$$$

 ADRIAN PĂUNESCU

„Și simt, vai, simt că voi pleca departe

că tot ce fac a și ajuns zadarnic,

măcar să fiu, la propria mea moarte

chemat ca inculpat și ca paharnic.“

5 noiembrie 2010, Spitalul de Urgență Floreasca, București. Dimineață. O mână de ziariști tresar la apariția medicului Şerban Brădişteanu. Acesta, cu emoție în glas, rostește o declarație scurtă: „În această dimineaţă, 5 noiembrie 2010, la ora 7:15, inima maestrului Adrian Păunescu a încetat să bată. După nenumărate tentative de resuscitare, a trebuit să ne declarăm învinşi şi maestrul a plecat dintre noi”.

Scriitorul fusese internat din 26 octombrie la Spitalul de Urgenţă Floreasca, având probleme cardiace, renale şi hepatice. Starea de sănătate s-a înrăutăţit în noaptea de 2 spre 3 noiembrie, pe fondul unor probleme mai vechi. Medicii au intrat în alertă în momentul în care au constatat oprirea bătăilor inimii şi au încercat timp de mai multe ore să-l resusciteze. La un moment dat, inima lui Adrian Păunescu a repornit, însă starea lui s-a menţinut gravă. Timp de două zile, poetul a fost ţinut în viaţă de aparate. În ciuda eforturilor depuse de personalul medical, Adrian Păunescu a decedat vineri dimineața. Avea 67 de ani.

Bardul de la Bârca

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943 în Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia, părinții săi fiind Floarea și Constantin Păunescu. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în judeţul Dolj, fiind crescut mai mult de bunica sa, cum recunoaște în notele biografice „Viața lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu”: „Bunica mea a fost şi mama mea, pentru că eu mi-am petrecut copilăria fără mamă. Tata s-a însurat a doua oară cu o femeie serioasă şi bună, din Măceşu de Sus, o comună aflată la 7-8 km de Bârca, peste dealuri. Se numea Constantina, i se zicea Margareta şi avea o demnitate excepţională în confruntarea cu viaţa. Era învăţătoare. A rămas lângă tata în toate transferurile la care era obligat marele reacţionar liberal, ca să nu-şi refacă organizaţia. Uneori am fost şi eu cu ei, pe unde ajungeau, la Cârna, de exemplu, dar cea mai mare parte a timpului am trăit-o alături de bunicii mei. Maica-mare m-a învăţat mila, aşa cum tata-mare m-a învăţat tabla înmulţirii.”

A absolvit Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Naţional Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activităţi anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 şi din această cauză Păunescu a trebuit să aştepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din Bucureşti.

A debutat ca poet în 1960, iar din 1973 conduce revista „Flacăra”. De-a lungul vieții a publicat foarte multe volume de versuri, printre care: ”Mieii primi” (1967), ”Repetabila povară” (1974), ”Pământul deocamdată” (1977), ”Manifest pentru sănătatea pământului” (1980), ”Totuși, iubirea” (1983), ”Viața mea e un roman” (1987), ”Sunt un om liber” (1989), ”Poezii cenzurate” (1990), ”Cartea cărților de poezie” (1999) (integrala poeziilor apărute în volume, cu un capitol de versuri inedite), ”Un om pe niște scări” (2006), ș.a.

Stindardul generației în blugi

„Te salut, generație în blugi!”

Adrian Păunescu a fost cunoscut mai ales ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.

Pe scena Cenaclului Flacăra, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere româneşti, poeţi şi alţi creatori: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivanițchi, Valeriu Sterian, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Zoia Alecu, Tatiana Stepa, Vasile Șeicaru, Marcela Saftiuc, Alexandru Zărnescu , Ștefan Hrușcă și mulți alții.

Mișcarea luând proporții, Păunescu a devenit incomod în ochii conducerii comuniste. Este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată cu cinci moţi şi câteva zeci de răniţi. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autorități.

Cu toate că a fost considerat de mulţi români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe dictatorul Nicolae Ceauşescu, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Spre deosebire de alte personalităţi ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspiraţie occidentală. Forțat de împrejurări, Păunescu a întreţinut relaţii strânse cu membri ai aparatelor comuniste de stat şi partid.

„Sunt un om liber”

După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista „Totuşi iubirea”. În calitate de publicist a mai condus ziarul „Sportul românesc”, o scurtă perioadă în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la „Antena 1”.

Răsfăţat al mulţimilor în perioada Cenaclului Flacăra, Adrian Păunescu a fost unul dintre puţinii grei ai scenei publice comuniste care nu s-a volatilizat odată cu căderea regimului. Doar pentru scurtă vreme, vreo trei ani, poetul a dispărut din ochii românilor, fiind readus în atenţia opiniei publice în 1992, prin intermediul postului public de televiziune. S-a întâmplat mai exact pe 17 iulie, când e invitatul lui Mihai Tatulici. Este un moment-cheie pentru cariera sa. Trebuie să vorbească despre odele pe care le aducea, pe vremuri, cuplului Ceauşescu. Unii aşteaptă scuze publice, alţii explicaţii, oricum, o schimbare de paradigmă se impune. Pe micile ecrane ale românilor apare însă acelaşi Păunescu: dramatic, incandescent, îndrăzneţ şi sfidător. „Sunt un porc. Sunt porcul dumneavoastră de Crăciun liber“, spune. Gabriel Liiceanu scria: „Şi care societate n-are nevoie de porci? Mai ales de porci talentaţi, de porci la nevoie gingaşi, care ştiu să cânte, să plângă, să facă versuri, porci cu voce de piept care trec uşor de la versul de iubire, înfiorat şi foşnitor, la cel care răscoleşte, viril, măruntaiele pământului strămoşesc […] pentru a ajunge în cele din urmă la versul cu adevărat porcesc, cel care aduce bani, putere, privilegii“.

În același an de cotitură, 1992, Adrian Păunescu a devenit membru al Partidului Socialist al Muncii, care era considerat un continuator al Partidului Comunist Român. A fost ales senator în 1992, pe listele PSM, dar patru ani mai târziu, în 1996, partidul său n-a mai obţinut numărul de voturi necesare intrării în Parlament. A revenit în Senat în 2000, pe listele PSDR Dolj, şi apoi în 2004 pe listele PSD Hunedoara. În mandatul 2004-2008, Adrian Păunescu a deţinut o funcţie importantă, aceea de preşedinte al Comisiei pentru Cultură din Senat.

„Vinovat de iubire”

In ciuda faptului că a avut o viață sentimentală foarte intensă, înșirând cuceriri pe bandă rulantă, Adrian Păunescu a fost căsătorit doar de două ori, prima dată cu poeta Constanţa Buzea, apoi cu Carmen Antal. “Bardul” a avut trei copii pe care i-a recunoscut oficial: Ioana, Andrei şi Ana Maria.

Cu Constanța Buzea, Păunescu a fost căsătorit timp de 18 ani, cei doi încheindu-și mariajul în urma infidelității poetului. În 2009, Constanţa a decis să publice jurnalul “Creştetul gheţarului”, în care mărturisea îndurerată: “Îşi aranjează să rămână singur în Bucureşti. Ne expediază în vacanţe lungi, ca să-şi facă de cap”. Soţia a mai dezvăluit un episod care a rănit-o profund: “Câteva luni după naşterea Ioanei, stând noi de vorbă, încercam să-l asigur că următorul nostru prunc o să fie băiat. Dar îi scapă o remarcă aiuritoare, că lui i se vor naşte numai fete. Şi, fără să-i pese de efect, mi se spovedeşte cu orgoliu că e tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, măritată, i-ar fi născut gemene. Adrian reuşise performanţa de a trăi liniştit, pendulând între două femei însărcinate, nevasta şi amanta, alăptându-i pruncii dolofani”.

Autoarea merge mai departe, dezvăluind că fostul ei soț a avut o idilă chiar cu Ana Blandiana: “Într- o noapte, soseşte acasă euforic şi gălăgios, umăr la umăr cu Nana Otilia (n.r. – combinaţie între pseudonimul literar al Anei Blandiana şi numele ei real, Otilia Coman), vizibil surprinsă când le-am deschis uşa… Păreau amândoi picaţi din grădina Raiului, după izgonire… Apoi, Adrian venea acasă şi se culca pe canapea, cu spatele la noi. Suferea. Ofta cu ochii strânşi, refăcând în minte scenele cu Nana îmbrăţişându-se.”

În ultimii ani, ziarele de scandal nu au încetat să-l hăituiască pe Adrian Păunescu și să-i disece viața personală, întorcându-l pe toate părțile. În 2004, în localitatea doljeană Pieleşti, Carmen Păunescu, femeia cu care poetul era căsătorit din 1990, a produs un accident teribil, în urma căruia au decedat trei persoane şi care i-a adus o condamnare la trei ani cu suspendare. Evenimentul l-a determinat pe Păunescu să se retragă o vreme de pe scena publică, fiind rar văzut la televiziuni şi prin ziare.

Despre „încercările tot mai crude ale vieții” poetul se va destăinui pe blogul personal: „Am trecut printr-o perioadă grea, plină de solicitări și de provocări, perioadă pe care aveam datoria s-o iau în serios, în toate datele ei. Le răspund, în această clipă, tuturor compatrioților care mi s-au adresat, pe blog, prin poștă sau prin scurte mesaje telefonice. Le mulțumesc, emoționat. Nu e puțin lucru să ai atâția prieteni și să exiști în conștiința atâtor oameni. Știu și, vai, simt că, și dacă aș fi nemuritor, tot ar trebui să mor și tot o să mor, pentru a-mi plăti impozitul la care obligă încercarea de a fi etern. Sunt muritor și de aceea am puterea să mă bucur de fiecare întârziere a mea pe acest pământ răbdător.”

Ultima petrecere

Într-unul din ultimele sale interviuri, Adrian Păunescu declara: ”Eu sunt de ani și ani victima nobilă a unui pariu cu istoria. Eu am tot spus că nu vreau să mor înainte de a vedea o țară a tuturor românilor din toate provinciile lor natale. Ce era dacă eram numai poet? Care era substanța scrisului meu, să zicem așa, a operei mele? Nu era nimic. Era un vid coafat. Eu am împrumutat din durerile contemporanilor mei, mi-am împrospătat propria durere cu durerea contemporanilor mei. Am fost în permanentă relație cu neamul meu. Am fost în incendiu. Am trăit iubind și, cum am zis despre Bob Dylan, ‘Și am murit trăind”’.

Într-un editorial publicat la 21 iunie 2010, în cotidianul Jurnalul Național, Adrian Păunescu a menționat că suferă de o boală gravă, fără să-și facă public și diagnosticul.

O lună mai târziu, pe 20 iulie 2010, poetul Adrian Paunescu și-a serbat ultima sa zi de naștere, alături de prietenii apropiați.

Invitația suna astfel: „Sperând să pot ieşi din suferinţa care mi-a fost dată, vă invit la sărbătoarea celor 67 de ani de viaţă, marţi 20 iulie, orele 17.00, în curtea casei mele din Dionisie Lupu, nr 84. Va rog să nu-mi aduceţi flori care ar avea o semnificaţie nedorită. Adrian Paunescu”

La masă s-a servit și vin, dar mai ales spirit. Curtea casei era plină. Rude, prieteni, scriitori, jurnaliști… Lume pestriță. Ovidiu Ioanițoaia, Adrian Cioroianu, Corina Dragotescu, Victor Ciutacu, Alex Ștefănescu… Foștii miniștri Nicolae Văcăroiu și Florin Georgescu nu și-au uitat vechiul prieten, chiar dacă acesta a părăsit PSD-ul, iar Gelu Voican Voiculescu n-a mai pus la cale încă o revoluție. Dorel Vișan a recitat, sublim. Păunescu era între prieteni. „S-au dat deoparte cu sfială/ Mulțimea toată murmura/ Văzându-i hainele de gală/ Să ne trăiești, Măria Ta!“. A fost ultima petrecere cu fast, închinată în cinstea prietenilor, la care Adrian Păunescu a mâncat numai salată și a băut doar apă.

