***

 Fabula Doamnei Mulă 

Sandu Catinean 

               

                 Doamna Mulă la cultură

                 A plecat cu coifu-n gură)

Prin instituţii mai ales

Există-o specie ciudată

Nu e nici iapă, nici catârcă

Dar este veşnic candidată

Cochetă, bine-ntreţinută

Se crede os de Dumnezeu

Ea ştie tot, vorbeşte multe

De juri că-i iapa vre-unui „zeu”

Aceasta este Doamna Mulă

Şi-n spate mulţi măgari o ţin

Chiar şi-armăsarii de prăsilă

O saltă-n slăvi câte puţin

Ea nu-i o specie de rasă

De fapt, nu ştii prea bine ce-i 

În schimb, îţi face-atâta silă

De mut rămâi în faţa ei

Se-nfinge-n orice porcărie

Şi-ar face-orice ca să parvină

De-atâta zel printre-armăsari

Mulţi ar jura că e divină

Măgarii o privesc tăcuţi

Şi-s încântaţi de cunoştinţă

Ce-o fi cu ea, sau ce hram e

Nu pot avea atâta ştiinţă

Aceste mule nu-s orice

Că-s un hibrid de măgăriţe

Cu-atâţia armăsari sus puşi

Nu se vor iepe, ci... zeiţe

***

 LEGENDĂ ȘI ADEVĂR DEPRE SAPPHO

Biografia

Biografia poetei Sappho se reconstituie azi cu multă greutate datorită noianului de anecdote postume şi apocrife ce s-au creat în jurul ei. Cât de însemnată a fost opera acesteia, despre care amintesc peste o sută de scriitori antici, rezultă din caracterizarea ce i-o face, la începutul erei noastre, geograful Strabo, atunci când menţionează oamenii de seamă pe care i-a dat culturii elenice insula Lesbos: „În aceeaşi epocă a tiranului Pittacos din Lesbos a trăit şi Sappho, care a fost o fiinţă excepţională, căci după cunoştinţele noastre, în nicio epocă, oricât de îndepărtată, nu a mai apărut o altă femeie, capabilă de a rivaliza cu ea, atât cât se ştie, în materie de poezie”.

Existenţa ei istorică (în veacurile VII—VI) şi renumele ce-l va deţine Sappho în secolele următoare ne sunt confirmate şi pe cale epigrafică. Despre ea ne informează faimoasa Cronică din Paros, o inscripţie gravată pe o placă de marmură, prin anii 262 î.e.n. (azi păstrată la Universitatea din Oxford), în al cărei text, datele privind pe poeţi şi scriitori ocupă un loc important. Amintitul document rezumă pe o perioadă de 1318 ani principalele evenimente din Grecia şi notează despre poeta noastră că: „Din vremea când Sappho, exilată, s-a îmbarcat ca să plece din Mytilene în Sicilia, s-au scurs 334 de ani; pe atunci era arhonte, la Atena, Critias cel Bătrân, la Siracuza puterea se găsea în mîinile Gramoroi-lor”.

Această inscripţie confirmă informaţiile vagi transmise de unii biografi antici târzii despre exilul poetei, pe care îl sincronizează cu alte evenimente istorice în jurul anilor 598 î.e.n., deci pe când era în viaţă Solon la Atena, pe când la Babilon domnea marele Nabucudonosor al II-lea, iar Alyattes şi Cresus stăpâneau Lydia. Cât priveşte pe bogaţii proprietari de pământ siracuzani, denumiţi gramoroi, aceştia au deţinut puterea în oraşul sicilian timp de peste cincizeci de ani.

O biografie completă a poetei s-a scris numai către sfârşitul veacului al IV-lea î.e.n., de către filozoful peripatetician Chamaileon, elev al lui Aristotel. Opera lui s-a pierdut şi din ea posedăm fragmente utilizate de alţi autori, între care şi de Atheneu.

Între anii 1880 şi 1920, s-au descoperit în nisipurile Egiptului, la Oxyrhynchus, numeroase fragmente de papiri ce conţineau date preţioase în legătură cu biografia poetei: „Despre Sappho. Sappho, prin familia sa, era din Lesbos, din oraşul Mytilene; avuse ca tată pe Scamandronymos; în ceea ce priveşte fraţii, ea a avut trei, pe Eurigyos, Larichos şi pe cel mai mare, Charaxos, care a plecat în Egipt, unde din cauza unei oarecare Doricha şi-a risipit cea mai mare parte din avere. Larichos, cel mai mic, a fost preferatul ei. Ea a avut o fată, Cleis, care purta numele bunicii. Sappho a fost criticată de către unii ca imorală şi îndrăgostită de femei; după cum se spune, ea avea un fizic neplăcut şi foarte urât, căci avea tenul întunecat şi era de statură mică”.

Lexicograful bizantin Suidas (secolul IX e.n.), în notiţa sa biografică despre Sappho, referitor la descendenţa acesteia, presupune „cinci taţi”; ne spune că mama ei se numea Cleis (născută în Eresos din insula Lesbos); că epoca de glorie a creaţiei sale s-a desfăşurat între anii 612 şi 609 î.e.n., pe vremea când trăiau Alceu, Stesichoros şi Pittacos; Sappho s-a căsătorit cu bogătaşul Kerkylas din insula Andros. Poeta a scris nouă cărţi de cântece lirice; a compus epigrame, versuri elegiace, iambi şi neonodii — conchide Suidas.

Dintre numeroşii autori antici ce păstrează date biografice privitoare la Sappho pot fi amintiţi Ovidiu, care ne-a versificat o scrisoare imaginară a poetei Sappho către iubitul ei Phaon (Heroida), apoi Maximus din Tyr care a scris o „dizertaţie” (a XVIII-a) despre ea.

Pe baza acestor principale izvoare şi a altor informaţii secundare, după eliminarea părţii legendare, s-a putut reconstitui parţial biografia poetei. Ea s-a născut în jurul anilor 630 î.e.n. şi a murit într-o vreme pe care nu o putem determina azi. Poeta a devenit repede celebră, ceea ce, poate, i-a atras, ca şi prietenului său Alceu, ura tiranului Pittacos. Despre renumele ei se menţionea2ă şi o anecdotă, înregistrată de Plutarh şi Aulus Gellius, admiratori de seamă ai poetei. Ei ne spun că marele legislator atenian, Solon, în seara vieţii sale, la un banchet organizat de către nepotul său, îl auzi pe acesta cântând o poemă de Sappho. Bătrânul o găsi atât de minunată, încât rugă pe nepot să-l ajute s-o înveţe şi el: Solon dorea să o cunoască pe poetă înainte de a muri. În tinereţe, ilustrul atenian compusese şi el versuri cântate cu acompaniament de liră.

Locul de naştere

La unii biografi antici se arată ca loc de naştere al poetei, în mod greşit, oraşul Eresos din insula Lesbos, făcându-se confuzie cu localitatea natală a mamei sale. Astăzi este bine stabilit că Sappho şi fraţii săi s-au născut la Mytilene, principalul oraş al insulei Lesbos, unde familia se stabilise de mulţi ani. Ovidiu pretinde că Sappho a rămas orfană de tată la vârsta de şase ani. Numele de Cleis este acordat mamei sale de toate categoriile de izvoare.

Căsătoria

Căsătoria poetei s-a pus la îndoială de către mulţi biografi moderni, considerându-se aceasta o invenţie răutăcioasă a comicilor din Atena, ca multe alte blestemăţii aruncate calomnios pe seama ei. Bărbatul său Kerkylas ar fi fost negustor, originar din insula Andros, şi tată al fetiţei lor, Cleis floarea de aur din versurile poetei.

Cum arăta Sappho?

Toate ştirile privitoare la fizicul poetei dovedesc că nu a fost o femeie frumoasă. Fără îndoială că urâţenia îi produsese un complex de inferioritate care se deduce şi din versurile ei pesimiste. Socrate, Iulian Apostatul şi scriitoarea bizantină Anna Comnena au judecat frumuseţea poetei nu după estetica obrazului şi conformaţia corpului, ci după talentul ei poetic, dublat de ascuţimea minţii sale, de aceea ei o numesc „frumoasa Sappho”.

În scrisoarea imaginară adresată de Sappho lui Phaon, poetul Ovidiu (Heroides) expune amărăciunea poetei privitoare la fizicul său, dar, în acelaşi timp, şi natura compensaţiilor ce acopereau urâţenia sa: „Natura a fost răuvoitoare cu mine, neacordându-mi frumuseţea, dar prin geniul meu suplinesc abstenţa acestei frumuseţi. Sunt mică, dar am un nume care poate cuprinde întregul pământ: port prin urmare dimensiunile numelui meu. Albă nu sunt, dar şi Andromeda, fiica lui Cepheus, deşi neagră ca şi culoarea ţării sale (Etiopia) i-a plăcut lui Perseu… Iar atunci când mă vei citi, îţi voi apărea frumoasă”.

