nu știa acest lucru.

În dimineața următoare, după start, oamenii au aflat că Cliff nu a dormit, ci a continuat să alerge toată noaptea, ajungând în orașul Mittagong. 

Dar chiar și fără să se oprească să doarmă, Cliff era mult în urma tuturor sportivilor de categorie ușoară, deși a continuat să alerge, reușind în același timp să salute oamenii care stăteau de-a lungul traseului cursei.

Cu fiecare noapte care trecea, se apropia de liderii cursei, iar în ultima noapte, Cliff i-a depășit pe toți sportivii de talie mondială.

În dimineața de după ultima zi, era mult înaintea tuturor. 

Nu numai că Cliff a alergat supermaratonul la vârsta de 61 de ani, a supraviețuit cursei și l-a câștigat, doborând recordul cursei cu 9 ore și devenind un erou național.

Cliff Young a finalizat cursa de 888 de kilometri în 5 zile, 15 ore și 4 minute.

Cliff Young nu a luat nimic din premiul în bani pentru el. 

Când Cliff a primit primul premiu de 10.000 de dolari, a spus că nu știa că premiul există.

Nu avea bani și, fără să stea pe gânduri, a decis să dea banii primilor cinci sportivi care au alergat după el, câte 2.000 de dolari fiecare. 

Cliff nu a păstrat niciun cent pentru el, iar toată Australia s-a îndrăgostit pur și simplu de el.

Mulți sportivi care s-au antrenat știau metode complete despre cum să alerge și cât timp să se odihnească pe distanță. 

Mai mult, erau siguri că era imposibil să alergi un supermaraton la 61 de ani. Cliff Young nu știa nimic din toate acestea. 

Nici măcar nu știa că sportivii pot dormi. 

Mintea lui era liberă de convingeri limitative. 

Voia doar să câștige: își imagina o oaie care fugea în fața lui și încerca să o prindă.

Sursa rezumatului Wikipedia.

$$$

 Cu mulți ani în urmă, o scriitoare a sosit în Londra. 

Acolo, a zărit — iertați-mi expresia — o toaletă publică, o clădire izolată cu două intrări. 

Deasupra fiecărei uși era o inscripție: „Accesul pentru femei este gratuit. Pentru doamne – un penny.”, „Accesul pentru bărbați este gratuit. Pentru domni – un penny.”

În timp ce scriitoarea, uimită, reflecta la diferența dintre o femeie și o doamnă, un polițist s-a apropiat de ea cu delicatețe și a întrebat dacă nu cumva are nevoie de un penny. 

Poate că nu avea mărunțiș, iar el era gata să-i ofere, ca un adevărat gentleman.

Adevărat, englezii aceștia „scorțoși” sunt stranii. Dar această întâmplare poartă în ea un tâlc profund: doamnele și domnii întotdeauna plătesc pentru sine.

Nu se înghesuie, dând coate în stânga și-n dreapta, ca să apuce ceva gratuit, chiar și atunci când ar putea face asta. 

Nu profită de ceea ce e gratuit,dacă își pot permite să plătească. 

Și întotdeauna mulțumesc pentru un serviciu,chiar dacă nimeni nu le cere recunoștință. 

Adevăratele doamne și adevărații domni nu caută „pomana”. 

Nu pentru că sunt obligați să plătească, ci pentru că a plăti pentru un lucru sau un serviciu le păstrează demnitatea.

Respect de sine. 

Uneori e nevoie doar de un biet penny. 

Dar unii nu plătesc nici măcar atât. Alții, însă, simt că este de datoria lor să o facă. 

Să mulțumească, să se revanșeze,să respecte regulile nescrise chiar dacă nimeni nu le observă și nu le apreciază.

Ba mai mult,oferă ajutor cu discreție celor aflați în dificultate.

Oricine poate fi bărbat sau femeie. Nu e nevoie, de regulă, de vreun efort special. Dar nu oricine poate fi o doamnă sau un gentleman. 

Deși, uneori, totul stă într-o monedă măruntă pe care o poți dărui.

Sau, dimpotrivă, o poți păstra ori uita s-o plătești. 

Însă, din acea fărâmă de gest pornește stima de sine.

Respectul pentru propria persoană și pentru ceilalți...

Există un mijloc simplu de a-ți spori respectul de sine: plătește, dacă poți plăti. 

Mulțumește, dacă poți mulțumi. Chiar și atunci când nimeni nu-ți cere plată ori recunoștință. 

Doamnele și domnii întotdeauna plătesc pentru sine.

© Anna Kirianova

Preluat de la .... Marcus de seară