Vizita doctorului Beuran, la ceas de noapte

Poetul suferea de mulţi ani de diabet, iar rezultatele analizelor recente demonstrau că are mari probleme la ficat. Slăbise aproape 30 de kilograme, iar la sfârșitul lunii octombrie 2010 a fost internat în stare gravă. Medicul Mircea Beuran, şeful Secţiei Chirurgie din cadrul Spitalului de Urgenţă Floreasca, își amintește: „Înainte de a fi internat, îl văzuseră mai mulţi doctori. Soţia şi fiica poetului, care mă cunosc de mulţi ani, m-au rugat să vin să îl văd, crezând că-l pot convinge să se interneze. El se săturase să meargă la spital. Scenariul prevăzut era că prezenţa mea să fie absolut inopinată, ca o vizită la ceas de noapte, pe la ora 22.00, bătând la poartă pentru simplul motiv că am zărit o lumină la geam. L-am găsit în stare critică, abia respira. I-am explicat bărbăteşte că timpul este foarte scurt pentru a mai sta la poveşti. Aşa cum a găsit rimă în toate, aşa trebuia să regăsească dorinţa de a trăi.”

Scrisoare din Secţia de Reanimare a inimii

De pe patul Spitalului de Urgenţă Floreasca, în stilu-i caracteristic, și cu o sinceritate devastatoare, poetul Adrian Păunescu a redactat o scrisoare testament, dedicată tuturor celor interesaţi de starea sa.

“Dragii mei compatrioţi,

Vă scriu dintr-o situaţie mai puţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din lagăr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună.

Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Târgovişte, dr Mihai Viorel, dr Cristian Serafinceanu au tot insistat să mă internez pentru a rezolva în fond durerile care m-au tot încercat.

A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente serioase şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei performante a momentului. M-am limpezit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform făgăduinţelor, a venit Ambulanţa, cu medici siguri pe ei înşişi, cu brancardieri hotărâţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Ambulanţă m-a costat, din punct de vedere nervos, jumătate de viaţă. Nu-ncăpeam pe targă. Îmi erau ameninţaţi genunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Căutările n-au încetat însă.

Mi s-au făcut primele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart acelaşi spital de urgenţă, dr Beuran şi dr Brădişteanu. Ei au ajuns la concluzia că problema mea principală e inima. Au decis să mă mute în zona dotată electronic pentru cele mai profunde determinări ale existenţei inimii în pieptul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.

Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis.

Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul… Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări.

Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Muncesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Băieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă?

Indivizi putred de bogaţi iau măsura de a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.

O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în înmulţire, cât şi pentru preţurile lor infernale. Eu suferinţele acestui organism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, medicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai am puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi.

Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă îngână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vieţii ca nişte mari specialişti în sănătate să se aplece asupra ta, să te analizeze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Oricât aş fi de trist, oricât aş fi de disperat, oricât m-aş simţi de captiv în maşinăriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile organismului, glicemia, pH-ul şi, în genere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.

Mâncarea e fadă în spital. Telefoanele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă sărăcăcioasă şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mine o femeie operată de dr Şerban Brădişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea nevoie să restituie o parte din recunoştinţă celui ce-o salvase. În secţia unde sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să lase loc circului sau băşcăliei.

Noi vorbim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice complicitate cu moartea. Personal, n-am crezut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de semnificaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toată această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

Dacă voi reuşi – cu ajutorul marilor medici care mă înconjoară – să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez priorităţile. Suferinţa retrogradează orgoliile. Probabil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească neschimbată, ideea pură, sentimentele curate, disponibilitatea către omenie.

De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se limpezeşte privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturil

$$$

 ARMAND CĂLINESCU

La 7 martie 1939 in România începe guvernarea Armand Călinescu. Se va termina tragic la 21 septembrie 1939, când primul ministru este asasinat de legionari în mijlocul Bucureștiului ca act de răzbunare. Se continua astfel seria incepută cu Barbu Catargiu (1862) și continuată cu I. Gh. Duca (1933) și ei primminiștri asasinați.

In acea vară toată lumea se pregătea de război. La 23 august 1939, la Moscova, miniștrii de externe, german și sovietic, Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov, sub ochii aprobatori ai lui Stalin, semnează un act prin care cele două state stabilesc să-și își împartă între ele Europa de Est. La 1 septembrie, Polonia este atacată de Germania. Al doilea război mondial a început. Marea Britanie şi Franţa se hotărăsc în fine să riposteze. La 3 septembrie declară război Germaniei. La 17 septembrie URSS invadează Polonia de la Est. Blindatele germane mărșăluiesc la Varsovia. Deși la 6 septembrie, România s-a declarat neutră, guvernul este de acord să primească refugiații polonezi. Veștile din Polonia nu sunt singurul semn al dezastrului…La 21 septembrie primul ministru Armand Călinescu este ucis de un grup de legionari. Avea 42 de ani.

O personalitate eminentă

Armand Călinescu s-a născut la Piteşti în 22 mai 1893, în casa medicului veterinar militar Mihai Călinescu. Mama sa, Ecaterina, era fiica unui fost primar din Curtea de Argeş şi viitorul premier şi-a petrecut multe vacanţe în casa bunicilor de lângă Biserica Bătuşari, pe actuala stradă Tudor Vladimirescu. Jurist şi economist, a făcut carieră în rândurile ţărăniştilor până în februarie 1938, când Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice impunând Frontul Renaşterii Naţionale. Cariera sa a fost exemplară: 1926 – deputat de Argeş; 11.11.1928 – prefect de Argeş; 1938 – secretar de stat în Ministerul de Interne, moment în care intră în conflict cu legionarii, care-l vor privi ca un complice al regelui la asasinarea lui C.Z. Codreanu; 1939 – ministru interimar la Educaţia Naţională, ministru de interne după care a fost numit premier.

Asasinatul

Grupul de legionari refugiat la Berlin, condus de Horia Sima, a hotărât asasinarea primului ministru. Mai executaseră un primministru, pe liberalul I Gh Duca în gara Sinaia la sfârșitul lunii decembrie 1933. De data asta cel vizat este Armand Călinescu, considerat vinovat de represiunea antilegionară ordonată de regele Carol, și mai ales de asasinarea mai multor legionari în noiembrie 38, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, la Tâncăbești. In 1938. Armand Călinescu era la acea dată ministru de Interne, între timp ajunsese șeful guvernului.

La ordinul lui Horia Sima, se constituie la Berlin un grup cu misiunea de a-l asasina. Atentatul este executat la 21 septembrie 1939, la ora 14:00, la intersecția bulevardelor Eroilor cu Eroii Sanitari. Azi o placă amintește asasinatul. Grupul de legionari a tăiat calea luxosului automobil Cadillac și asasinii au deschis focul. De neînțeles, Armand Calinescu (într-o vreme de război în Europa și când viața sa era în pericol – fusese amenințat ) circula cu un singur agent și acesta înarmat sumar, cu un pistol. Din echipa morții au facut parte legionarii Cezar Popescu, Dumitru Dumitescu, Traian Popescu, Ion Moldoveanu, Ion Ionescu și Ion Vasiliu. Agentul care îl păzea (Radu Androne) a fost împușcat și a murit pe loc. Șoferul a reușit să fugă. Atentatorii au deschis ușile mașinii și au tras asupra primului ministru. A fost nimerit de 20 de gloanțe. Peste câteva minute, legionarii au pătruns în sediul Radio, au întrerupt transmisia și Traian Popescu a anunțat la microfon că „primul ministru Armand Călinescu a fost omorât“. Au fost toți arestați chiar în sediul clădirii Radio și duși la Prefectura Poliției Capitalei.

La aflarea veştii asasinării, Regele Carol al II-lea notează : „ După 6 ani nu m-am aşteptat că trebuie să însemnez o pagină de sânge în istoria politică a ţării. La ora 14, Călinescu a fost mişeleşte asasinat de o bandă de gardişti. (…) Adevărul l-am aflat prin Urdăreanu, care, mergând în oraş, l-a găsit pe Armand căzut jos, cu picioarele încă în maşină. (…) E ceva îngrozitor că după toate măsurile luate în ultimul timp, să se poată întâmpla asa ceva. E aşa de neromânesc această faptă, încât se vede clar că este vădită inspiraţie străină. Sunt tipice metode teroriste slave.”

Dinte pentru dinte

In seara aceleiași zile generalul Gheorghe Argeșanu a fost numit primministru cu misiunea de a pacifica situația și de a aduce calmul. Recte, de a pedepsi exemplar pe cei responsabili. Liderii legionarilor din fiecere județ au fost arestati și executați, apoi expuși în piața publică. Echipa morții care îl asasinase pe primul ministru Călinescu a fost dusă la locul atentatului și toți membrii ei au fost executați. Nu a existat niciun proces. Cadavrele au fost lăsate pe loc pentru a fi văzute de populația Bucureștiului, vreme de mai multe zile.

Legionarii deținuți la închisoarea Râmnicu Sărat au fost de asemenea executați, printre ei Mihail Polihroniade, Alexandru Cantacuzino, Alexandru Tell, Gheorghe Clime, Alexandru Totu, etc. toți în conducerea mișcării legionare. Generalul Gheorghe Argeșanu va fi la rândul lui asasinat la închisoarea Jilava la 26 noiembrie 1940 de un comando legionar, alături de Mihail Moruzov, Gabriel Marinescu etc. ca răzbunare.

Funerarii naționale

Armand Călinescu a fost înmormîntat la Curtea de Argeș, conform voinței sale testamentare, unde a fost dus într-un car tras de șase boi, după ce sicriul a fost coborât din tren. Până atunci corpul neinsuflețit a fost expus la Atheneu. O impresionantă ceremonie de adio a avut loc. Populația Bucureștiului, vădit impresionată de tragedie, a venit în număr mare să îl vadă pentru ultima dată. Patriarhul Nicodim a ținut slujba în prezența regelui Carol al II-lea și a fiului său Mihai. Seara târziu, spre miezul nopții, sicriul a fost dus de un cortegiu funerar la Gara de Nord, de unde trenul a plecat spre Curtea de Argeș. In fiecare gară, oficialități, oameni simpli, au salutat pentru ultima dată pe cel care fusese Armand Călinescu.

Testamentul lui Armand Călinescu

Conştient de pericolul în care se afla, dar şi ca urmare a numeroaselor note din partea Serviciilor de Informaţii, Armand Călinescu lasă un testament pe care l-a scris la 21 iulie 1938, cu un an şi două luni înainte de a-şi gasi tragicul sfârşit.

În caz de moarte a mea, casele din str. Dr. Clunet 12 Bucureşti, vor fi imediat vândute, trecându-se asupra cumpărătorului datoria de la Institutul de credit hipotecar. Suma ce se va prisosi din preţ va reveni iubitei mele soţii, Adela, care o va întrebuinţa fie spre a-şi cumpăra un apartament mai mic, fie spre a achita datoria ce grevează moşia Ciupa.

Moşia Ciomăgeşti, lotul din Poiani, mobile, tablourile şi biblioteca din Bucureşti, rente de stat (1.430.000 lei) ce se va găsi în casă, rămân fiului meu. Folosinţa acestor bunuri, însă, va aparţine, pe cât timp va trăi, soţiei mele Adela.