Pictorii vaselor greceşti şi sculptorii de mai târziu i-au inventat variate portrete, dar nicăieri nu au redat fizicul real al poetei, aşa cum rezultă din informaţiile literare, ci au căutat să o înfrumuseţeze. Numai răutăcioasa comedie attică târzie a ironizat făptura dizgraţioasă a cîntăreţei din Lesbos.

Exilul

În jurul cauzelor exilului sicilian a mitilenienei, devenită celebră prin frumuseţea poemelor sale, s-au făcut fel de fel de ipoteze. Presupuneri ca: amorurile sale anormale, rivalităţile unor şcoli poetice din insulă, depravarea etc. nu ne dau o explicaţie mulţumitoare a exilului său. Deşi fără probe directe, singura explicaţie a acestei băjenii ar fi fost totuşi de natură politică, opinie la care s-a raliat majoritatea autorilor moderni. În opera poetei nu apare nici cea mai mică aluzie la acest exil, aşa cum îi găsim ecoul în versurile lui Alceu.

Viaţa morală şi intelectuală

Reîntoarsă în locurile natale, Sappho deveni foarte activă în ceea ce priveşte producţia poetică, pe care o împletea ou munca de organizare şi conducere a grupului de prietene şi eleve din jurul ei. Este destul de greu pentru cercetătorul de azi să pună în adevărata lumină felul de viaţă morală şi intelectuală al poetei la Mytilene, natura relaţiilor cu prietenele şi elevele sale — ale căror nume se află menţionate în versurile poetei. Acestor raporturi interfeminine, comedia attică şi alte surse de mâna a doua le-au dat o interpretare caracterizată prin obscenitate şi perversitate, care pătează numele celebrei Sappho. De notat că în versurile poetei nu apare nicio urmă de grosolănii erotice sau de exaltare a unor elemente senzuale josnice.

În poemele sale, Sappho nu numeşte niciodată pe aceste tinere din jurul ei eleve, ci le spune hetaire adică însoţitoare ale ei, situaţie ce ar indica că nu poate fi vorba de o şcoală. Poate termenul de hetairă a fost acela care a stricat reputaţia poetei din Lesbos, datorită sensului lui peiorativ, căpătat în perioada clasică şi elenistică a lumii greceşti, sens pe care l-am moştenit şi noi, azi. Pe timpul lui Homer şi Sappho, hetairos însemna tovarăş, însoţitor, prieten, camarad de luptă, iar corespondentul lui feminin, hetaira, indica prietena cea mai apropiată — ambele având o înaltă valoare morală. Această situaţie se vede şi din versurile poetei atunci cînd se adresează fetelor din jurul ei. Cu veacul al V-lea î.e.n. expresia hetairă a suferit o tristă deformare semantică, căpătând un sens care i se dă şi astăzi: curtezană, metresă, femeie de moravuri uşoare etc.

Legende

Dragostea poetei pentru tânărul Phaon şi sinuciderea ei, printr-un salt în mare de pe stâncile Leucadelor, din cauza acestui amor neîmpărtăşit, rămân pure legende, care merită totuşi a fi examinate pentru frumuseţea lor literară şi artistică. Sappho, aproape îmbătrânită, s-ar fi îndrăgostit puternic de tânărul şi frumosul Phaon. Acela ar fi fost un matelot sau barcagiu din Mytilene. În realitate, Phaon nu a fost un personaj uman contemporan cu Sappho, ci o figură mitologică din cortegiul Afroditei, transformat de zeiţă, după moarte, în luceafărul de seară, Hesperos (planeta Venus).

Singura mare poetă

Dacă asupra reputaţiei morale a poetei din Lesbos s-au exprimat unele dubii, în ceea ce priveşte locul său în literatură el nu a fost niciodată negat. Admiraţia pentru ea şi-au exprimat-o Theognis, Bacchylide, Solon, Platon, Catul, Ovidiu, Plutarh ş.a. În epoca elenistică şi romană circulau ediţii oficiale ale operei poetei, compuse din nouă cărţi. Din păcate, nu ni s-au păstrat decât fragmente ale operei ei, destul de întinsă.

În cultura greacă, Sappho apare ca singura mare poetă. Ea însăşi era conştientă de valoarea literară a operei sale atunci cînd scria că „amintirea mea se va păstra”.

***

 SFÂRȘITUL REGELUI ROMEI

Printre evenimentele care au succedat căderii lui Napoleon și care au fost comentate într-un fel sau altul de întreaga Europă de la începutul veacului trecut, episodul „Puiului de Vultur” ocupă un loc aparte. Aceasta, întrucât povestea tragică a lui Napoleon II (cum îi spun și acum cărțile de istorie a Franței) sau a ducelui de Reichstadt (cum au ținut să-l denumească Habsburgii) a ilustrat nu numai un moment al politicii duse de biruitorii uluitorului Bonaparte, dar și destinul tragic ai unei făpturi firave, prizonieră a unor forțe pe care — probabil — nu le-a înțeles niciodată pe de-a-ntregul și care se preta perfect la romanțări duioase, la evocări romantice. De altfel, figura acestui fiu al lui Napoleon, prizonier în colivia de aur a castelelor habsburgice și mort de tuberculoză la 21 ani, a inspirat nu puține lucrări literare sau de artă plastică, filme mai mult sau mai puțin lacrimogene.

Născut în 1811, în palatul Tuileries, fiul împăratului Napoleon I și al Mariei-Luiza, botezat Francois-Charles-Joseph, a primit supranumele de „Rege al Romei”. Dar dacă, în cancelariile Europei, vlăstarul lui Bonaparte și al unei fiice a Casei de Habsburg isca speranța că ar putea deveni un gaj de pace pe un continent greu încercat de pârjoluri, în realitate el n-a adăugat decât un nume în plus pe lista copiilor durerii. Dezastrul Imperiului napoleonian, culminând cu abdicarea definitivă a tatălui său și a oricăruia dintre urmașii săi, l-au forțat să părăsească Franța, pe care n-a mai revăzut-o niciodată. La 23 iunie 1815, „Camera celor 100 de zile” îl proclamase în Franța împărat sub numele de Napoleon II, titlu efemer și cu nimic justificat de realități.

Încredințat de biruitori bunicului său dinspre mamă, împăratul Francisc II, flăcăul purtă mai întâi titlul de prinț de Parma, apoi în 1818 îl dobândi pe cel de duce de Reichstadt. În ciuda rugăminților ilustrului său tată, transmise din insula Elba și apoi de pe Sfânta Elena, niciodată Habsburgii n-au vrut să-l elibereze pe plăpândul adolescent de care se temeau atât de mult Londra și Viena. Atins de tuberculoză, ducele a închis ochii la Schonbrunn, vestitul castel vienez, la 22 iulie 1812.

În cele ce urmează reproducem din lucrarea lui Andre Castelot: Drame și tragedii ale istoriei capitolul Sfârșitul puiului de vultur.

La 14 iunie 1831, — ziua aniversară a bătăliilor de la Marengo (1800) și Friedland (1807) — locotenent-colonelul Francisc, duce de Reichstadt, care abia împlinise douăzeci de ani, primea, înroșindu-se până peste urechi de plăcere, comanda unui modest batalion de infanterie ungară încartiruit la cazarma Alsler din Viena. În acea dimineață, generalul Hartmann, numit în fruntea statului-major al ducelui, — alcătuit din căpitanul-baron von Moll şi căpitanul Standeisky. — își lua funcția în primire, prezentându-se la Hofburg [palatul Habsburgilor, situat în centrul Vienei] spre a exprima ducelui de Reichstadt „complimente” pentru uniforma cu tunică albă și epoleți verzi, cu pantaloni de călărie, albaștri, împodobiți cu broderii în fir de argint. La cingătoarea ducelui atârna sabia încovoiată pe care Napoleon o purtase în bătălia Piramidelor (1798).

O misiune neobişnuită

leaganul cu decoratii de aur regele RomeiÎn penumbra încăperii, scânteia vestitul leagăn, împodobit cu decorații în aur, oferit cândva Regelui Romei de către Primăria Parisului. La cererea fiului ei, Maria-Luiza îi trimisese acest leagăn, pe care îl dusese cu ea la Parma. Metternich [cancelarul Imperiului habsburgic] îşi exprimase mirarea, dar tânărul îl liniştise, surâzând: „nimeni nu reintră în leagăn după ce l-a părăsit. Până acum e unicul monument al istoriei mele și țin să-l păstrez”.

