&&&

 Să fii moștenitorul unui imperiu imobiliar masiv și să alegi de bunăvoie să îți câștigi existența mimând viața pe o scândură, sfidând așteptările elitelor burgheze. Aceasta nu este o fantezie, ci decizia omului care avea să revoluționeze definitiv teatrul și cinematografia românească. Liviu Ciulei nu s-a mulțumit cu mediocritatea unei singure vocații, ci a dus o viață dublă epuizantă, studiind simultan arhitectura și actoria. A refuzat să aleagă între rigoarea grinzilor și libertatea scenei, transformându-se într-un creator total. Construia lumi.

Tatăl său, un antreprenor care ridicase clădiri emblematice ale Bucureștiului, spera ca fiul să îi preia imperiul din beton. Dar instaurarea brutală a comunismului a spulberat instantaneu această moștenire, confiscând averile familiei. Tânărul Ciulei și-a folosit diploma de arhitect nu pentru a proiecta uzine socialiste, ci pentru a gândi matematic spațiul scenic, construind decoruri care respirau odată cu actorii. Avea o înțelegere spațială pe care niciun alt regizor al generației sale nu o deținea. Mintea lui era un șantier perpetuu unde arta se îmbina la nivel de perfecțiune cu ingineria.

 Ruptura definitivă de estetica falsă a propagandei roșii s-a produs în anul o mie nouă sute cincizeci și șapte, odată cu debutul său regizoral în film, o peliculă care a cutremurat la propriu birourile cenzurii. Filmul „Erupția” a fost un șoc vizual de o onestitate brutală și necenzurată, aruncând efectiv în aer canoanele artificiale ale realismului socialist, o doctrină absurdă în care muncitorii trebuiau să arate mereu impecabil, zâmbind fericiți către un viitor iluzoriu. Ciulei a adus pe ecran noroiul autentic, sudoarea reală și disperarea crudă a petroliștilor români, refuzând categoric să filmeze manechine de plastic recitând lozinci triumfaliste. Aparatul de partid a intrat în panică generală în fața acestei doze letale de adevăr nesupus. Regizorul refuza minciuna.

Răzbunarea sistemului a fost extrem de lentă, dar absolut implacabilă. Deși a atins apogeul gloriei internaționale în o mie nouă sute șaizeci și cinci, câștigând premiul pentru regie la festivalul de la Cannes cu monumentala capodoperă „Pădurea spânzuraților”, statul român a continuat să îl privească cu o suspiciune paranoică. Faptul că un artist din blocul comunist era aclamat la scenă deschisă de burghezia occidentală reprezenta o anomalie pe care Securitatea o tolera exclusiv pentru capitalul de imagine externă. În interiorul granițelor, însă, lațul cenzurii se strângea tot mai strâns. Fiecare piesă montată devenea o luptă epuizantă de gherilă cu activiștii culturali care tăiau replici și mutilau texte.

 Punctul de fierbere și momentul crucial care i-a definit demnitatea absolută s-a consumat la Teatrul Bulandra, instituția pe care o conducea și a cărei sală o reproiectase efectiv cu propriile mâini în calitate de arhitect. În anul o mie nouă sute șaptezeci și doi, când regimul dictatorial a interzis brutal spectacolul „Revizorul” regizat de Lucian Pintilie, Liviu Ciulei a făcut un gest de un curaj kamikaze. În loc să se dezică de colegul său pentru a-și salva funcția, el a apărat spectacolul interzis cu o fermitate tăioasă și de neclintit, gest care a atras demiterea sa fulgerătoare de la conducerea teatrului. A preferat să fie aruncat în stradă de comuniști decât să pactizeze cu un sistem bolnav care asasina arta pe ascuns. Nu a negociat adevărul.

Constatând cu o luciditate amară că aerul din România a devenit complet irespirabil pentru un spirit liber, genialul regizor a luat decizia dureroasă a exilului în anul o mie nouă sute optzeci. A părăsit o țară care îl pedepsea constant pentru propria excelență și a cucerit rapid cele mai exigente scene ale lumii libere, de la marile săli din Minneapolis până la New York și Sydney. Occidentul capitalist i-a oferit teatre imense, bugete colosale și libertatea de a inova fără teama paralizantă că un cenzor analfabet îi va opri spectacolul în seara premierei. A devenit un gigant al teatrului mondial, ovaționat în limbi pe care abia le vorbea, în timp ce acasă, numele său era radiat de pe afișe și șters din dicționare.

Însă detaliul absolut șocant și de o tristețe infinită se ascunde exact în actele de proprietate ale familiei sale, revelând un paradox macabru al represiunii comuniste. Regimul care l-a umilit constant și l-a forțat să ia calea exilului spre America funcționa, la propriu, în clădirile furate de la familia sa cu zeci de ani în urmă. În timp ce genialul arhitect și regizor era alungat cu brutalitate din propria țară și șters intenționat din istoria oficială a culturii, ministerele și instituțiile care îi semnau deciziile de interdicție își aveau sediile exact în clădirile construite de tatăl său. Comuniștii îi confiscaseră nu doar dreptul de a crea, ci îi furaseră fizic zidurile copilăriei, folosindu-le ca buncăre din care ordonau distrugerea sa. O țară care și-a izgonit cel mai mare arhitect teatral din casele pe care ar fi trebuit să le moștenească.  Vezi mai puţin 

Istorie la culcare