Rog pe iubitul meu fiu, Barbu, să fie cuminte, să o respecte pe mama lui şi să se gândească la numele pe care i-l las şi pe care şi eu l-am cinstit precum l-am moştenit dela tatăl meu. Îl sfătuiesc să îmbrăţişeze cariera militară sau magistratura. Să slujească Ţara şi Tronul cu credinţă şi devotament aşa cum am făcut-o eu.

Doresc să fiu înmormântat la Curtea de Argeş alături de părinţii mei. Voi fi purtat de un car îmbrăcat în verdeaţă şi tras de şase boi. După car să meargă delegaţii satelor din jud. Argeş pentru cari am luptat în viaţă cu drag !

21 Iulie 1938, Bucureşti.

AR. M. CĂLINESCU

surse: 

stelian-tanase.ro

$$$

 AYRTON SENNA

Brazilianul Ayrton Senna da Silva, considerat unul dintre cei mai talentați piloți din istoria Formulei 1, și-a pierdut viața pe 1 mai 1994. În acea zi tragică, pe Autodromo Internazionale Enzo e Dino Ferrari din orașul Imola, lângă munții Apenini din Italia, în cadrul cursei pentru Marele Premiu al statului San Marino, monopostul său a părăsit pista de rulare şi a lovit zidul de protecţie de beton la o viteză de circa 300 km pe oră. Deși a fost transportat cu elicopterul la spitalul din Bologna, medicii nu au avut decât să constatate decesul în jurul orei 18:40, ora locală.

O copilărie lipsită de griji

La fel ca multe alte oraşe din Brazilia, Sao Paulo a fost fondat în 1554 de preoţi misionari sosiţi din Portugalia şi alte ţări europene şi a devenit gazdă numeroşilor exploratori veniţi să prospecteze interiorul ţării. După perioade dominate de frenezia pentru aur, zahăr şi cafea, Sao Paulo şi-a câştigat indepedenţa de Portugalia în 1822, moment din care oraşul a început să se dezvolte progresiv.

Începând din 1956, oraşul a cunoscut o puternică dezvoltare industrială datorită politicii lui Juscelino Kubitschek de Oliveira, unul dintre cei mai apreciaţi preşedinţi din istoria Braziliei. Strategia acestuia a generat o nouă pătură socială în Sao Paulo, formată în special din oameni de afaceri. Printre aceştia se număra şi Milton da Silva, proprietar a numeroase terenuri, dar şi a unei fabrici în oraş.

Statutul social i-a permis lui Milton da Silva să aibă parte de o viaţă semnificativ mai bună decât cea a celor mai mulţi locuitori din Sao Paulo. Este şi motivul pentru care al doilea copil al său, Ayrton, s-a născut la maternitatea Pro-Matre din Santano, un cartier select din partea de nord a oraşului în care în prezent există nu mai puţin de cinci universităţi. Era 21 martie 1960.

Împreună cu tatăl său Milton, dar şi cu mama sa Neide Senna da Silva căreia i-a purtat numele şi cu sora sa Viviane, Ayrton şi-a petrecut primii ani de viaţă în casa bunicului său din partea mamei, Joao Senna. Locuinţa acestuia era amplasată la intersecţia străzilor Aviador Guilherme şi Gil Santos Dumont, la numai 100 de metri de Campo de Marte, o zonă în care familia da Silva opera un parc aeronautic şi primul aeroport al oraşului, construit încă din 1922. Mai târziu, avea să împartă camera cu fratele său mai mic, Leonardo.

La vârsta de trei ani, părinții au descoperit că fiul lor are probleme locomotorii. L-a dus la spital pentru a-i efectua o electroencefalogramă (EEG), însă toate analizele au indicat faptul că este perfect sănătos. Astfel că părinţii lui au decis să-l poreclească Beco, cuvânt care în limba portugheză înseamnă alee, drum sau cale.

Paşii care l-au dus spre circuitele de curse

Ayrton Senna a urcat pentru prima oară într-un kart la vârsta de patru ani, iar la vârsta de şapte ani a învăţat pentru prima oară să conducă un Jeep în jurul fermei familiei sale, reuşind să schimbe vitezele fără a mai utiliza ambreiajul.

Întrucât şcoala şi circuitul de curse de la Interlagos erau amplasate în cealaltă parte a oraşului Sao Paulo, familia Senna da Silva a angajat un şofer care să-l transporte pe Ayrton, însă de cele mai multe ori cel care se afla la volan era chiar puştiul, care voia să ajungă mai repede la destinaţie.

O perioadă, Ayrton a urmat în paralel cursurile de la şcoală şi cele de karting. A studiat la liceul Rio Branco, pe care l-a absolvit în 1977, la vârsta de 17 ani, cu gradul 5 în fizică, iar ulterior s-a înscris pentru trei luni la un liceu unde studia administrarea afacerilor. S-a retras însă după numai trei luni, întrucât cursele ocupau deja primul loc în viaţa sa: talentul şi performanţele îl impulsionau să viseze la circuitele din Europa.

Abonat la pole-position

În primul an ca pilot de Formula 1, Senna a concurat pentru echipa necompetitivă Toleman, cu o maşină slabă. Aşadar, primele curse ale lui Senna cu Toleman au fost lipsite de evenimente, dar la Monaco, pilotul a devenit un star. Era anul 1984.

Calificat pe poziţia a 13-a, Senna avea puţine şanse de a câştiga pe pista strâmtă şi tehnică de la Monaco, mai ales după ce primele picături de ploaie au lovit asfaltul. Dar în această cursă, Senna a demonstrat abilităţile lui supraumane de a controla maşina, depăşind alte maşini în condiţii imposibile şi câştigând chiar şi trei secunde pe tur în cursă cu liderul Alain Prost, pe atunci numărul 2 în clasamentul general Formula 1.

Atunci când Senna se pregătea să preia conducerea, oficialii au decis să anuleze cursa – oficial din motive de siguranţă, dar probabil ei nu au vrut ca Prost să piardă. Senna a obţinut totuşi un loc pe podium, doar primul din cele 81 din cariera sa.

Senna versus Prost a rămas una dintre cele mai mari rivalităţi din F1, dacă nu din toate sporturile. Senna şi Prost au fost coechipieri la McLaren în 1988 şi 1989, şi au dominat Formula 1 în timpul mandatului lor în echipă. În timpul sezonului din 1989, ambii piloţi s-au luptat pentru a câştiga campionatul. Bătălia a fost strânsă, iar tensiunea era la cote maxime între cei doi piloţi.

Prima victorie acasă

Deşi Senna a obţinut multe succese în Formula 1, abia după câţiva ani el va câştiga o cursă în Brazilia, ţara sa de origine. Deși Ayrton Senna era deja un erou acasă pentru acţiunile sale în calitate de ambasador cultural, o victorie în Brazilia era un vis atât pentru om cât şi pentru naţiune. Visul a devenit realitate la Grand Prix-ul din 1991.

Cursa trebuia să fie o victorie uşoară pentru Senna. A început din pole-position şi a condus în majoritatea timpului. Cu şapte ture înainte de final, a început să plouă, însă Senna controla foarte bine maşina pe ploaie, aşa că din nou, nu ar fi trebuit să aibă probleme să câştige. Dar, maşina lui McLaren s-a stricat. Sistemul de transmisie al maşinii a rămas blocat în treapta a şasea, ceea ce pentru majoritatea înseamnă că maşina nu mai poate fi controlată.

Hotărât să nu piardă, Senna s-a forţat dincolo de limitele sale fizice pentru a menţine maşina pe pistă până la sfârşitul cursei. El a reuşit să conducă cursa de la început până la sfârşit, dar corpul său a fost atât solicitat astfel încât la final el nu se putea mişca şi nici nu suporta să fie măcar atins. Pilotul şi-a folosit însă ultimele puteri pentru a ajunge pe podium şi pentru a ridica trofeul în faţa Braziliei.

Ultimele zile din viața lui Ayrton Senna

Joi, 28 aprilie 1994. În soarele dimineții, silueta unui alergător se profila pe dunele de nisip și pe covorul de iarbă al terenului de golf de pe domeniul Quinta do Lago, situat la 15 kilometri de aeroportul din Faro, un orășel portughez port la Oceanul Atlantic. Bărbatul care își făcea tura de jogging era cel mai cunoscut rezident al domeniului exclusivist cu o suprafață de 800 de hectare. După retragerea francezului Alain Prost, Ayrton Senna rămăsese cel mai titrat pilot din Formula 1. Avea trei titluri mondiale, toate cu McLaren Honda, însă ultimul fusese obținut cu aproape trei ani în urmă, în 1991. De atunci, brazilianul în vârstă de 34 de ani asistase frustrat la dominația Williams Renault, echipă care pusese la punct o mașină plină de sisteme electronice și cu care rivalii săi, Mansell și Prost, câștigaseră titlul în 1992 și 1993.

La finele lui 1993, Senna a semnat cu Williams un contract în valoare de 20 de milioane de dolari pe an, însă înainte de startul sezonului folosirea sistemelor electronice (suspensiile active, ABS, controlul tracțiunii) a fost interzisă, astfel că mașina invincibilă din ultimele sezoane a devenit instabilă. În timp ce alerga kilometru după kilometru prin briza Atlanticului, Senna rememora primele curse din acel an. În martie, pe pista de la Interlagos, în Brazilia sa natală, pilotul de la Williams abandonase în turul 56 în timp ce-l urmărea pe tânărul Michael Schumacher de la Benetton.

La mijlocul lui aprilie, în Japonia, la Aida, Senna plecase din nou din pole-position, însă a fost lovit de Hakkinen imediat după start și a trebuit din nou să abandoneze.

Marele favorit la titlu în 1994 se pregătea de a treia cursă, programată peste 3 zile, la Imola, dintr-o postură neplăcută. Deși presa anticipase 10 sau 11 victorii în acel sezon, Senna nu avea niciun punct din două curse, în timp ce germanul Schumacher câștigase de două ori. Pe 17 aprilie, la Aida, Senna rămăsese cocoțat pe un zid de beton, la marginea pistei, și l-a urmărit câteva ture pe Schumacher, ascultându-i zgomotul de la motor. Era convins că Benetton folosea încă sistemele electronice interzise.

Pe 1 mai 1994, Federația Internațională de Automobilism (FIA) a cerut echipelor să ofere codurile-sursă pentru programele de calculator folosite pe monoposturi. Benetton a refuzat inițial, apoi, la jumătatea lui iulie, a cedat la presiunea FIA. Oficialii au descoperit un program, ascuns de pe desktop, care permitea controlul demarajului de pe loc. Practic, la start, Schumacher trebuia doar să apese pedala de accelerație, iar programul „launch control” avea grijă de ambreiaj, schimbătorul de viteze și viteză, conform unui model prestabilit. Conducerea Benetton a susținut că programul rămăsese în calculator din sezonul trecut, o explicație pe care, după lungi negocieri, FIA a acceptat-o.

Grijile din sezonul de Formula 1 nu erau singurele care îl măcinau pe Ayrton Senna. În urmă cu o săptămână, fratele său, Leonardo, venise din Brazilia să stea câteva zile la Quinta do Lago, trimis de părinți într-o misiune delicată. Familia Senna nu o agrea pe iubita fiului lor, Adriane Galisteu, un model în vârstă de 21 de ani cu care Ayrton avea o relație de mai bine de un an.

Leonardo voia să-i explice fratelui său că Adriane nu este femeia potrivită pentru el. Familia Senna avea îndoieli în privința fidelității partenerei cu 13 ani mai tânără decât pilotul care deținea o avere estimată la 400 de milioane de dolari. În ultimele zile, Ayrton și Leonardo avuseseră mai multe discuții aprinse pe această temă, însă pilotul nu accepta părerea familiei.