De altfel, după cum va relata mai târziu generalul Hartmann în raportul întocmit din ordinul împăratului, tânărul îşi idolatriza tatăl şi n-ar fi îngăduit „nici unei persoane sau unui ziar să vorbească defavorabil” despre învinsul de la Waterloo. Era departe vremea când micul prizonier al Hofburg-ului vorbea în lucrările lui de şcoală despre „inima inaccesibilă a domnului Buonaparte”. Realitatea este, de altfel, mai frumoasă decât legenda, căci ducele de Reichstadt îşi „descoperise” tatăl încă de la vârsta de şaisprezere ani.

„Pentru a fi remis fiului meu când va avea șaisprezece ani”, scrisese pe testamentul său Prometeul înlănțuit pe stânca exilului. Astfel, uimitoarea previziune a tatălui — Napoleon ghicise că la şaisprezece ani fiul său va fi pregătit să-şi primească tulburătoarea moștenire — se dovedise întemeiată.

Este neîndoios că, în acea dimineață de 14 iunie, generalul Hartmann recitise — înainte de a se prezenta în fața tânărului căruia trebuia să-i devină tutore — cele zece pagini și jumătate de instrucţiuni întocmite de consilierul Kutschera și pe care împăratul le corectase cu mâna sa, înainte de a le semna: „S-ar putea ca unele pasiuni şi înclinaţii ale domniei sale, defunctul tată — dintre care cele mai multe sunt foarte vinovate (împăratul adăugase aici cuvântul „foarte”) — să fi fost transmise fiului. Ori, tocmai aceasta aveți în primul rând datoria de a combate din toate puterile dv., făcând apel la judecată și la exemple, în scopul de a-i călăuzi sentimentele pe calea cea bună, astfel încât să devină un om loial, cinstit și plin de virtute, fără falsitate şi răutate. Nădăjduiesc — adăugase împăratul — că prințul se va lăsa îndrumat fără a opune rezistenţă; dar dacă impulsivitatea caracterului său ar face indispensabilă luarea de măsuri mai severe și mai energice, vă dau în această privință puteri depline”.

Ciudată misiune pentru un șef de stat major! Generalul Hartmann putea fi luat drept temnicer, căci printre alte îndatoriri ale sale era și aceea de a interzice ducelui să citească ziare străine! E lesne de înţeles, prin urmare, de ce acest „tutore”, ajuns pentru prima dată în fața celui ce-i fusese dat ca „pupil”, tremura de frică în așa hal, încât nici nu putea să-şi îndrepte privirile spre el. Ducele va dispreţui foarte repede pe acest „personaj limitat”, descris de prietenul său Prokesch drept un brav ofiţer fără educaţie, „de o slugărnicie fără margini și de o amabilitate servilă”. În același spirit îl va aprecia ducele – cel puțin la începutul relațiilor cu el – pe căpitanul-baron von Moll. Cât despre Standeisky, ducele l-a catalogat din prima clipă: e un individ fără pic de cultură! În ansamblu, deci, Casa militară a lui Napoleon II era destul de… mediocră. Vlăstarul lui Bonaparte dădea impresia unui „armăsar pur sânge între două mârțoage de povară din Boemia şi un căluț de brişcă italiană”.

Metternich ceruse generalului Hartmann să conceapă el însuşi programul la care „dorea să-l supună” pe duce. Dar, apreciind că o asemenea treabă îl depăşea, generalul ceru ducelui să-l conceapă el însuşi.

–„Iată deci oamenii desemnați să mă înconjure, exclamase ducele. Și mi se pretinde să mă formez la şcoala lor; sunt oblicat să-i iau drept… exemplu!”

Cei trei ofițeri, în schimb, ajung repede să nutrească stimă pentru elevul lor, la care apreciază „nobletea, măreția sufletească, frumoasa ambiție, blândețea comportării, generozitatea”, întocmai ca locuitorii Vienei care — spun aceeași membri ai Casei militare a ducelui — admiră „chipul frumos” al acestui prinț „suplu şi sprinten, care ştie să călărească de minune armăsarii cei mai nărăvaşi”. Ochii lui „strălucesc de bucurie şi îi citeşti pe față mulțumirea — adaugă Hartmann — atunci când, călare pe armăsarul său alb, defilează în fruntea batalionului”.

Toate fetele sunt îndrăgostite de prințul fermecător. Ducelui îi place mult să-și mâne singur trăsurile în goană nebună prin vechiul parc vienez Prater sau să zboare în galop năvalnic pe caii săi iuți. Nu va fi el, de altfel, cel care va stârni uimirea tuturor, parcurgând în numai 37 minute distanța de 12 kilometri dintre Laxenburg şi bariera Vienei? Iubeşte cu pasiune viaţa. Adesea merge – însoţit de șeful statului său major – să-şi inspecteze caii de şa sau de atelaj, sau petrece ore întregi în Sala de arme unde discută „cu multă însufleţire” cu Hartmann, care arată cât de ușor se aprinde ducele. Subiecte de discuţie: situația din Franţa sau comportarea lui Bernadotte.

Citește cu pasiune, aproape întotdeauna autori francezi și manifestă o preferință deosebită pentru doamna de Sevigne. „Scrisorile ei sunt niște bomboane pentru inimă” notează el cu drăgălăşenie. Admiră ceea ce este frumos și grandios. Iubeşte muzica serioasă deşi în acest domeniu – îi povestește lui Hartmann un fost preceptor al său – „n-ai fi găsit pe cineva mai puțin înzestrat, cu o voce mai cumplită şi cu nişte coarde vocale mai incapabile să scoată vreun acord muzical”. Conversația sa e vie şi demonstrează „o uimitoare putere de pătrundere”. „Vioiciunea se împleteşte la el cu infinita inteligență”. În discuție, nu cedează decât în fața unei convingeri „expuse de cineva căruia îi recunoaște superioritatea”. Iată de ce, atunci când intră într-un salon „se produce un val de interes general; fiecare aspiră la cinstea de a sta de vorbă cu el”. Toți cei cu care vine în contact rămân impresionați de maturitatea judecății sale. Făptura lui radiază o fascinație și un irezistibil farmec. N-are decât douăzeci de ani, dar pare a poseda deja acea artă de a se sluji de oameni, care la tatăl său fusese o calitate primordială. „După mine – spunea Malfatti – trăsătura lui cea mai izbitoare și mai caracteristică era aptitudinea de a putea pătrunde până în cele mai tainice ascunzișuri ale inimii omului”.

Binevoitor cu ceilalți, îi place să ofere mici daruri, pe cât îi îngăduie mijloacele; se poate observa, de asemenea, că „are grijă să uşureze altora sarcinile, fără să i se ceară aceasta”. Temperamentul său „năvalnic” l-a cucerit repede pe şeful său ierarhic, prințul de Wasa. Tinerii săi soldați îl adoră. Într-o zi, în timp ce trece prin fața lor, în pasul lent al calului său, văzându-l atât de chipeș, atât de serios, ei nu se pot abține să nu-l aclame prelung, în pofida strictei discipline mecanice care domnește în batalion.

„Între leagăn și mormânt, viaţa mea nu e altceva decât un mare zero”

În fiecare dimineaţă, ducele este trezit din somn, la orele patru. Totuşi, de ce Hartmann îl sileşte să îndeplinească zilnic mediocra treabă de plutonier-major? Explicaţia o dă mareşalul Marmont, pe care îl revoltă această „concepţie pedantă despre profesiunea armelor”: pentru Austria epocii, „a fi general” înseamnă a şti să conduci „instrucţia soldaţilor”. Marşurile pe povârnişuri, interminabilele ceasuri de călărie în care trebuie să fie continuu în faţa celor două sute de oameni ai batalionului îl obosesc nespus pe tânărul locotenent-colonel. După ce şi-a spart pieptul urlând ordinele către soldaţi astfel încât să acopere uruitul trăsurilor ce trec pe caldarâmul străzilor din apropiere, vocea îi este strangulată. Ducele de Reichstadt este deja grav atins de boala care îl va răpune un an mai târziu.