Adriane se afla în Brazilia pentru un curs de o lună de limba engleză și urma să se întoarcă la Quinta do Lago sâmbătă, 30 aprilie, când Senna era la Imola, pentru calificări. Cei doi se văzuseră ultima oară pe 3 aprilie, în Brazilia. „Acea zi a fost una specială, dar nu aveam cum să știu atunci asta. Înainte să plece spre Japonia, am avut o după-amiază lungă de dragoste. Am ajuns la aeroport mai devreme și am rămas în mașină. Am vorbit, ne-am sărutat. Mi-a spus: „Sunt cu ochii pe tine, copilo”. Și-a luat rămas bun și ne-am sărutat îndelung. Cu câteva zile înainte îmi spusese: „Într-o zi mă voi însura cu tine și tot într-o zi o să pilotez pentru Ferrari. O să-mi închei cariera acolo și o să trăim împreună până la sfârșitul zilelor mele”, a rememorat Adriane Galisteu, în cartea „The Life of Senna”, scrisă de Tom Rubython, ultimele momente petrecute alături de iubitul ei celebru. Revederea celor doi după luna petrecută la distanță era programată după Marele Premiu din San Marino, în seara de 1 mai, când Senna trebuia să se întoarcă la Faro cu avionul său privat, un jet HS125 nou nouț, cumpărat cu 7,9 milioane de dolari.

După tura de jogging, Senna și-a făcut bagajul pentru următoarele trei nopți pe care avea să le petreacă la un hotel din San Pietro, în apropiere de Bologna, locul tradițional de cazare înaintea Marelui Premiu din San Marino. Fratele său, Leonardo, avea să-l însoțească, apoi duminică se întorcea în Brazilia cu un răspuns pentru părinții săi, Milton și Neyde. Renunță sau nu Ayrton la relația cu Adriane? „Simțeam că, întâlnind-o pe Adriane, Ayrton era un norocos. Își găsise jumătatea, se maturizase foarte mult”, a povestit Emerson Fittipaldi, dublu campion mondial în Formula 1, în 1972 și 1974 și un apropiat al compatriotului său Senna.

După un mic dejun ușor, cei doi frați Senna au fost conduși la aeroport de Juraci, portugheza angajată de campionul mondial pentru a găti și a face curățenie în vila de la Quinta do Lago. Căpitanul Owen O‘Mahoney îi aștepta în avion pregătit pentru decolarea spre Munchen unde Ayrton avea programată o întâlnire matinală cu directorii de la Audi AG. Firma sa, Senna Import, devenise primul importator în Brazilia al mărcii germane de automobile. La doar câteva ore după aterizare, jetul decola din nou spre aeroportul Forli, de lângă Bologna, de unde Ayrton a zburat apoi cu un elicopter spre Padova. Rolul de om de afaceri, în pielea căruia intrase serios în ultimele luni, îl cerea pentru a semna contractul cu producătorul de biciclete Carraro care urma să producă un model numit „Senna”. Imediat după semnarea actelor, la 16:30, Senna și patronul firmei, Giovanni Carraro, au descins la hotelul Sheraton Padova, aflat pe autostrada Milan – Veneția, pentru o conferință de presă. Inevitabil, întrebările au migrat de la biciclete la Formula 1 și la startul dezastruos de sezon. „Pentru mine, Campionatul Mondial începe la Imola, cu două curse întârziere”, a declarat brazilianul care a fost provocat să vorbească despre bănuielile legate de sistemele interzise folosite de Benetton pe mașina lui Schumacher: „Nu pot spune prea multe. E greu să vorbești despre lucruri pe care nu le poți dovedi”.

O oră mai tîrziu, Senna părăsea fabrica Carraro și zbura spre Imola. Brazilianul voia să discute cu inginerii de la Williams pentru a afla rezultatele ultimelor teste aerodinamice făcute cu o săptămînă în urmă în Franța. Mașina suferise modificări (roțile din față mutate spre spate, aripa față ridicată), iar echilibrul aerodinamic se îmbunătățise. „Schimbam mereu setările mașinii în încercarea de a găsi combinația perfectă, dar era greu să ne obișnuim cu o mașină care se schimba constant”, și-a amintit Damon Hill, colegul lui Senna de la Williams, contextul acelui weekend. La boxe, pe pagina ultimului număr din revista Autosport, o poză cu Senna gânditor susținea titlul: „Senna, poate face față presiunii?”. După discuția cu mecanicul David Brown, brazilianul a urcat din nou în elicopter pentru un zbor scurt pînă la Castello, un hotel tipic italian în Castel San Pietro, la 10 kilometri de Imola. Patronul hotelului, Valentino Tosoni, îl știa pe Senna din 1988, de când pilotul pe atunci la McLaren se cazase acolo pentru prima dată. În fiecare an, Senna ocupa aceeași cameră micuță cu numărul 200, aflată fix sub apartmentul lui Ron Dennis, fostul său șef de la McLaren, și fix deasupra celui ocupat de Frank Williams, șeful său actual de la Williams Renault.

Tosoni cunoaștea foarte bine tabieturile clientului său faimos, drept pentru care comanda mereu o provizie suplimentară de profiterol, desertul favorit al acestuia. După un scurt masaj făcut de fizioterapeutul său personal, austriacul Josef Leberer, Senna a coborât la cină alături de cercul de prieteni format din fratele său Leonardo, impresarul Julian Jakobi, jurnalistul Galvao Bueno de la GloboTV, directorul companiei Senna Import, Ubirajara Guimaraes, și Leberer. La 10 seara, Senna era înapoi în cameră și vorbea la telefon cu iubita sa care se pregătea să zboare a doua zi spre Portugalia.

Accidentul lui Barichello

Vineri 29 aprilie 1994. La 8:30 dimineața, Senna a luat elicopterul spre circuitul de la Imola pentru antrenamente și calificări. În primele două curse, mașinile Williams fuseseră mai lente decât cele de la Benetton, în ciuda motorului mai puternic. La 9:30, Ayrton s-a suit în monopost și a scos un prim tur rapid de 1:21.598 minute, cu o secundă mai bun decât cel al colegului Damon Hill. „Avea rezerve nebănuite de abilitate și putea depăși handicapul generat de deficiențele din șasiul unei mașini, a recunoscut britanicul care era mulțumit în acea dimineață de modul în care se comporta monopostul. Senna nu era satisfăcut și a petrecut zeci de minute în discuții cu mecanicul Brown.

La ora 13:00, a început prima ședință de calificări, iar Senna a scos rapid cel mai bun timp. La 13:15 însă, compatriotul și, în același timp, protejatul său de la Jordan, Rubens Barrichello, a părăsit pista la peste 200 de kilometri pe oră și a lovit bariera din cauciuri în șicana Variante Bassa.

Rubens Barrichello, a părăsit pista

Mașina s-a răsturnat și a rămas cu roțile în sus, iar Barrichello și-a pierdut cunoștința. Violența impactului i-a făcut pe toți cei care au asistat la accident să aibă frisoane. „La un moment dat, am avut senzația că mașina va decola și va ateriza în tribune. Când comisarii de cursă au întors monopostul, capul lui Rubens, care era în stare de inconștiență, s-a zdruncinat teribil. Am fost șocat. Putea să sufere o accidentare gravă la coloană”, a povestit Hill. La aflarea veștii, Senna a fugit spre centrul medical. Ușa era blocată, dar a sărit gardul prin spate. Când Barrichello și-a revenit după cîteva minute, l-a văzut pe prietenul său aplecat peste el: „Prima față pe care am văzut-o a fost a lui Ayrton. Avea lacrimi în ochi, nu-l mai văzusem niciodată în starea aia. Am avut senzația că a interpretat accidentul meu ca și cum îl suferise el”, a povestit cel care avea să câștige 11 curse de Formula 1 între 2000 și 2009. „Stai liniștit. O să fie bine”, i-a spus Senna.

Barrichello a scăpat cu nasul spart și cu lovituri la coaste. Întors la boxe, Senna a ieșit imediat pe pistă și a stabilit cel mai rapid timp al calificărilor, 1:21.548 minute. Cu acest timp, urma să ia startul duminică, 1 mai, din pole-position. Era a opta oară în cei 10 ani petrecuți de Senna în Formula 1 când lua startul la Imola din prima poziție pe grilă.

În urmă cu câțiva ani, în 1990, după ce l-a văzut pe prietenul său, Martin Donnelly, zăcând inert pe pistă după un accident oribil, Senna s-a urcat imediat în mașină și a stabilit cel mai bun timp din calificările pentru Marele Premiu al Spaniei. „Acel moment a fost o reafirmare clară a curajului și a talentului lui Ayrton”, au spus jurnaliștii prezenți la Jerez.

La finalul sesiunii, pilotul Williams s-a îndreptat spre rulotele echipei sale pentru întâlnirea cu jurnaliștii. Senna nu vorbea cu mass media decât vinerea. A salutat ziariștii, însă le-a cerut răgaz o oră. Trebuia să discute impresiile ședinței de calificări cu David Brown. Ca de obicei, Senna a scris două coli A4 cu lucrurile care, considera el, trebuiau îmbunătățite la mașină. În Formula 1, brazilianul era renumit pentru atenția pentru detalii și pentru feedback-ul incredibil pe care îl oferea mecanicilor. Peste fix o oră, cel mai titrat pilot din Formula 1 s-a pus la dispoziția presei. Mark Fogarty, redactor la nou apăruta revistă Carweek și, în același timp, fotograf în interiorul boxelor Williams, a povestit impresiile sale: „De obicei, când dădea interviuri, Senna acorda ziariștilor toată atenția. Acum, pur și simplu nu era concentrat. Răspunsurile sale erau ezitante, arăta ca și cum este epuizat mental”.

Senna a fost protagonistul unui dialog care a produs rumoare, petrecut în timpul interviului acordat celebrului comentator Murray Walker de la BBC. Cei doi nu erau cei mai buni prieteni din Formula 1. Povestește producătorul BBC, Mark Wilkin: „Murray se hotărâse să pronunțe prenumele lui Senna Errrton. Era greu de pronunțat și Murray și-a dat seama că va avea dificultăți așa că a început să oscileze între Errrton , Airtun și Dumnezeu mai știe cum îi spunea. La Imola, Senna i-a spus: „Văd că te-ai întors la Airton”. Murray s-a albit la față, nu se aștepta ca Senna să știe asta. Gândul că brazilianul urmărea cursele îl înfricoșa. Senna i-a spus: „Nu-ți face griji, primesc o copie cu înregistrarea fiecărei curse”. La finalul interviului, Senna i-a făcut cadou lui Murray o șapcă albastră pe care a semnat-o și a datat-o „1994”. La finele anilor 2000, suvenirul a fost vândut la o licitație cu suma de 6.000 de lire sterline.

Când un reporter de la RTL l-a întrebat despre Barrichello, Senna a început răspunsul de trei ori, dar de fiecare dată a pierdut firul gândurilor. Apoi a schimbat subiectul și le-a spus jurnaliștilor că Imola este un circuit periculos și că unele locuri de pe pistă „nu sunt în regulă din punct de vedere al siguranței”. Întrebat de ce piloții nu au făc

$$$

 CONFLICTUL GETO-PERSAN

MOTO:

 ‘’ AM PURTAT 19 RĂZBOAIE ŞI CU BUNĂ-VOINŢA LUI AHURA MAZDA, AM ZDROBIT 9 REGI ŞI I-AM LUAT PRIZONIERI.’’ DARIUS I (CRONICĂ PERSANĂ)

‘’După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele, dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, după părerea mea, ar fi de neînfrânt şi cu mult, cei mai puternici dintre toate seminţiile pământului. Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceia sunt ei slabi (…)’’. Astfel scria Herodot în ale sale ‘’Istorii‘’ despre marele neam al tracilor. Să încercăm să analizăm foarte atent textul şi informaţiile cuprinse în el. Constatarea lui Herodot legată de mărimea poporului trac este relevatoare, comparând-o cu cea a inzilor.

De unde veneau aceşti traci, textul nu ne spune în cuvinte ci printre rânduri. Dacă aceştia se trăgeau din vreo parte a Asiei sau a Europei, cronicile greceşti trebuiau să consemneze evenimentul. Dar asemenea informaţie nu există pentru că se simte din textul lui Herodot, că aceşti traci fuseseră aici înaintea lor, a grecilor, sub un alt nume – pelasgi. Tracii sunt descendenţi ai Marelui Popor Pelasg, în aceasta zonă a Balcanilor, aşezaţi la nord de peninsula grecească până în ţinuturile Hiperboreene, înglobând în acest neam pe iliri, macedonieni şi daco-geţi.

Afirmaţia ’’cu mult cei mai puternici dintre toate seminţiile pământului’’ este din memoria străbunilor greci a lui Herodot care au cunoscut această putere pe propria lor piele.

Motivele pentru care ei nu pot fi uniţi sunt acele ale identităţii personale ale fiecărui popor, combinate cu mărunte interese locale ale locuitorilor. Totuşi ei rămân ‘’puternici’’ precum odinioară ’’pelasgii erau divini’’. În ultimele cuvinte ale textului Herodot, pentru a nu crea impresia unei divinizări a ’’barbarilor’’ în defavoarea grecilor, minimalizează dintr-un condei, calităţile poporului trac, prin cuvintele: ’’de aceia sunt ei slabi’’. Printr-o imensă greșeală, Herodot, face un serviciu strălucit poporului trac şi implicit neamului nostru dezvăluindu-ne superioritatea spirituală a acestora faţă de greci.

Nu aş dori să se creadă că denigrez sau contest marea civilizaţie antică greacă şi realizările ei. Întru-totul departe de mine gândul. Dar este momentul şi cazul să să încercăm să înţelegem că şi vecinii grecilor, tracii şi implicit geto-dacii au creat şi dezvoltat o civilizaţie mult superioară faţă de ceea ce am fost învăţaţi şi cu rădăcini foarte îndepărtate.

Textul lui Herodot poate fi luat şi ca o rugăciune adresată de acesta zeilor; să ferească Zeus, ca ei tracii, să se unească vreodată, putând deveni o puternică forţă în stare să demoleze totul în cale. Şi totuşi Herodot a făcut în acest fel o profeţie: Alexandru Macedon, unul din Marii conducători ai istoriei, creatorul unui vast imperiu a fost trac.

Şi tocmai această forţă latentă avea să se angajeze în sec.VI î.Hr. într-una din cele mai mari confruntări din istorie; faţă în faţă două puteri covârşitoare, imperiul Persan şi Geţii.

Nu se cunosc exact motivele care au generat această confruntare. Mai mult ca sigur că a fost politica de expansiune şi dominaţie a Imperiului Persan. Informaţiile legate de acest diferend sunt foarte puţine şi vagi. Pentru a înţelege mai bine evenimentele vom reda cititorilor din cartea lui Alexandru Busuioceanu ‘’Zamolxis’’ câteva pasaje, legate de originea şi existenţa neamului get:

‘’NEAM STRAŞNIC DE TOT – GENS IORTISSIMA, ADAUGĂ EL (IORDANES) – (DESPRE CARE) STĂ SCRIS CĂ URMA SĂ PUSTIASCĂ CHIAR ŞI ŢARA IUDEEI (…). MASSAGEŢII ÎŞI AU ORIGINEA DIN SCIŢI. ŞI ZICÂND MASSAGEŢI E APROAPE CUM AI ZICE SOLIZI (GRAVES), ADIOCĂ PUTERNICI, GEŢI – FORTES GETAE’’ (IORDANES).

Această denumire de massageţi, dată neamului nostru într-o epocă când ei mai erau numiţi şi bessi, probabil este făcută de către persani. Şi aici vine partea interesantă şi şocantă a trecutului nostru. În anul 529 î.Hr. Cirus cel Mare regele persan, stăpânitor a unui vast imperiu întins de la Marea Mediterană şi până la fluviul Indus, moare într-o luptă cu MASSAGEŢII!

Din nou, pentru a câta oară, imense forţe militare, adevărate maşini de război, organizate pentru a cucerii şi supune se opresc şi capitulează în faţa unui popor fără prea mari pretenţii războinice.

Şi pentru că o lecţie nu este suficientă, peste 15 ani ea se va repeta în mod similar, dar în altă ipostază şi cu alte personaje, obligându-l pe Herodot să pice în capcana admiraţiei faţă de geţi. Şi normal, odată ce în acea vreme doar neamul geţilor înfruntau cu succes armatele persane, învingându-le. Stălucita civilizaţie greacă s-a văzut mulţi ani obligată a se supune stăpânirii persane atât în Asia Mică cât şi în Grecia.

Dar să vedem ce ne povesteşte Herodot: ‘’Înainte de a sosi la Istru (Dunăre) primul popor pe care îl supuse Darius au fost geţii care se cred nemuritori. Căci tracii care stăpânesc părţile Salmidesului şi care locuiesc mai sus de cetăţile Apollonia şi Mesembria şi se numesc scirmiazi şi nipsei se predară lui Darius fără nici o luptă; iar geţii hotărându-se la o rezistenţă îndărătnică fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci‘’.

Să încercăm să analizăm din nou textul. În primul rând în cele scrise există o mică contradicţie: nu se poate ca geţii să fi fost primul popor supus de Darius, odată ce scirmiazii şi nipseii (alte triburi trace ) s-au supus fără luptă. Afirmaţia ’’geţii care se cred nemuritori’’, în unele texte ’’care se fac nemuritori’’ o vom comenta la momentul potrivit. Dar cel mai interesant lucru din text este hotărârea geţilor de a lupta împotriva imensei maşini de război persane, care era alcătuită din 700.000 de soldaţi. O asemenea decizie nu putea fi luată decât de o forţă militară şi economică, cu o organizare corespunzătoare care-şi putea permite să ducă un astfel de război. Şi totuşi geţii au făcut-o.

Dar să vedem cum descrie acest conflict şi Iordanes, care folosind izvoare vechi, azi pierdute, scrie în cartea ’’Getica’’ – ’’după aceea, regele perşilor Darius, fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fata lui Antyrus, regele geţilor. L-a rugat şi ameninţat să-i îndeplinească dorinţa, dar geţii au respins orice înţelegere cu dânsul şi au spulberat nădejdiile soliei. Darius s-a făcut foc de mânie şi a ridicat împotriva lor o oaste de 700.000 de oameni, căutând să răzbune ruşinea păţită de dânsul, cu sângele supuşilor săi. După ce a înjghebat un pod de vase peste mare, din Calcedon şi până în Bizanţ, a pătruns în Tracia şi Moesia, apoi a durat un pod asemănător peste Dunăre, dar a fost hărţuit mereu timp de două luni, a pierdut opt mii de oşteni şi de teamă ca podul de peste Dunăre să nu fie distrus de duşmani (pentru a se putea retrage – n.a.), a fugit în Tracia fără să se mai oprească în Moesia. După moartea lui, feciorul lui Xerxes a vrut să răzbune insulta adusă tatălui său şi a pornit un nou război împotriva geţilor, (…). Dar n-a izbutit în încercările sale, fiind biruit de bărbăţia şi dârzenia geţilor; şi precum a venit, aşa s-a întors cu oştile sale (…)

Cumulând cele două texte cu ceea ce se cunoaşte despre istoria Imperiului Persan vom avea în faţă filmul evenimentelor.

Urcarea pe tronul persan a lui Darius (522 î.Hr.) aduce cu sine o vastă reorganizare şi consolidare a dominaţiei în Imperiu. Tinzând spre noi teritorii, Darius nu uită visul lui Cirus şi,m în anul 514 î.Hr., organizează o mare expediţie în Balcani. Rând pe rând, sunt încorporate în Imperiu Grecia, Tracia şi Macedonia. Cele două provincii, Tracia şi Macedonia, devin adevărate capete de pod pentru lansarea expediţiei militare împotriva geţilor. Pentru facilitarea acestei aventuri în ’’pustiul Getic’’, Darius dă dispoziţie să se construiască un pod peste Dunăre. Trupele persane trec în Dobrogea ocupând-o şi înfângând oponenţa băştinaşilor.

Aceaste este aura de cuceritor a lui Darius în Geţia, de care aminteşte Herodot, doar că el nu a înglobat-o în imperiu şi nu a luat vreun rege prizonier, ci doar a molestat nişte băştinaşi paşnici, obişnuita populaţie civilă apărată probabil de mici garnizoane getice.

Toată ocupaţia persană a durat doar două luni, vreme în care a fost hărţuită şi obligată să se retragă cu mari pierderi. ’’Furia getică’’ îşi spunea cuvântul. Conflictul dintre persani şi geţi încetează odată cu trecerea Dunării spre sud, a ultimului soldat persan. 

Remarcabil, în textul lui Iordanes, este prezenţa numelui regelui get Antyrus, cel care a cutezat să se opună lui Darius, primul dintr-o galerie de iluştrii conducători ai dinastiei geto-dace.

Al treilea act al tragediei persane are loc câţiva ani mai târziu, când regele Xerxes, fiul lui Darius, vrea să spele ruşinea păţită de tatăl său, dar se pare că fără succes. Şi astfel, vorbind într-un limbaj oarecum sportiv, scorul final dintre geţi şi persani este de 3 la 0.

ZEUL PERSAN, AHURA MAZDA, ŞI-A PLECAT CAPUL ÎN FAŢA LUI ZAMOLXE.

$$$

 BENNY HILL

„Nu sunt împotriva fetelor pe jumătate goale – nu atât de des cum aș vrea să fiu.”

În ziua de 22 aprilie, 1992, pe strada Twickenham din Teddington, Londra, era liniște. Un lucru neobișnuit, deoarece aici locuia unul dintre cei mai mari comici de pe planetă, Benny Hill. În fiecare dimineață, vestitul celibatar ieșea să-și cumpere ziarul, salutând și glumind cu toată lumea. De câteva zile, însă, Benny nu mai ieșise din casă, iar vecinii au intrat la bănuieli. L-au sunat pe Dennis Kirkland, prietenul lui Benny de o viață, spunându-i să vină de urgență. La ușa apartamentului unde Benny Hill stătea în chirie nu mai răspundea nimeni. Kirkland a luat o scară și a urcat la balconul de la etajul doi al clădirii Fairwater House, a intrat pe fereastră și și-a găsit prietenul fără viață, în fotoliu, în fața televizorului. Benny Hill avea 68 de ani.

Cu 52 de ani în urmă, tânărul Hill ajungea în gara Waterloo din Londra, lăsându-și acasă trecutul și persoanele pe care le iubea. Cu doar 20 de lire în buzunar și adresele câtorva teatre de varietăți, Hill avea o singură ambiție: să devină un comedian de succes, ducând mai departe tradiția familiei; tatăl și bunicul său fuseseră clovni de circ. Își va aminti de această perioadă cu nostalgie: „La Chiswick Empire nici nu au vrut să audă de mine. De același tratament „m-am bucurat” și la “Met”. Însă la Chelsea Palace am fost destul de norocos să obțin o întrevedere cu Harry Benet care mi-a oferit trei lire pe săptămână pentru funcția de asistent de platou al spectacolului de revistă „Follow the Fan”, unde aveam și mici intervenții. Era totuși un început.”