Încă de la începutul misiunii lor, Hartmann şi adjuncții săi s-au arătat neliniştiti de „frecventele accese de tuse” ca și de „vocea sa răguşită, chiar din primele zile de la numirea lui la comanda batalionului”. Totuşi, „prințul nu se plânge niciodată”, depune sforțări supraomenești pentru a ascunde tuturor fie și cea mai neînsemnată indispoziție: se teme să nu i se impună revenirea la viața de fals arhiduce pe care o dusese până atunci. Îşi tăinuieşte atât de bine răul care-l macină, încât ofițerii ajung să creadă — o recunosc ei înşişi — că răguşeala tânărului locotenent-colonel e… firească. Nu pătesc acelaşi lucru chiar şi „persoanele cele mai robuste” în prima perioadă după ce li s-a încredințat comanda unei unități? De altfel, nici ducele nu e speriat. „I s-a spus de atâtea ori că, întocmai ca la mama sa, punctele slabe ale organismului său sunt traheea şi pieptul”, încât suferințele prezente le pune pe seama defectelor congenitale. Reluând afirmațiile doctorului Malfatti care-l îngrijeşte, ofițerii vor pretinde, în chip de scuză, că tânărul a crezut că paloarea frunții îi vine de la „ceva la stomac” sau „la ficat”.

Bineînţeles, oricât de ignorant ar fi fost Malfatti, el a început, totuşi, prin a-l trata pe prinț „de bronhii”, dar tratamentele aplicate n-au adus nicio ameliorare. Dimpotrivă! În această situaţie, ducele se vede în situaţia de a-şi înceta activitatea de la Alsler-Kasern, şi-şi petrece lunile noiembrie şi decembrie 1831 într-o semiletargie. Firavul său trup este neîncetat scuturat de o tuse adesea imperceptibilă. De îndată ce se face mai frig, sau creşte umezeala, tremură tot, mâinile i se îngălbenesc, circulaţia sângelui i se încetineşte. Fuge de cei din anturajul lui. Prostia, servilismul, „manierele insinuante” ale generalului Hartmann îl exasperează. Nutreşte pentru el chiar ură — afirmă Moll — şi aceasta pentru că generalul „poate să-i dicteze, sprijinindu-se pe Metternich”. Preferă, mai ales seara, să rămână singur: „Mi-e dragă solitudinea nopţii”. Uneori, îşi aminteşte de vremea când bărbaţii aceia severi şi gravi — preceptorii civili — se plecau asupra copilandrului care era pentru ei o enigmă.

— „Nu vreau să fiu german”, spunea piciul.

— „Dar ce doriţi să fiţi ?”

— „Vreau să fiu francez”, spunea el cu voce joasă.

Întrucât mama plecase la Parma, copilul îi hărţuia pe cei din anturaj cu tot felul de întrebări despre tatăl său. Unde se găsea el? Dar niciodată nu primea răspuns.

– „Mi se pare că am auzit că tatăl meu se află acum în mizerie”.

I se dădeau asigurări că nu e adevărat şi copilul părea eliberat de o mare povară. În faţa lui se pronunţa numele insulei „Sfânta Elena”. Ori, în germană „mizerie” se spune „elend”. De aici bănuielile copilului.

Dar cât de departe sunt toate acestea! Acum el nu mai e altceva decât — termenul îi aparţine — „o sursă de mari încurcături”.

— „Naşterea şi moartea. Iată întreaga mea istorie”, va spune el, suspinând, în cursul ultimelor luni de existenţă. „Între leagăn şi mormânt, viaţa mea nu e altceva decât un mare zero”.

„Puiul de Vultur” luptă cu dârzenie împotriva bolii, pentru a-și apăra dreptul la viaţă. La sfârşitul lunii decembrie, el reușeşte chiar să participe la patru vânători; iar la începutul lui 1832 — ultimul an al vieţii lui — declară că „se simte minunat”. În fața acestor „probe”, doctorul Malfatti, îl lasă să-şi reia activitatea militară. La 16 ianuarie poate fi văzut, în fruntea batalionului său, la funeraliile generalului von Siegenthal. Toţi observă cum se străduie să-i semene tatălui, să se ţină în șa ca Napoleon; până și pălăria și-o pune pe cap în clasica manieră a împăratului.

Dar în ziua aceea e un ger cumplit: 18 grade sub zero. Ajuns în Josefplatz, ducele ridică spada lui încovoiată pentru a ordona o salvă, dar vocea i se frânge și ostașii nu pot auzi comanda. Cu lacrimi în ochi, e obligat să cedeze locul unuia dintre ofițerii batalionului și reintră la Hofburg, tremurând din toate încheieturile. Are congestie pulmonară. Nu-și ascunde furia de a fi fost nevoit să-și dezvăluie boala. Reia vechea idee: „E doar o indipoziţie stomacală”. Dar ducele slăbeşte văzând cu ochii, tușeşte, tremură, transpiră. La 4 februarie îi scrie mamei, care se află tot la Parma, şi care nu vine să-l vadă decât odată la doi-trei ani: „Frisoanele, care mă hărțuiesc mai mult decât toate relele prin care am trecut de când mă știu, mă cuprind în fiecare seară”.

Cei din jurul lui nu sunt, însă, tocmai convinși și cred că tânărul se distrează „pe socoteala noastră, pretinzând că e rău bolnav”. Astfel, nu numai că fiul lui Napoleon e tratat pentru o boală pe care — cum o va dovedi autopsia — nu o are; nu numai că ducele — tuberculos în ultimul grad — va muri sub ochii celor ce nici în ultimul moment n-au putut stabili „unde e răul”; nu numai că aceștia socot că „starea plămânilor e mai curând liniștitoare”; dar îl mai califică și de „glumeț”, atunci când el le spune că i se apropie sfârşitul.

Prințesa Melania von Metternich — frumoasa soție a cancelarului — consemna, la 20 aprilie, în jurnalul ei: „Împăratul i-a spus lui Clement (Metternich) că a cerut mai multor medici să se pronunțe asupra bolii ducelui de Reichstadt și că toți i-au declarat că starea pacientului e desperată. Scuipă bucăți întregi de plămân și nu mai are de trăit decât câteva luni”.

Aceasta nu l-a împiedicat, totuși, pe „Clement” să scrie Mariei-Luiza, 15 zile mai târziu: „Ştiu că Majestatea Voastră este informată cu exactitate asupra sănătății ducelui de Reichstadt. Această stare e neliniștitoare; dar medicii îl caută în continuare de ficat, care pare a fi rădăcina răului”.

E limpede că Metternich nu ţine câtuși de puțin s-o vadă pe fosta împărăteasă cerând ca fiul ei să fie îndrumat spre soarele cald al Neapolului, asa cum au recomandat cei doi medici-consultanți în raportul lor. „Politicianul” Metternich n-a fost nevoit să-l otrăvească — așa cum s-a pretins — pe feciorul inamicului său; i-a fost de ajuns să-l lase să moară.

La 13 mai, împăratul îşi avansează nepotul la gradul de colonel, acordându-i comanda regimentului prinţului de Wasa. Este un epolet așezat pe un mormânt. Nouă zile mai târziu, ducele e transportat la Schonbrunn. Arhiducesa Sofia, care-și iubește nepotul ca pe fratele ei, i-a cedat o cameră de la primul etaj al palatului. Napoleon ocupase această cameră după victoria de la Austerlitz și o regăsise în ajunul bătăliei de la Wagram. Ca şi tatăl său, tânărul duce a privit cu dispreț patul în stil rococo, supraînzorzonat, și a cerut să-i fie pus în locul lui un simplu pat de campanie. Camera vecină — vestitul salon al „lacurilor” — care servise cândva drept cabinet de lucru lui Napoleon, îi este şi ea pusă la dispoziţie.

Medicii vienezi aduşi să-l ajute pe Malfatti sunt categorici: „Nu mai e nicio speranţă. Trebuie avertizată Maria-Luiza, ca să vină de la Parma”. La 17 mai, ducele îl roagă pe Dietrichstein: „Scrieți mamei că mi-e tare rău şi va veni”.

La 9 iunie, plimbându-se cu trăsura prin pădurea vieneză, discută cu von Moll. „Deci, voi petrece toamna şi iarna la Napoli ?” Gândul îi este însă umbrit de neliniște. Oare Metternich nu va reveni asupra autorizației pe care, la recomandarea medicilor, i-a dat-o pentru această călătorie? Nu-i va pune bețe-n roate? Moll îl linişteşte. Ce importanță mai are, acum, dacă i se spune și o minciună?

Ca toți cei atinși de o boală necruțătoare, flăcăul trece repede de la nelinişte la sperantă. Spre marea bucurie a lui Moll, el dă frâu liber visului şi începe să-i vorbească de viitoarea călătorie, de drumul pe care-l va parcurge, alegându-şi itinerariul, de orașele pe care vrea să le viziteze. La un moment dat, ordonă vizitiului să oprească:

— „Aş vrea să merg puțin pe jos…” Aici a plăsmuit Beethoven „Pastorala”, ascultând trilurile păsărelelor. Dar după abia vreo douăzeci de pași e obligat să se întoarcă la caleașca pe ale cărei perne se prăbușeşte epuizat.