Omul care-aduce râsul

Alfred Hawthorne Hill s-a născut la data de 21 ianuarie 1924, în Southampton, Hampshire, un orășel situat la 121 kilometri sud de Londra. A copilărit în cartierul Wilton Road, unde, împreună cu fratele său Leonard, a urmat cursurile școlii Taunton. Aici a participat la numeroase serbări, interpretând fragmente din repertoriul idolului său, Charlie Chaplin.

După terminarea școlii, Hill a încercat mai multe meserii, printre care cea de lăptar, paznic și chiar toboșar. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la 18 ani, Alferd a fost încorporat în Armata Britanică și a lucrat o perioadă ca mecanic, după care a fost detașat în Normandia, având funcția de operator proiecor și șofer de camion. Ultimele luni de război, Hill și le-a petrecut la Combined Services Entertainment, departament al armatei care asigura spectacole de divertisment în zonele în care erau detașate trupele britanice.

După război, Hill s-a angajat la un post de radio, iar la scurtă vreme a pășit pe platoul unui studiou de televiziune, lucrând ca asistent. Se întâmpla în 1950. Inspirat de starurile de comedie ale vremii, și încrezător în forțele proprii, Alfred Hill a început sa viseze cu ochii deschisi la un show numai al lui. Pentru început și-a schimbat numele în Benny Hill, un omagiu adus comedianului său favorit, Jack Benny, după care a luat la picior cluburile de noapte și teatrele necunoscute unde spunea glume, construindu-și astfel un nume.

Bennymania

Destinul i-a zâmbit în 1955, când BBC a lansat „The Benny Hill Show”, o emisiune de varietăți care avea să reunească nume precum Jackie Wight, Bob Todd, Henry McGee, Sue Upton, Nicholas Parsons, Ronnie Brody și bineînțeles, personajul principal, Benny Hill. Surprinzător, primirea publicului a fost neașteptat de bună. Combinaţia inovatoare de umor cântat şi mimat au asigurat succesul imediat al emisiunii, iar Benny Hill, un actor talentat dar necunoscut publicului larg, a devenit peste noapte o adevărată vedetă. Din omul modest care trăia de pe o zi pe alta, Hill a dobândit statutul prin care va strânge o avere de milioane de lire sterline. În spatele lui, magnații showbiz-ului își frecau palmele.

Show-ul a fost realizat mai întâi de BBC Television până în 1969, când a fost preluat de Thames Television. Poate cea mai faimoasă fază este cea în care Benny este fugărit de diverși membri din distribuția show-ului, deghizați fie în polițiști, politicieni, travestiți sau bătrâne. Coloana sonoră, „Yakety Sax”, a devenit la fel de celebră și a fost preluată de foarte multe filme-parodii sau show-uri de televiziune.

Totuși, din cauza genericului ce la un moment dat îl prezenta pe Benny Hill trăgând lenjeria intimă de pe niște fete, au început să apară criticile și acuzele, unii jurnaliștii și oameni de televiziune catalogându-l drept „un bătrân libidinos ce dezbracă fetele nubile”. Ca un răspuns la aceste afirmații, o fată din distribuția filmului a declarat că „domnul Hill este unul dintre cei mai amabili, blânzi, simpatici și gentlemani bărbați cu care am lucrat vreodată”, iar tot acest scandal nu a făcut decât să ridice și mai mult ratingul producției.

Deși s-a dedicat întreaga viață show-ului de televiziune, Benny Hill a mai apărut sporadic în câteva filme de lung metraj, cum ar fi „Who Done It?” (1956), „Chitty Chitty Bang Bang” (1968), și „The Italian Job” (1969).

Viața personală – sub zodia singurătății

Benny Hill a fost înconjurat de foarte puțini prieteni, deși colegii de platou insistau că acesta se simte foarte bine și de unul singur. Actorul nu a fost niciodată căsătorit, chiar dacă, uneori, mai în glumă sau în serios, mai cerea mâna vreunei prietene sau colege. Cert este că răspunsul a fost întotdeauna negativ, ceea ce nu i-a adus comedianului nici cea mai mică umbră de supărare: „De ce să te căsătorești? E ca și cum ți-ai da foc la casă pentru a prăji o felie de pâine. Și de ce ar trebui să cumpăr o carte când există o bibliotecă atât de bună în oraș?”, obișnuia să spună. Unii l-au suspectat că ar fi homosexual, însă Benny a dezmințit declarând: „Sunt cât se poate de liniar în privința sexualității. Oricum, mintea mea e ca la 17 ani, prea necoaptă să se gândească la o relație serioasă.”

Anul 1976 a fost unul nefast pentru Benny Hill. A avut grave probleme de sănătate, fiind nevoit să se supună unei operații de extirpare a unui rinichi. Tot acum, comedianul își pierde mama, pe Helen Florence, la care ținea foarte mult. Benny va transforma casa părintească într-un adevărat sanctuar dedicat acesteia, refuzând să locuiască în ea, să o vândă ori să mai mute ceva. De altfel Benny Hill nu și-a cumpărat vreodată o casă în Londra, nici vreo mașină. A preferat sa trăiască modest, cu chirie, aproape de platourile de filmare, în cartierul Teddington, circulând mereu cu taxiul sau autobuzul.

„Un leneș care nici nu vrea să iasă din casă”, îl portretiza adeseori prietenul său Dennis Kirkland; „în apartamentul în care locuia patul era veșnic nefăcut, vasele murdare erau omniprezente iar peste tot zăceau aruncate hârtii mototolite pe care-și nota ideile. Era un loc în care nu ți-ai dori să inviți o femeie”. Kirkland îl tachina adesea în privința curățeniei: „de ce trebuie să arunci mereu hainele pe podea?”, iar Benny Hill îi răspundea cu ironia binecunoscută: „pentru că dacă le-aș arunca pe tavan ar ajunge tot pe podea, nu crezi?”

Singurul lux pe care și-l făcea cadou erau călătoriile. Actorul adora Franța și devenise un frecvent turist în zona Marsiliei. Iși pertrecea timpul prin cafenele, mijloace de transport în comun și piețe publice din dorința de a socializa dar și de a strânge material inspirațional pentru următoarele proiecte. Era și un gurmand de clasă, alegând întotdeauna restaurantele extravagante și mâncărurile rafinate. De aceea nu lua în serios sfaturile medicilor de a slăbi și a se îngriji de sănătate.

La 65 de ani, grijile păreau a fi departe. Benny Hill ajunsese pentru britanici cea mai bună marfă de export din domeniul televiziunii, show-ul său fiind difuzat în 97 de țări, paradoxal, nu și în Marea Britanie. Însă, brusc, Thames Television a decis întreruperea filmărilor pentru „The Benny Hill Show”, motivând scăderea audiențelor și costurile ridicate.

„Din acest moment a început să moară”

În iunie 1989, John Howard Davies, noul șef al departamentului divertisment al Thames Television, l-a invitat pe Benny Hill la o întâlnire „de afaceri”. Actorul se întorcea triumfător de la Cannes TV Festival, și bănuia că este vorba despre negocierile privind o nouă serie a emisiunii. Însă Davies avea cu totul alte intenții. După ce i-a transmis comedianului că s-a decis anularea show-ului, fără niciun menajament, acesta i-a înmânat demisia. Declarația lui John Howard Davies: „audiențele s-au prăbușit, ultimul episod a avut doar 9.58 milioane de telespectatori, programul cosnuma resurse financiare enorme, 450,000 de lire pe episod, iar, sincer să fiu, Benny Hill arăta puțin obosit.”

Pierderea show-ului l-a devastat pe Benny Hill, iar din clipa aceea „a început să moară puțin câte puțin”. Dennis Kirkland: „E ca și cum o mamă și-ar fi pierdut copilul. Benny și-a pierdut copilul. Viața lui era acest spectacol de televiziune. Trăia numai pentru asta, iar în momentul în care i s-a luat acest drept, nu i-a mai rămas nimic de făcut și asta l-a schimbat complet ca om. I-a pierit cheful și bucuria de a trăi, de a merge mai departe. ”

Nu au fost o perioadă deloc fericită pentru Benny. Problemele de sănătate s-au înmulțit și ca urmare a faptului că se îngrășase, iar inima părea să îi cedeze. Doctorii l-au sfătuit să se retragă din viața publică care îl obosea foarte mult și-i mânca toate resursele. Hill a ignorat sfatul medicilor, încercând să își finalizeze toate proiectele propuse. Filmul „Benny Hill’s World Tour: New York!”, în regia lui Dennis Kirkland și având în distribuție aceași echipă care a părăsit Thames Television, a fost lansat pe 30 mai 1991, și a reprezentat ultima apariție pe ecran a lui Benny. Era evidentă schimbarea de direcție, producția fiind orientată exclusiv spre piața americană, în detrimentul britanicilor care-l dădeau uitării.

Totuși, în august 1992 se consumă unul dintre cele mai importante evenimente din viața lui Benny Hill. Este invitat în Elveția la Festivalul de Comedie de la Vevey, pentru a i se înmâna Premiul Charlie Chaplin, ca o recunoaștere pentru aportul adus comediei mondiale. Hill, care era și președintele juriului, a primit statueta cu „Micul Vagabont” chiar de la nepoata lui Charlie Chaplin, Kira, în timp ce tatăl ei, Eugene, a făcut prezentările. Spre deliciul publicului, Hill și-a ținut discursul de mulțumire în franceză, arătându-se emoționat și în același timp onorat de distincția primită.

După manifestare, Benny Hill a fost invitat de Eugene într-un tur al reședinței de vară a lui Charlie Chaplin, locul în care actorul obișnuia să se retragă și să scrie. Au vizitat și biroul în care Chaplin își petrecea marea majoritate a timpului, iar când Benny Hill, gâtuit de emoție, s-a așezat pe scaunul idolului său, a observat pe rafturile bibliotecii o întreagă colecție video cu „The Benny Hill Show”. A fost momentul în care a simțit împlinirea deplină.

Benny nu a mai răspuns la ușă

Preinfarctul din data 24 februarie 1992 nu pare să-l fi afectat prea mult pe Benny Hill. Insistența medicilor de a face o operație pe cord pentru a i se implementa un by-pass a întâmpinat un refuz categoric. Nici rugămințile acestora de a încerca să slăbească nu au fost luate în seamă. Benny avea 110 kg și un mare apetit culinar.

Departe de tumultul studiourilor de televiziune, comedianul își petrecea timpul baricadat în apartamentul din Teddington, citind cronicile TV și căutând o portiță pentru a se relansa în industria de divertisment. Iar destinul părea să-i surâdă din nou: în urma numeroaselor cereri venite din partea telespectatorilor, Thames Television s-a decis să-l readucă pe Benny Hill în prim plan cu o serie de emisiuni reeditate.

Noul contract a fost finalizat, iar pe 20 aprilie 1994, poștașul strecura sub ușa apartamentului 7 de pe Twickenham Street, un plic având ca expeditor Central Independent Television, casa de producție pentru „The Benny Hill Show”. Însă era prea târziu.

În după amiaza zilei de 22 aprilie 1992, Dennis Kirkland, care-și petrecea timpul în locuința sa din Londra, primește un telefon. Veștile nu erau bune: „M-a sunat unul dintre vecinii lui Benny”, povestește Kirkland, „spunându-mi că acesta nu a mai ieșit din casă de două zile și nici nu răspunde la ușă, cu toate că televizorul merge cu sonorul destul de tare, zi și noapte. Era spre seară și toată lumea era îngrijorată. L-am liniștit că voi ajunge imediat, am mers cât de repede am putut având acel sentiment sumbru, am urcat scările și am bătut la ușă fără să primesc vreun răspuns. Am vrut să sparg ușa dar m-am gândit că poate doarme și atâta-mi mai trebuie, să-i stric ușa, așa că am luat o scară și am sprijinit-o de balconul apartamentului său situat la etajul doi. Vântul sufla, eu tremuram, și-mi amintesc… că mi-a venit așa, în minte, că dacă o fi să îl găsesc mort îl voi omorî cu mâinile mele.

Am ajuns pe balcon, m-am uitat pe fereastră și da, era acolo, pe fotoliul din fața televizorului. Murise de două zile.”

O priveliște dureroasă să-ți vezi prietenul astfel. Benny Hill murise citind teletextul, înconjurat de farfurii murdare, pahare goale, casete video așezate în dezordine, bani răsfirați pe o masă, cecuri nesemnate, hârtii cu diverse notițe aruncate în fața televizorului… Într-un colț era o cutie din carton plină cu diplome și premii câștigate de-a lungul timpului, iar pe noptieră, contractul nesemnat cu Central Independent Television. Benny Hill era îmbrăcat în pijamale, având nasturii de la haină desfăcuți și încălțat în papuci de casă. Dintr-o ureche i se scursese un firicel de sânge.

Câteva zile mai târziu s-a anunțat și cauza decesului: tromboză coronariană.

Înapoi, acasă

Ceremonia funerară în memoria celui care a fost Benny Hill, a avut loc pe 26 aprilie 1992, în micuța capelă din Southampon, orașul său natal. Printre participanți s-au numărat nume celebre ale comedie britanice, precum Max Bygraves, Ronnie Corbett, Les Dennis, Davy Kaye, Henry Mcgee, Alfred Marks, Nicholas Parsons, Freddie Starr ș.a. Marele absent al evenimentului a fost bunul său prieten și coleg Bob Todd, care, contrar voinței sale, i-a tras lui Benny o ultimă festă: a scăpat trenul.

În jur de 300 de fani au așteptat la poarta cimitirului Hollybrook, aducând prin prezența lor un ultim omagiu. Pastorul Peter Cooper, care a oficiat slujba de înmormântare, l-a elogiat pe Benny Hill, spunând că a plecat din această parohie ca un om simplu și a ajuns să fie adorat de milioane de oameni, fiind înzestrat cu talentul de a aduce tuturor zâmbetul pe buze. Pe o ploaie torențială de primăvară, trupul lui Benny a fost coborât în mormânt, pentru a se odihni alături de părinții săi, Helen și Alfred Hill. În jur de 100 de buchete de flori și coroane au fost depuse.

În octombrie 1992, zvonurile că Benny Hill ar fi fost îngropat cu mari cantități de bijuterii din aur, au dus la o tentativă de exhumare făcută de hoți. Când autoritățile au găsit sicriul deschis, au constatat că în interior nu era nici o comoară. În consecință, nu se știe dacă a fost ceva de valoare sau nu. La două ore de la descoperire, Hill a fost reînhumat si acoperit cu o placă de beton.

Averea lui Hill a fost estimată la 10 milioane de lire sterline. Testamentul din 1961 prin care și-a lăsat averea întreagă părinților săi a fost revocat, în 1992 ambii părinți fiind morți. Pe următoarea linie se aflau fratele său Leonard și sora sa Diana, care, de asemenea, erau decedați. Astfel că fabuloasa lui avere a fost împărțită în mod egal celor șapte nepoți și nepoate pe care Benny Hill abia de-i cunoștea. Și când te gândești că a murit singur…

În orice caz, a mai fost descoperită o notă prin care comedianul atribuia sume de bani celor mai apropiați prieteni, dar din cauza faptului că nu a fost niciun martor, nota nu a avut statut juridic. Însă moșternirea cea mai importantă este cea lăsată lumii întregi.

surse: 

„Benny Hill – Merry Master of Mirth: the Complete Companion” de Robert Ross, 

flashback.com

$$$

 ROBERT FRANCIS PREVOST - NOUL PAPĂ

Americanul Robert Francis Prevost, în vârstă de 69 de ani, care a devenit joi primul papă din istorie originar din Statele Unite, este un om care ascultă şi sintetizează, considerat un reprezentant al cardinalilor moderaţi şi care cunoaşte atât situaţia de pe teren, cât şi funcţionarea Vaticanului, informează AFP.

Un episcop “nu trebuie să fie un mic prinţ care stă în regatul său, el trebuie să fie aproape de oamenii pe care îi serveşte şi să meargă cu ei, să sufere alături de ei”, a declarat el în 2024 pentru site-ul Vatican News.

Ridicat la rangul de cardinal în 2023 de papa Francisc, care i-a susţinut ascensiunea la Vatican, Robert Francis Prevost a fost, înainte să fie ales papă, membru în şapte dicastere (echivalentul ministerelor la Vatican).

Robert Francis Prevost a fost conducătorul influentului Dicaster al Episcopilor, ceea ce a făcut din el consilierul precedentului papă în ceea ce priveşte numirea prelaţilor.

Papa Francisc îl aprecia în mod deosebit pe acest cardinal american, adeseori descris ca fiind discret şi rezervat, şi care, timp de mulţi ani, a lucrat în “periferii”, acele teritorii îndepărtate sau până atunci neglijate de Biserica Catolică.

Născut la Chicago, arhiepiscopul Prevost a petrecut în total de două decenii în Peru, unde a desfăşurat activităţi misionare şi a devenit arhiepiscop emerit de Chiclayo, în nordul ţării.

Însă el are, de asemenea, în cadrul Curiei – Guvernul Vaticanului -, reputaţia de a fi un moderat capabil să reconcilieze puncte de vedere divergente.

În perioada premergătoare conclavului, experţii de la Vatican l-au desemnat ca favorit în rândul cardinalilor americani, pe baza experienţei sale în domeniu, a viziunii sale globale şi a capacităţii sale de a naviga prin birocraţia Vaticanului, scrie Agerpres.

“Cel mai puţin american dintre americani”

Cotidianul italian La Repubblica l-a descris drept “cel mai puţin american dintre americani” datorită tonului său moderat.

Cunoştinţele lui aprofundate de drept canonic l-au făcut, de asemenea, să fie considerat ca o alegere liniştitoare pentru cardinalii conservatori, care aspiră la o atenţie mai mare acordată teologiei.

După moartea papei Francisc, el a afirmat că “mai sunt multe de făcut” în Biserica Catolică.

“Nu ne putem opri, nu ne putem întoarce. Trebuie să vedem ce vrea Duhul Sfânt pentru Biserica de astăzi şi de mâine, pentru că lumea în care trăieşte Biserica astăzi nu este aceeaşi cu lumea de acum zece sau douăzeci de ani”, a declarat el în luna aprilie.

“Mesajul este întotdeauna acelaşi (…), dar modul de a ajunge la oamenii de astăzi, la tineri, la săraci, la politicieni, este diferit”, a adăugat el.

Născut pe 14 septembrie 1955, monseniorul Prevost a studiat la seminarul secundar al Ordinului Sfântul Augustin, în care s-a înscris în 1977. Este licenţiat în teologie şi are, de asemenea, o diplomă în matematică.

Hirotonit preot în 1982, a fost trimis, doi ani mai târziu, ca misionar în Peru, ţară în care a rămas mulţi ani.

S-a întors la Chicago în 1999 ca Superior Provincial al Augustinienilor din Midwest, devenind apoi Prior General, în 2001.

În 2014, papa Francisc l-a numit administrator apostolic al diecezei de Chiclayo, în nordul statului Peru.

În 2023, arhiepiscopul Prevost a fost numit prefect al puternicului Dicaster al Episcopilor, una dintre cele mai importante funcţii din Guvernul Vaticanului.

În această poziţie strategică, el i-a succedat cardinalului canadian Marc Ouellet, care a fost acuzat de agresiune sexuală şi a demisionat din motive legate de vârsta sa înaintată.

Arhiepiscopul Prevost este şi preşedintele Comisiei Pontificale pentru America Latină.

$$$

 PABLO NERUDA

Răspândită în mii de versuri, biografia intimă și publică, secretă și militantă a marelui poet chilian Pablo Neruda a fost păstrată posterității. Ne-a lăsat și cronica zilelor sale agitate și călătorite în memoriile lirice intitulate Confieso que he vivido (Mărturisesc că am trăit ), iar numeroși prieteni ai scriitorului, văduva sa pasionată Matilde Urrutia și sute de critici și istorici au scris despre el. Personalitatea copleșitoare a acestui om de crez comunist, hotărât și încăpățânat până la sacrificiu pentru tot ceea ce credea, izbucnește în opera sa cu un suflu vital care abia lasă să se întrevadă numeroasele necazuri și orele întunecate pe care a trebuit să le îndure.

Pentru unii care l-au cunoscut, mai ales cei care au împărtășit alături de el lupta împotriva sărăciei și a opresiunii poporului, Pablo Neruda se bucura de carisma excepțională a acelor aleși cărora cuvântul exemplar li se potrivește ca o mănușă; Însă pentru majoritatea cititorilor care nu s-au bucurat de norocul îmbrățișării sale, poetul va fi întotdeauna acel personaj timid, invizibil și ghemuit care se ascundea în spatele gratiilor orizontale și fragile ale frumoaselor sale cântece de dragoste.

Biografie

Născut în 1904 în Parral ca Ricardo Eliecer Neftalí Reyes Basoalto, Neruda s-a simțit adânc înrădăcinat în patria sa chiliană de-a lungul vieții, în ciuda faptului că a trăit ca un călător neobosit. Mama sa, Rosa Basoalto, a murit de tuberculoză la scurt timp după naștere, iar tatăl său, un mecanic de locomotivă care transporta pietre, José del Carmen Reyes Morales, s-a căsătorit cu Trinidad Cambia Marverde doi ani mai târziu, despre care Neruda avea să scrie: „Era o femeie dulce și harnică, cu un simț al umorului țărănesc și o bunătate activă și neobosită”. Pentru micuțul Neftalí, noua lui mamă era ca o zână bună; El l-a îngrijit pe băiat cu o grijă și mai mare decât adevăratul său tată, cu care, în adolescență, a avut curând dispute serioase.

Locuind în Temuco, a intrat la Liceul orașului în 1910 și, înainte chiar să părăsească această instituție, pe 18 iulie 1917, a fost îndemnat să citească într-un ziar local, La Mañana, primul dintre articolele sale publicate, pe care l-a intitulat „Entuziasm și perseverență”. Până atunci avusese norocul să întâlnească o doamnă impunătoare, „înaltă, cu rochii foarte lungi”, care nu era alta decât celebra poetă Gabriela Mistral , care îi dăruise câteva cărți de Tolstoi , Dostoievski și Cehov , decisive în prima sa formare literară.

Însă tatăl său se opunea deschis ca el să urmeze această vocație, așa că atunci când a câștigat premiul Festivalului de Primăvară de la Temuco, pe 28 noiembrie 1920, tânărul poet își semna deja poeziile cu un pseudonim, o stratagemă menită să-l inducă în eroare pe tatăl său. Numele ales, Neruda, fusese găsit întâmplător într-o revistă și era de origine cehă; Nu știam că o uzurpez de la un coleg, un scriitor distant care a compus balade frumoase și care are un monument ridicat în cartierul Mala Strana din Praga.