Duminică 24 iunie, ducele de Reichstadt, aţipit, se trezeşte brusc la deschiderea uşii. În cameră intră Maria-Luiza urmată de doctorul Malfatti şi de generalul Hartmann. Flăcăul reușeşte cu greu să se scoale. Lacrimile îl podidesc. Maria-Luiza pare zdrobită. Îşi lăsase fiul plin de viaţă şi îl regăseşte cu ochii măriţi de febră, cu obrazul gălbejit, „aproape un muribund, care abia mai poate sufla câteva cuvinte”, întinzându-i suspinând braţele slăbite.

A iertat-o pentru cei doi bastarzi făcuţi cu contele Neipperg într-o vreme când Napoleon trăia încă pe stânca exilului, deși această descoperire îl rănise până în adâncul sufletului; a iertat-o și pentru faptul că se recăsătorise atât de repede după anunţarea văduviei ei. De altfel, abia la moartea lui Neipperg aflase întregul adevăr.

Dar aceasta nu-l putea împiedica s-o iubească pe atât de puţin energica „văduvă a lui Neipperg”, chiar dacă o judeca aspru. Nu spusese el într-o zi:

— „Dacă Josefina mi-ar fi fost mamă, tata n-ar fi fost îngropat pe Sfânta Elena, iar eu n-aș lâncezi la Viena. Ah, mama e bună, dar slabă; nu e soția pe care ar fi meritat-o un om ca tatăl meu!”

La 5 iulie, căpitanul Moll îl găseşte pe f

***

 Marin Moraru s-a nascut pe 31 ianuarie 1937 (d. 21 august 2016) 

77 de lucruri pe care le-a învăţat Marin Moraru până la 77 de ani

1. Cea mai frumoasă frumuseţe este meseria pe care mi-am ales-o şi căreia m-am dăruit vreme de 50 de ani.

2. Când eram copil râdeam cu poftă în fiecare zi, însă acum nu mai râd atât de des pe cât s-ar putea crede, pentru că lumea asta mă întristează.

3. Nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât copilăria, dar îţi dai seama de asta abia când ajungi la o anumită vârstă.

4. Trebuie să învăţăm ce ne aduce binele. Să înveţi, de exemplu, cum să omori fără a fi prins, este oribil. (…) De ce să nu învăţăm cum să mirosim o floare? De ce să nu vorbim despre asta?

5. Când sunt pe scenă nu am timp să văd publicul sau să mă gândesc la el. Mi-l închipui ca pe o gaură neagră, în care ştiu că există o fiinţă, cu multe capete, cu mulţi ochi, multe urechi şi guri căscate.

6. Nu cred nici în ruptul capului în existenţa conflictului dintre generaţii şi nici nu-i înţeleg rostul. Adică, ce conflict să fie între mine şi Beligan? Pentru ce? Ca să-i iau eu rolurile? Ca să joc ce joacă Beligan? Păi, ca să joc ce joacă Beligan trebuie să învăţ să ţin mâna în buzunar ca el. Nici asta nu ştiu.

7. Prim-miniştrii şi guvernele vin şi pleacă. Iau cu ei bogăţiile acestui pământ fără să-i tragă cineva la răspundere. Nu există răspundere ministerială. Dăm perle pe sticle colorate.

8. Pentru mine, culmea mizeriei este mizeria spirituală.

9. De ce vin oamenii la teatru? Pentru că suntem injectaţi în genă cu această curiozitate de a afla despre alţii.

10. Măsura ţine în primul rând de bun-simţ, iar bunul-simţ dă măsura talentului.

11. Privind în urmă, pot să spun că nu aş schimba nimic la viaţa mea. Am avut o viaţă intensă şi fericită.

12. Dacă munca pe care o faci devine un hobby, atunci eşti omul cel mai norocos.

13. Pentru un talent adevărat, orice defect poate deveni calitate. Marile talente au capacitatea de a-şi transforma micile defecte în calităţi.

14. Aplauzele publicului, şi recunosc că am avut şansa să mă bucur din plin de ele, nu te influenţează decât în măsura în care ele reprezintă barometrul muncii tale.

15. Am făcut compoziţie încă din Institut, de fapt chiar dinainte. Nu am fost june prim. Nu am crezut că pot să fiu şi nici nu mi-am dorit.

16. La urma urmei, patriotismul se manifestă printr-o stare de normalitate. A-ţi face treaba onest, cinstit, a fi competent la locul de muncă şi a dori să faci bine ce faci înseamnă normalitate.

17. Vacanţa mare nu a făcut comedie, ci a produs, indirect, o mare nenorocire în sufletul românului: a adus în artisticul românesc vulgaritatea cea mai puternică şi a deschis poarta urâtului.

18. Nu ştiu dacă învăţământul nostru, sistemul nostru de instruire, este prost sau nu, dar ştiu că în şcoală se învaţă multe lucruri de care nu ai nevoie.

19. Am refuzat mereu rolurile vulgare, cele care să-mi facă rău psihic, fizic. Mă refer la un rol care presupune cuvinte obscene, scălâmbăieli care să îmi depăşească decenţa.

20. Se experimentează în draci. Acest tip de teatru, experimental, are în vedere doar spectacularul şi mai puţin povestea.

21. În natură, în Univers, în orice sistem există un echilibru şi în momentul în care ai stricat acel echilibru apar lucruri cu totul imprevizibile şi în locuri cu totul neaşteptate.

22. Sincer să fiu, cu greu m-am dus să filmez, pentru că mie nu-mi place să filmez. Îţi dau textul şi în trei secunde te duci la cadru. Eu trebuie să stau, să simt textul, personajul, să gândesc, să-i găsesc culorile, să-i simt mirosul.

23. Pe frontispiciul teatrelor există două măşti, una tragică şi una veselă. (…) Comedia înseamnă cunoaştere şi drama înseamnă necunoaştere. Dacă am cunoaşte, nu am mai avea cum să fim îndureraţi.

24. Un actor în scenă nu trebuie să fie concret, nu trebuie să fie realist.

25. Ce aş fi făcut dacă ar fi fost să fac altceva decât actorie? Cred că aş fi putut face la fel de bine orice altceva. Nici nu ştiţi ce piese aş fi făcut dacă aş fi fost strungar! M-aş fi străduit să fiu cel mai bun. Pentru că aşa sunt eu.

26. Îmi place foarte mult să gătesc. Nu sunt gurmand, sunt mai mult gourmet. Când curăţ cartofi, pot să mă gândesc la orice.

27. Mă întreb adesea, de fapt, cam mereu, cum de pot trăi politicienii noştri cu atâtea urâţenii? Oare ei nu au suflet, nu le cade greu la inimă tot ce se întâmplă în jurul lor?

28. Nu pot, nu am dreptul să judec un om care a făcut puşcărie politică şi, acolo fiind, a fost silit să semneze un angajament cu Securitatea. Nu pot să-l judec, deoarece orice om are o rezistenţă a lui.

29. Noi nu ştim cine suntem. Creierul nostru poate să facă orice. Putem să facem şi o vizită pe Marte întinşi în fotoliul nostru. Detaşările de corp sunt extraordinare.

30. Ca actor, dacă nu te întâlneşti atunci când trebuie cu un rol, mai târziu nu poţi să-l joci. Mai pot să joc eu acum rolul lui Mercuţio? Ar fi imposibil.

31. Te autoiluzionezi şi ajungi să crezi că, totuşi, parcursul vieţii tale a depins în totalitate de tine.

32. Nu cunosc regizor de film care să fi venit la spectacole de teatru, să vadă actori jucând teatru. Nu vin pentru că nu-i interesează; ei cred că cele două zone, teatrul şi filmul, se despart total.

33. „Obişnuinţa e o mare surdină“, Vladimir, în „Aşteptându-l pe Godot“.

34. Când aud expresia „monstru sacru“ văd în faţa ochilor un dinozaur, un pterodactil cu dinţi lungi şi ascuţiţi şi gura căscată. Nu, eu nu sunt un monstru. Şi a fi monstru sacru nu este o ştampilă care să mi se potrivească.

35. Eu nu sunt Jean Gabin, Robert de Niro sau altul asemenea lor. Eu nu fac parte din categoria personalităţilor artistice care au uimit o lume întreagă. Păi, dacă eu sunt monstru sacru, Dinică ce e? Dar Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Mircea Albulescu, ce sunt?

36. Poate că am o fire dificilă, dar eu nu pot să tratez cu superficialitate ceea ce fac.

37. Mă duc la o întâlnire cu cel puţin cinci, dacă nu 15 minute mai devreme. Dacă mă duc mai târziu, mor, mă frământ până mă îmbolnăvesc. La teatru mă duc cu o oră mai devreme, nu ca Florin Piersic, cu cinci minute înainte de a se ridica cortina.

38. Omul nu poate trăi fără iubire. Sunt o fire caldă, zic eu, doritoare de bine, şi primesc înapoi acest bine cu aceeaşi dragoste.

39. Doar un suflet deschis şi curat poate să treacă liniştit prin lumea asta. Dacă nu ai nimic de ascuns faţă de ceilalţi e bine.

40. Personajele interpretate rămân într-un rucsac imaginar, în carnea ta şi le porţi cu tine toată viaţa. Îţi spui că le-ai uitat, dar nu e adevărat, ele rămân acolo, în acel rucsac imaginar pe care-l cari mereu în spate.

41. Ce curaj, ce tupeu, ce îndrăzneală, să gândeşti! (…) Ce curaj avem ca să trăim!

42. Nu am ştiut niciodată să facem politică. Drept dovadă, noi şi mexicanii am fost singurele popoare care şi-au adus regi din afară.

43. Tinereţea este o stare de spirit. Nu îmbătrânim pentru că am trăit un număr de ani, îmbătrânim pentru că ne-au părăsit idealurile.

44. Primul lucru pe care l-aş schimba în ţara asta, dacă aş avea puterea să o fac, ar fi şcoala.

45. Subliniez, deşi poate părea paradoxal. Când se vorbeşte de invidie, eu nu înţeleg. Personal nu am întâlnit aşa ceva în teatru. Toţi colegii mei din teatru au fost prieteni buni cu mine.

46. Filmul de căpătâi al sufletului meu este „Once Upon a Time in America“ („A fost odată în America“), cu Robert de Niro.

47. Libertatea de a face ce vrei, cum vrei, devine lucru rău dacă nu are nişte repere artistice clare. Copiii au început să picteze ca Picasso din prima zi, or asta nu se poate.

48. Deşi am călătorit mult, nu am ajuns să văd India. Aş vrea să mă duc, deşi toţi mi-au spus că e o sărăcie îngrozitoare acolo. Este de neînchipuit să te naşti pe o pătură şi să mori pe aceeaşi pătură.

49. Un actor îşi doreşte să joace până în ultimul moment al vieţii lui. Da, vrea asta pentru că ăsta este scopul vieţii lui. Beligan a spus că vrea să moară pe scenă. E logic, gândiţi-vă, dacă aş croşeta foarte frumos, aş dori să croşetez până când îmi cade croşeta din mână.

50. Omul Marin Moraru este irascibil uneori, gestual vorbind, brutal. Şi asta se întâmplă neaşteptat, când o picătură umple paharul şi nu ştii când şi care e picătura aia.

51. Sunt un om nerăbdător pentru că trăiesc mereu cu senzaţia că nu am suficient timp. (…) Dacă aş avea mai multă răbdare, aş fi mai bun.

52. Căsătoria poate fi privită şi ca un act de voinţă, desigur. Bineînţeles că pot să apară şi tentaţii. În primul rând nu rezistă tentaţiei cei care joacă roluri de june prim. Eu am scăpat, am jucat în general compoziţii.

53. Nu ştiu cât de modern sunt eu, dar îmi place să privesc lumea. Am şi un laptop şi un PC.

54. Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. (…) Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină.

55. Sunt curios să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoaşterea totală şi nemărginirea.

56. Din tot ce am citit, din tot ce ştiu, „suntem din ce sunt visele făcute, aceeaşi stofă avem, aceeaşi trăinicie, iar cercul strâmt al vieţii noastre e peste tot înconjurat de somn“.

57. Părerea mea este că tinerii căsătoriţi trebuie să stea separaţi de părinţi. Fiecare are tabieturile lui, nimic din ce faci nu este bine, iar libertatea pe care o ai stând împreună cu soţia ta este benefică relaţiei.

58. Sunt un perfecţionist şi cred că sunt plictisitor din cauza asta.

59. Biserica mea o port cu mine. Ea este peste tot. Eu sunt cel care mă rog în mine însumi. Sunt un melc cu biserica în spate.

60. Întrebuinţăm doar 15 procente din puterea creierului nostru. Ce naiba fac celelalte 85 de procente? Acolo e înmagazinată istoria omenirii.

61. E frumos să călătoreşti, mai ales când eşti tânăr. Când eşti bătrân ţi-e greu să te duci şi până la capătul străzii.

62. Familia îşi are rostul ei în viaţa unui om. Obişnuinţa ticurilor familiale dă naştere unei anumite linişti.

63. Nu mi-am dorit şi nici nu mi-aş dori vreodată să fiu nici director de teatru, nici ministrul Culturii. Din simplul motiv că nu-mi place şi nu mi-a plăcut niciodată să diriguiesc vieţile oamenilor.

64. Niciodată nu am lipsit de la o repetiţie.

65. Umorul este foarte elevat. Băşcălia este la îndemâna oricui.

66. Scena te vindecă de orice. Poţi să ai şi 39 de grade Celsius în seara respectivă, când intri în scenă nu mai ai temperatură, uiţi de durerea de măsea, de călcâie, de stomac. Uiţi că nu ai mâncat, uiţi absolut toate durerile.

67. Am jucat chiar şi în ziua în care mi-a murit cineva din familie.

68. Se spune că o literatură, o artă puternică, în general, se naşte mai uşor într-o societate cu interdicţii, într-o lume totalitară.

69. Niciodată actorii nu au fost bogaţi. Au trăit mediocru, banal, mediu. Nu au trăit în sărăcie, dar nu cred că trebuie neapărat să avem piscine, elicoptere şi iahturi ca să jucăm bine. Asta în niciun caz. Cred că toate acestea chiar strică.

70. Dacă pentru tinerii actori primordiale vor fi dragostea de meserie şi dăruirea, cu toate renunţările ei, România are şanse să-şi găsească talentele.

71. Nu mai avem prea mulţi cronicari teatrali pentru că un asemenea om trebuie să fie unul care a văzut tot ce are de oferit teatrul românesc, care cunoaşte posibilităţile actorilor şi are o aleasă cultură teatrală, enciclopedică chiar.

72. La oameni nu renunţ decât dacă fac gesturi capitale, neplăcute. Doar atunci mă despart de ei. Unii au făcut.

73. Dacă m-ar întreba cineva în ce epocă mi-aş fi dorit să trăiesc, aş răspunde că între cele două războaie mondiale. Şi asta datorită purtării oamenilor, datorită credinţei mele că atunci exista o pondere în expresivitate, o anumită eleganţă, o anumită pioşenie de a fi.

74. Este foarte greu să nu faci pe deşteptul, să-ţi cunoşti limitele, să nu te baţi cu pumnul în piept, să crezi că şi celălalt s-ar putea să aibă dreptate.

75. Munca asiduă, perpetuă, cu lacrimi şi cu nesomn m-a făcut să descopăr în roluri valori pe care nu ştiam că le am.

76. Oamenii sunt doritori de bârfe, asta e natura umană. Singur nu se poate trăi, aşa suntem construiţi.

77. Nu ştiu cine este Marin Moraru. În primul rând, eu, ca actor, de mult nu mai ştiu cine sunt. Şi asta deoarece toate rolurile pe care le-am făcut sunt în mine, iar eu sunt o parte din toate personajele pe care le-am întruchipat.

***

 Povestea de iubire dintre Vladimir Gaitan si Tunde, femeia care i-a fost alaturi toata viata.

 "Eram un barbat frumos si foarte curtat de admiratoare. Se trezea cu ele acasa, le mai punea sa bata covoarele... "

Actorul Vladimir Gaitan s-a nascut pe 2 februarie 1947...

 S-a stins din viata in cursul zilei de 10 noiembrie, dupa ce in ultimii 30 de ani a fost diagnosticat cu o maladie rara, si-a marturisit adeseori iubirea pentru sotia sa Tunde, cea care i-a stat alaturi in toate aceste momente de greutate.

"Am o sotie superba, o femeie care si-a inteles menirea si care s-a sacrificat pentru noi, ea fiind absolventa la Institutul de Educatie Fizica si Sport. A fost doi ani profesoara de sport, foarte iubita de elevi. Si astazi intalneste pe strada oameni in toata firea, care isi amintesc de doamna profesoara sau diriginta Tunde Gaitan. Clasele ei veneau la noi acasa si faceau cheful de sfarsit de an", a povestit Vladimir Gaitan.