După ce și-a terminat studiile la Liceu, s-a mutat la Santiago pentru a urma o carieră de profesor de franceză la Institutul Pedagogic, dar a continuat să scrie cărți de poezie. La scurt timp după aceea, s-a alăturat revistei Juventud a Federației Studențești, unde a intrat în contact cu mișcarea anarhistă și, în special, cu unul dintre liderii formidabili și curajoși ai grupului, pe nume Juan Gandulfo. În 1922, după ce a legat o bună prietenie, care avea să se dovedească rodnică și durabilă, cu directorul revistei Claridad, s-a alăturat redacției acesteia și astfel a început să scrie ca un nebun până la cinci poezii pe zi. În anul următor a publicat prima sa carte de poezii, Crepusculario , pe cheltuiala proprie .

Pentru a plăti această publicație, Pablo Neruda, pe atunci un tânăr dornic de lectură și de viață, extravagant și slab, îmbrăcat ca un poet boem din secolul al XIX-lea, într-un costum negru, a trebuit să-și vândă mobila, să amaneteze ceasul pe care i-l dăduse tatăl său și să primească ajutor in extremis de la un critic generos. Acesta din urmă, un anume Allone, a fost de acord să achite datoria atunci când editorul a refuzat să livreze un singur exemplar înainte ca factura să fie achitată integral.

Crepusculario a fost de fapt o amestecătură de alte proiecte, o reordonare grăbită a poemelor care l-a lăsat imediat nemulțumit pe autor. De atunci încolo, Neruda s-a dedicat, cu și mai mare entuziasm, dacă se poate, creării unei alte cărți, de data aceasta organică și mult mai personală, care avea să fie publicată în 1924 cu titlul Douăzeci de poeme de dragoste și un cântec disperat .

Diplomat pentru Asia

Din această perioadă, politizarea poeziei lui Pablo Neruda va deveni progresiv mai mare și, în același timp, viața sa se va confrunta cu circumstanțe economice adverse. Deocamdată, după abandonarea studiilor, tatăl său i-a retras orice sprijin material, așa că a îmbrățișat speranța de a obține un post diplomatic. Totuși, tot ce primește în 1927 este un post consular obscur și izolat în Rangoon, Birmania.

Acolo, în acele ținuturi fantastice, „printre oameni care venerează cobra și vaca”, Pablo Neruda a întâlnit-o pe frumoasa, dar periculoasa Josie Bliss, o băștinașă care totuși se îmbrăca în stil englezesc. După ce a vizitat împreună cu ea cele mai exotice colțuri ale acelor meleaguri, s-a mutat să locuiască cu ea, dar fata și-a transformat curând dulceața în gelozie, iar viața de cuplu a devenit intolerabilă. „Am simțit tandrețe pentru picioarele ei goale”, a scris scriitorul, dar a povestit și cum Josie i-a ascuns scrisorile și cum, odată, s-a trezit tresărind și a găsit-o îmbrăcată în alb, de cealaltă parte a plasei de țânțari, mohorâtă, fluturând un cuțit mortal și nevrând să dea lovitura fatală: „Când vei muri, temerile mele se vor sfârși”, a bâlbâit cu amărăciune bolnava.

Înspăimântat, Pablo Neruda s-a grăbit să fugă din acea situație, care devenea din ce în ce mai amenințătoare, iar când a primit o telegramă care îl informa despre transferul său în Ceylon, a pregătit călătoria în cel mai absolut secret și a plecat fără să-și ia rămas bun, abandonându-și hainele și cărțile în casa pustie a lui Josie.

A fost consul în Colombo (Ceylon, acum Sri Lanka) timp de un an, iar în 1929 a fost transferat la Singapore. Interesul său pentru culturile și politica hindustă l-a determinat să participe la Congresul Panhindu, ținut la Calcutta în 1929. În 1930, Pablo Neruda s-a căsătorit cu María Antonieta Hagenaar, o tânără olandeză cu care s-a întors în Chile doi ani mai târziu și care i-a născut o fiică, Malva Marina, pe 4 octombrie 1934. În același an, după ce l-a întâlnit pe Federico García Lorca la Buenos Aires, s-a mutat în Spania pentru a prelua conducerea consulatului chilian din Barcelona. În Spania a dezvoltat o activitate culturală intensă și a cunoscut poeți din generația lui '27 precum Miguel Hernández , Luis Cernuda , Vicente Aleixandre și Manuel Altolaguirre .

Neruda în Spania

Integrarea sa în acel Madrid, plin de pasiuni politice, s-a accentuat în anul următor, când în februarie 1935 a preluat conducerea consulatului chilian din capitala Spaniei. În acel an, a apărut la Madrid revista literară Caballo Verde para la Poesía, condusă de poet. Acolo a publicat și una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, Residencia en la Tierra , și a cunoscut-o pe a doua sa soție, Delia del Carril.

Cariera spaniolă a lui Neruda a căpătat nuanțe dramatice odată cu începerea teribilului război civil dintre „cele două Spanii”, pe 18 iulie 1936. Unul dintre primele evenimente sângeroase ale acelei lupte a fost execuția lui Federico García Lorca. A părăsit Peninsula Iberică în mijlocul războiului și s-a îndreptat spre Paris, unde a participat activ la acte de solidaritate cu Republica și poporul spaniol. După întoarcerea sa în Chile în 1937, și-a continuat activitatea de luptă cu publicarea cărții Spania în inimă .

În 1938, Ediciones Ercilla a publicat o compilație a operelor sale. În acel an, tatăl său a murit la Temuco, iar la scurt timp după aceea, mama sa vitregă. În octombrie, Frontul Popular a triumfat în alegerile generale din Chile. Între timp, în Catalonia, se publica Spania în inimă .

Războiul Civil Spaniol s-a încheiat în 1939 cu înfrângerea republicanilor. Neruda a solicitat și a obținut numirea consulului pentru imigrația spaniolă. Cu ideea de a-i ajuta pe cei învinși cât mai mult posibil, a călătorit la Paris și de acolo a organizat o expediție spaniolă la bordul vaporului Winnipeg, care a ajuns la Valparaíso la sfârșitul anului. Poetul s-a întors în Chile în 1940, când al Doilea Război Mondial începuse deja , dar a rămas în țara sa pentru scurt timp, deoarece în august s-a angajat într-un nou post diplomatic, consulatul general al Chilei din Mexic. De acolo a călătorit în Cuba. În 1942 a publicat America, nu-ți invoc numele în zadar , care a fost ulterior încorporată în Canto general ; În acel an a suferit pierderea fiicei sale, Malva Marina, care a murit în Europa.

Politică, exil și recunoaștere

Din 1946, activitatea sa politică s-a desfășurat în propria țară, unde a fost ales senator al Republicii pentru provinciile Tarapacá și Antofagasta. În același an a câștigat și Premiul Național de Literatură în Chile, dar lucrurile s-au complicat curând pentru el când și-a făcut public protestul vehement împotriva persecuției declanșate împotriva sindicatelor de către președintele Gabriel González Videla . Citirea declarației sale „Acuz ” în fața Senatului a dus la arestarea sa, iar numai datorită refugiului oferit de prietenii săi apropiați Neruda a reușit să evite acest lucru și să părăsească țara pe 24 februarie 1949.

În timpul clandestinității, a pregătit o altă operă majoră a sa, Canto general , care, pe lângă faptul că a fost distribuită clandestin în Chile, a fost publicată în Mexic în 1950, cu ilustrații ale marilor muraliști David Alfaro Siqueiros și Diego Rivera , cu puțin timp înainte de a fi distins, împreună cu Pablo Picasso și poetul turc Nazim Hikmet , cu Premiul Internațional pentru Pace. Apoi începe un exil dureros, a cărui tristețe nu poate fi decât îndulcită de numeroasele omagii, primirile călduroase și premiile importante care îi recunosc meritele de poet și de om integru. În 1951 a început o călătorie prin Italia, unde s-a stabilit în anul următor. În Capri a scris Strugurii și vântul . După o călătorie în Europa, mandatul său de arestare din Chile a fost revocat, putând să se întoarcă acasă în august 1952. Întoarcerea sa a făcut obiectul a numeroase omagii publice. În această perioadă dificilă de exil, o femeie care avea să-i fie tovarășă până la moarte i-a venit în ajutor: Matilde Urrutia.

Anii următori i-a petrecut în Chile. El a organizat Congresul Continental de Cultură de la Santiago, la care au participat personalități notabile precum Diego Rivera, Jorge Amado și Nicolás Guillén . A ținut prelegeri la Universitatea din Chile, instituție căreia i-a donat biblioteca personală. Această relație cu Universitatea a dat naștere la crearea Fundației Neruda pentru Dezvoltarea Poeziei. În viața sa privată, acestea au fost vremuri tulburi, deoarece s-a despărțit de Delia del Carril în 1956 pentru a se implica romantic cu Matilde Urrutia, care s-a mutat în noua sa casă, La Chascona.

Lucrările sale au continuat să apară într-un ritm bun, cu publicații intermitente, la Buenos Aires de Losada și la Santiago de Nascimento: Călătorii , Noi ode elementare și Odă tipografiei , printre altele. În 1957, Losada și-a publicat Operele complete pe hârtie biblică, iar în anii următori, O sută de sonete de dragoste , A treia carte de ode și Navigații și întoarceri . În 1958, a fost publicată o altă dintre cele mai notabile lucrări ale sale, una dintre preferatele poetului, Estravagario . „Datorită ireverenției sale (a scris Neruda) este cea mai intimă carte a mea.”

Călătorul neobosit a simțit din nou chemarea Europei și în 1965 s-a mutat pe acel continent, unde a primit noi onoruri. Universitatea Oxford i-a acordat un doctorat onorific în Filosofie și Litere. În Ungaria s-a întâlnit cu Miguel Ángel Asturias . În 1966 a călătorit în Statele Unite, invitat la întâlnirea Pen Club. În acel an a făcut o incursiune interesantă în arta dramatică cu lucrarea sa Fulgor y muerte de Joaquín Murieta , care a avut premiera la Santiago în 1967 de către Institutul de Teatru al Universității din Chile.

Implicarea lui Neruda în politică a atins apogeul în 1970, când Partidul Comunist l-a nominalizat drept candidat la președinție în Chile, dar poetul nu a ezitat să demisioneze pentru a-și oferi sprijinul deplin lui Salvador Allende , pe care l-a susținut decisiv în campania sa electorală. Când guvernul Unității Populare a venit la putere în 1970, a fost numit ambasador la Paris.

În 1971, Pablo Neruda a devenit al treilea scriitor latino-american și al doilea chilian care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, dar proeminența sa literară nu l-a împiedicat să continue să apere activ interesele chiliene. La New York, profitând de întâlnirea Pen Club, a denunțat blocada americană împotriva Chileului. După ce a demisionat din funcția de ambasador în Franța, s-a întors la Santiago, unde a fost onorat public și masiv pe Stadionul Național.

În culmea faimei și recunoașterii, îl așteptau și ore amare. În 11 septembrie 1973, a fost luat prin surprindere de lovitura de stat militară a lui Augusto Pinochet împotriva președintelui Salvador Allende. Profund afectat de noua situație, nu a mai putut suporta tragedia și a murit pe 23 septembrie la Santiago. Lumea avea să afle curând, în mijlocul indignării, stuporii și neputinței, că locuințele lor din Valparaíso și Santiago fuseseră jefuite și distruse brutal. Înmormântarea sa a avut loc în mijlocul unor mari tensiuni politice. După moartea sa, au fost publicate culegerile de poezie pe care le scrisese înainte de a muri: Grădina de iarnă , 2000 , Inima galbenă , Cartea întrebărilor , Elegie și Defecte alese , toate publicate de Losada la Buenos Aires în 1974. Ultima sa lucrare, autobiografia Mărturisesc că am trăit , a apărut la Barcelona .