Tunde si Vladimir Gaitan s-au cunoscut pe vreme cand erau in aramta, iar actorul a povestit intr-un interviu pentru Tafasuri ca a furat pe dragostea vietii lui de la colegul sau de camera, Vlad Radescu.

"Eram in armata si se turna, la Arad, un film despre eroii de la Paulisi. Ministerul Armatei mi-a aprobat sa particip la filmari si sa se considere ca fac si armata. M-au lasat sa stau la hotel. Doua luni, cat au durat filmarile, am avut statut privilegiat. Intr-o zi eram liber, deoarece filmasem noaptea. Stateam pe terasa Restaurantului Astoria cu trei colegi si beam bere. Am vazut niste picioare superbe si am intrebat ale cui sunt. Mi s-a spus ca n-am nicio sansa, pentru ca este iubita colegului meu de camera, Vlad Radescu. Ca sa nu mai lungesc povestea, i-am cam furat iubita. Am inteles ca ei doar se cunosteau, iar ea venise in ziua respectiva sa-l invite la masa.

El a facut o impolitete, ea s-a suparat foarte tare si a venit la noi spunandu-ne: "Eu invitam pe dumneavoastra la masa." Vorbea gresit romaneste, pentru ca este unguroaica veritabila. Ne-am ridicat toti patru. Ea se cunostea cu ceilalti trei, pentru ca fusese prezentata. Singura figura noua era a mea. Doamna Gaitan spune ca a fost si ea "electrocutata" de "curatenia" mea. Mi-a spus ca eram atat de pur, ras in cap, speriat de bombe, pentru ca veneam din armata, ca aratam ca un pui de gaina si a avut un sentiment de mila... ca s-a indragostit instantaneu de mine. Eu eram deja innebunit cand am vazut si partea de sus, nu doar picioarele. Era o frumusete de fata, de care m-am indragostit la prima vedere, dovada ca in trei luni ne-am si casatorit", a povestit actorul.

Admiratoarele celebrului actor nu au cauzat probleme in casnicie

Vladimir Gaitan a povestit ca era un barabat furmos, curtat de admiratoare, insa sotia sa a reusit sa trateze totul cu multa caldura si intelepciune.

"Am trecut peste greutatile vietii iubindu-ne si respectandu-ne foarte mult. Meritul principal il are ea, care mi-a fost alaturi si m-a tolerat, dar n-a fost usor. Eram un barbat frumos si foarte curtat de admiratoare. Se trezea cu ele acasa, le mai punea sa bata covoarele... Erau niste fatuci inamorate, care acceptau toata povestea doar sa fie in preajma mea. Ea a inteles fenomenul, le-a pus la treaba pe cateva, pana cand le-a convins ca statul in preajma mea nu este nicio fericire si nicio multumire, ca e de muncit. A fost o fata inteleapta, care a gestionat lucrurile foarte bine, cu multa caldura", a explicat Gaitan.

Vladimir Gaitan a povestit ca boala de care suferea a fost singurul moment de cumpana din mariajul alaturi de Tunde, moment in care au fost speriati, iar apoi i-au mai indurerat greutatile vietii, precum moartea parintilor.

"N-au existat cutremure, momente de cumpana in casnicia noastra, decat cele legate de-o boala care ne-a speriat, de disparitiile parintilor nostri, care ne-au indurerat, dar intre noi doi n-au existat niciodata disensiuni", povestea el in urma cu cativa ani.

Actorul Vladimir Gaitan a murit la 73 de ani, anuntul fiind facut in seara zilei de marti, 10 noiembrie, de colegul sau, Vlad Radescu.

"Vladimir Gaitan a trecut dincolo si a lasat teatrul si filmul romanesc, pe noi toti, mult mai singuri... Condoleante familiei care trece prin momente atat de grele. Adio, Dutu!", a scris Vlad Radescu pe Facebook.

Actorul Vladimir Gaitan s-a nascut pe 2 februarie 1947, la Suceava. A absolvit, in 1970, Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica, sectia Actorie, clasa prof. George Carabin si Elena Negreanu, potrivit site-ului Teatrului de Comedie.

A debutat pe scena Teatrului de Comedie, unde a realizat roluri memorabile in piese ca ''Mutter Courage'' de Bertholt Brecht (1972), ''Trei surori'' de A.P. Cehov (1975), ''12 oameni furiosi'' de Reginald Rose (1977), ''Cinema'' de Jean Anouilh (1979), ''Pierrot'' de Moliere (1980), ''Turnul de fildes'' de Viktor Rozov (1981).

A jucat in serialele si telenovelele romanesti ''Roberta'', ''Casatorie imposibila'', ''Daria, iubirea mea'', ''Cu un pas inainte'', ''Inima de tigan'', ''State de Romania - Student la Sorbona''.

Vladimir Gaitan a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul national Serviciul Credincios in grad de Cavaler, alaturi de alti actori, ''pentru devotamentul si harul artistic puse in slujba teatrului romanesc, cu prilejul implinirii unui veac si jumatate de existenta a Teatrului National din Bucuresti''.

In 2007, la implinirea varstei de 60 de ani, a jucat, alaturi de fiica sa, Gloria, pe scena Teatrului de Comedie, in ''Soare pentru doi'', spectacolul de debut al acesteia, la acea vreme studenta in anul IV la Universitatea Nationala de Arta Teatrala.

***

 Celălalt Sadoveanu: povestea scriitorului iubit şi părăsit de o mare actriţă a teatrului românesc 

 Scriitorul Ion Marin Sadoveanu se stingea din viata pe 2 februarie 1964... A fost gasit in biroul sau incarcat de carti, cu capul pe masa si cu stiloul in mana...

  La câţiva ani de la naşterea marelui scriitor Mihail Sadoveanu, care a văzut lumina zilei la 5 noiembrie 1880 la Paşcani, în familia unui medic din Bucureşti venea pe lume la 15 iunie 1893 (sau 1894, după alte surse) Iancu Leonte Marinescu, cel care avea să-şi ia pseudonimul artistic Ion Marin Sadoveanu. Tatăl viitorului scriitor şi om de teatru era dr. Marinescu Sadoveanu, un medic chirurg reputat, distins pe front cu medalii de onoare. La finele anilor 1890, chirurgul se stabileşte la Constanţa, unde conduce şi reorganizează spitalul, studiind în acelaşi timp efectele curei balneare de la Marea Neagră şi de la lacul Techirghiol asupra diferitelor afecţiuni. Îşi aduce familia la Constanţa, care devine oraşul de suflet al unicului său copil. Iancu Leonte învaţă la Liceul Mircea cel Bătrân, iar după absolvirea gimnaziului părinţii îl trimit la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Microbul literaturii l-a prins la Constanţa, unde fiinţa Societatea I. L. Caragiale, al cărei secretar era dramaturgul Grigore Sălceanu, o personalitate a spaţiului dobrogean. Tânărul urmează Dreptul, apoi Literele, şi se întoarce la Constanţa, unde înfiinţează în anul 1921 cenaclul Poesis, la un an după moartea tatălui său. „La Constanţa, viitorul scriitor a locuit în vila construită de tatăl său pe strada Dimitrie Sturdza, astăzi strada Revoluţiei de la 22 Decembrie 1989. Vila se găsea în vecinătatea clădirii care adăpostea Serviciul de biologie marină al Academiei. El avea astfel posibilitatea să stea la malul mării şi să se lase influenţat de stările ei“, relatează dr. Aurelia Lăpuşan, publicistă dobrogeană care a studiat istoricul familiei Marinescu Sadoveanu. În 1929 este numit inspector general al teatrelor în Direcţia Educaţiei Poporului. Se căsătoreşte cu actriţa Maria Bârsan, căreia el avea să-i dea numele de scenă cu care a devenit faimoasă şi ca regizoare: Marietta Sadova (1897-1981). Căsnicia lor s-a destrămat, însă, din cauza năvalnicei pasiuni pe care Marietta a făcut-o pentru Haig Acterian, un strălucit om de teatru din Constanţa, fratele scriitorului Arşavir Acterian şi al lui Jeni Acterian, autoarea cărţii „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“. Sadoveanu, părăsit pentru omul de teatru Haig Acterian Marietta şi Haig s-au căsătorit, dar mariajul a fost întrerupt brutal de represiunea asupra mişcării legionare, căreia soţii îi erau simpatizanţi. Haig Acterian, director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi coleg de liceu cu Mircea Eliade, a fost acuzat că i-a permis poetului Radu Gyr să ţină o cuvântare de la balcon la 21 ianuarie 1941, moment care a fost trăgaciul pentru vânătoarea legionarilor de către regimul Ion Antonescu. „Haig a fost condamnat la 12 ani de închisoare, cu toate că avocatul său Ionel Teodoreanu a susţinut tot timpul că nu avea ce căuta în boxa acuzaţilor. Trimis pe front în prima linie, Haig Acterian moare la 8 august 1943, în bătălia de la Cuban din URSS. Pe marea actriţă şi regizoare Marietta Sadova am cunoscut-o prin 1946. Când a aflat că sunt armean mi-a declarat cu o răsuflare adâncă, pornită dintr-o inimă sfâşiată de durere: «Soţul meu a fost armean, îl chema Haig Acterian. A murit pe front». Ea nu s-a mai recăsătorit niciodată. A fost o iubire tulburătoare, devoratoare, totală, precum cea dintre Tristan şi Isolda“, consemna regretatul publicist constănţean Simion Tavitian (1926-2008) în volumul său „Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor“. Întâlnirile de la Rugul Aprins Coincidenţă, şi Ion Marin Sadoveanu avea să conducă Teatrul Naţional din Bucureşti din 1956. Dar până atunci, cel care a semnat în paginile ziarelor Universul şi Timpul a mai trecut printr-un moment controversat: frecventarea mişcării spirituale Rugul Aprins. „Rugul Aprins relua, în gândirea ortodoxă românească, un concept dezvoltat mai ales în mistica rusă, pornind de la episodul veterotestamentar al rugului care ardea şi nu se mistuia, pe care l-a văzut Moise pe Muntele Horeb (Ieşirea, 3, 1-3). Vedenia preînchipuia, după interpretarea dată de Sfinţii Părinţi, pe Maica Domnului, căci, aşa cum acest rug nu se mistuia de arderea focului, tot aşa Fecioara Maria, făptură fiind, n-a fost mistuită atunci când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea, odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu. Unii dintre cei care au constituit nucleul acestui grup, şi anume: părinţii Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Petroniu Tanase, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Felix Dubneac, împreună cu intelectualii mireni Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Constantin Joja, Barbu Slătineanu şi Gheorghe Dabija, se cunoşteau încă dinainte de război şi au început a se întâlni la Antim din 1945. Sub oblăduirea stareţului Vasile Vasilache, ei se reuneau în fiecare joi seara, în chilia stăreţiei, în jurul lui Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) şi arhimandritului Benedict Ghius, şi discutau teme de literatură şi spiritualitate. De fiecare dată, preşedinţia şedinţei era oferită aceluia care venea să-şi prezinte creaţia sa inedită. În felul acesta şi-au citit manuscrisele scriitorul Ion Marin Sadoveanu, medicul poet Vasile Voiculescu, profesorul Anton Dimitriu, profesorul Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, filosoful Mircea Vulcănescu, ziaristul Sandu Tudor, care înălţau ascultătorii pe baricadele luptelor duhovniceşti ale spiritului“, scrie Gheorghe Vasilescu pe site-ul Mănăstirii Antim. Stinsă în 1950, flacăra Rugului Aprins prinde din nou viaţă în anii 1954-1958. Membrii grupării sunt condamnaţi la temniţă grea pentru că discutau idei şi texte literare ce contraveneau ideologiei comuniste. Ion Marin al doctorului Marinescu şi marea Ion Marin Sadoveanu nu suferă, însă, consecinţele apropierii de gruparea din anii de început. Era un scriitor cunoscut deja, publicând „Metamorfoze“ (1927), „Cutia cu maimuţe“, „Savonarola“, „Anno domini“ (1927) şi „Molima“ (1930), apoi romanul „Sfârşit de veac în Bucureşti“ (1944), „Ion Sîntu“ (1957), „Taurul mării“ (1962). În operele sale apare constant, în spaţii cuprinzătoare, Constanţa, Dobrogea, Marea Neagră. „Ca o mărturisire de credinţă este corespondenţa lui Ion Marin Sadoveanu cu Tudor Vianu: «Cred că marea e singura ţară care dacă ţi-a intrat odată în sânge şi te-a infectat, te face să nu roşeşti de sclavia ta. Cred că e formula cea mai bună pentru a desemna cea mai largă, rodnică şi cuprinzătoare stare de spirit. E singura viză valabilă pentru o excursiune completă în timp şi în spaţiu, în suflet şi în creier? Îi plâng totuşi pe fraţii de aiurea! (...) Marea şi cartea sunt un amestec dumnezeiesc»“, notează Aurelia Lăpuşan în cartea sa „Presă şi teatru în Dobrogea“.

""

 Friedrich Paulus, generalul care i-a întors spatele lui Hitler la Stalingrad, a fost căsătorit cu românca Elena Rosetti-Solescu 

Friedrich Wilhelm Ernst von Paulus s-a născut pe 23 septembrie 1890 la Breitenau, Provincia Hesse-Nassau, tatăl său fiind contabilul unei case de corecții, iar mama, fiica directorului acestei instituții.

Tânărul a încercat fără succes să intre în Marina imperială germană și, pentru o scurtă perioadă de timp, a studiat la Universitatea din Marburg. După ce și-a abandonat studiile, Paulus a fost încadrat în februarie 1910 ca ofițer-cadet într-un regiment de infanterie

Doi ani mai târziu, pe 4 iulie 1912 s-a căsătorit cu Elena Rosetti-Solescu, o prințesă dintr-o veche familie română, iar cuplul a avut trei copii: Olga și gemenii Friedrich și Ernst Alexander.

La izbucnirea Primului Război Mondial, regimentul lui Paulus a făcut parte din forțele care au atacat Franța și a participat la acțiunile din munții Vosges și din regiunea Arras. În 1915 a devenit ofițer de stat major al trupelor Deutscher Alpenkorps dislocate în Macedonia, Franța și Serbia, iar în septembrie 1916 a luat parte la lupte în munții Argonne din Franța, fiind avansat la sfârșitul războiului la gradul de căpitan.

După semnarea Tratatului de la Versailles, Paulus a rămas în armată și a devenit comandant de companie într-un regiment din Stuttgart. A fost numit apoi în diferite funcții de stat major, iar în octombrie 1935, a fost numit șef al statului major al cartierului general al trupelor de tancuri care cuprindea trei divizii de blindate.

În februarie 1938, Paulus a fost numit șef al statului major al Corpului de armate nr. 16 (motorizat) de sub comanda generalului Guderian, iar în mai 1939 a devenit șef al statului major al Armatei a 10-a germană (redenumită mai târziu Armata a 6-a germană), cu care a luptat în Polonia, Olanda și Belgia.

Paulus a fost avansat la gradul de general-locotenent, iar în septembrie 1940 a fost numit adjunct al șefului Marelui Stat Major, participând la conceperea planurilor pentru operațiunea Barbarossa de invadare a Uniunii Sovietice, fiind cel care a condus luptele pentru cucerirea Stalingradului în ianuarie 1942.

Pe 30 ianuarie 1943, când era deja evident că Bătălia de la Stalingrad avea să fie pierdută de forțele germane, Hitler l-a avansat pe Paulus la gradul de feldmareșal, dar el s-a predat cu restul de armată din subordinea sa a doua zi, pe 31 ianuarie 1943, pentru că a realizat că nu are nicio șansă să scape din încercuire. Resturile armatei germane din Stalingrad s-au predat pe 2 februarie 1943. 90.000 de militari germani înfometați și extenuați au fost luați prizonieri, printre care și 22 de generali. Ajuns la Moscova, Paulus a devenit un critic vehement al regimului nazist în perioada captivității sovietice, alăturându-se Comitetului Național Germania Liberă și a apelat la germani să capituleze.

După capitularea generalului, Gestapoul a acționat brutal împotriva soției sale, Elena Rosetti-Solescu, căreia a încercat să-i ceară să renunțe la numele soțului, arestând-o împreună cu fiul lor, căpitanul Ernst Alexander Paulus, care fusese rănit în luptele de la Harkov. Celălalt fiu, căpitanul Friedrich Paulus, fusese ucis în Italia, în cursul debarcării de la Anzio, în februarie 1944. Deși a fost arestată și persecutată de Gestapo, a refuzat să divorțeze și să se dezică de soțul său. Elena Rosetti-Solescu a murit în 1949, la Baden-Baden, în mizerie, fără să mai apuce să-și vadă soțul întors din captivitatea sovietică.

Mai târziu generalul Paulus a depus mărturie în procesele de la Nürnberg. A fost eliberat din detenția în Uniunea Sovietică în 1953, cu doi ani înainte de repatrierea prizonierilor germani din închisorile și lagărele sovietice. Generalul a murit de cancer pe 1 februarie 1957 la Dresda.