***

 13 Septembrie este marcată ca fiind Ziua Internaţională a Ciocolatei sau, cum îi se mai spune, a „darului divin cu puteri magice”.

Despre care aztecii spuneau că ar fi născută din sângele unei prinţese, moartă pentru că nu a divulgat nimănui secretul unei comori legendare. Seminţele plantei de cacao reprezentau în acest caz amărăciunea şi suferinţa, forţa şi determinare tinerei.

În timp ce indienii Maya din Mexic, în jurul anului 600 î.e.n., considerau bobul de cacao un dar divin cu puteri magice pe care îl foloseau în ritualuri şi ceremonii, dar şi ca tratament împotriva durerilor, a febrei şi a tusei, aztecii îi legau existenţa de „grădinile Raiului”. 

Şi unii şi ceilalţi îl foloseau ca monedă de schimb (cu 100 de boabe se putea cumpăra un sclav) şi ca ingredient pentru o băutură energizantă.

Mayaşii sunt cei care au inventat o băutură fierbinte şi amară preparată din păstăile de cacao şi îmbunătăţită cu diferite arome. Reţeta a fost preluată de azteci, care au adăugat vanilie şi miere, şi au numit-o „xocoatl” (apă amară).

Aducerea boabelor în Europa îi este atribuită de unii.. lui Cristofor Columb (1503), de alţii conchistadorului spaniol Hernán Cortés (1528), iar de alţii călătorului italian Antonoi Carletti (1600). Spaniolii au fost cei care au început să planteze arbori de cacao şi au ţinut acest lucru secret, până când călugării au răspândit vestea.Cu toate acestea, a fost nevoie de mai bine de 100 de ani pentru ca ciocolata să treacă de la statutul de tratament pentru diferite afecţiuni, la cel de aliment de larg consum.

Se pare că primul baton de ciocolată a fost preparat la Londra de către Joseph Fry, în 1847, care a inversat proporţiile – a pus mai puţină apă şi mai mult unt de cacao.

Treizeci de ani mai târziu, Daniel Peter şi Henri Nestle au adăugat reţetei lapte condensat. Aşa a apărut ciocolata cu lapte.

SURSA INTERNET.

***

 VINOVAŢII STĂRII ACTUALULE A NAȚIUNI ROMÂNE SUNTEM NOI , POPORUL  ROMÂN  !

Nimeni nu ne-a luat puterea dintr-o dată, așa cum li se pare multora. Nu s-a petrecut nimic peste noapte. Noi am cedat puterea. Forța noastră. Capacitățile și aptitudinile. Am lăsat, puțin câte puțin, să ni se scurgă printre degete. Din lene. Apoi, din prostie. Pentru că lipsa de exercițiu a unor capacități duce întâi la stagnarea lor. Apoi, la dispariție. La prostire.

Întâi am inceput sa renunțăm la mersul pe jos. Și să mergem la sală. Unde ai nevoie de coach. Pentru că tu nu știi. Nu mai știi nevoile corpului tău fizic. Pe care l-ai cedat unui antrenor. Apoi l-ai cedat unui coach de lifestyle. Pentru că tu ai uitat cum să te îmbraci. Ai uitat lecțiile de desen din școala generală, despre asortarea și combinarea culorilor. Trebuie să îți spună altul.

Apoi ai uitat să mănânci. Cum și ce. De fapt, ai uitat să fii atent la semnalele organismului tău. Să le decodifici. Din comoditate. Și ai mers la nutriționist.

Partea psihică ai cedat-o psihiatrilor și psihologilor. Ei știu mai bine decât propriul tău psyche care este mersul mișcărilor tale lăuntrice. La biserică nu mai mergi, e de prost gust, e de medievali. Ce să mai vorbim despre spovadă? Cum să îi spui tu popii ce te macină? Unui străin? Lasă, că îi spui psihologului, pe o grămadă de bani. 

Copiii i-ai îndepărtat cât mai mult. Să se ocupe alții de educația lor. Cât mai mult timp. Îi lași departe tot mai mult. Școală, apoi after-school. Pentru că tu ești ocupat. În timpul acesta mergi la fitness. Sau la shopping. Ori la salon. Ori cu prietenele / prietenii. Celebra sintagmă "timp pentru mine".  Care, in traducere, este moartea educației. Alienarea odraslelor. Robotizarea formalizată a familiei. "Quality time" scrijelești pe tastatura rețelelor de socializare. Orice timp departe de copilul tău e un recul social. Toate aceste reculuri formează noua societate abominabilă. 

Curățenia ți-o face menajera. Curierul îți aduce cumpărăturile. Grădinarul se ocupă de gradina ta. Pe care doar o arăți cu mândrie prieteniilor. Nu e nimic din tine acolo. Sătul de generații, de zeci, să muncești pământul, ai cedat și bucuria asta. De fapt, ai cedat o legătură esențială. La fel de importantă precum copiii, sufletul și trupul tău: legătura cu pământul. Despre care vorbești emfatic atunci când te întorci de la cursurile de spiritualitate, unde ai învățat meditația de împământare. Spiritualitatea nu se învață la cursuri. Se trăiește organic. Sau nu există. 

La job ai training peste training. În locuri care mai de care mai turistice. Desigur, departe de familie. Tu nu mai știi să muncești. Trebuie să fii permanent tutoriat. Updatat și upgradat. Ca o mașinărie. Obiectualizarea ființei.

Tu nu mai știi să faci nimic: mergi la cursuri de parenting, pentru că nu mai știi să îți crești copilul propriu. Trebuie să te învețe altul. Mergi la cursuri de echilibru financiar. Căci tu nu mai ai habar cum să pui bani deoparte. Mergi la cursuri de sexualitate. Că nici măcar în pat nu mai știi ce să faci, trebuie lecții.

Bine că respirația și mersul sunt automatisme. Altfel ai deceda asfixiat și imobil. Că nu e nimeni să te învețe.

Te-ai golit de tine treptat. Ești o carcasă care are nevoie de instrucțiuni pentru orice. Nu ți-a luat nimeni puterea. Ai oferit-o primind la schimb câteva fărâmituri de iluzie a unei vieți împlinite. Ești o fantoșă. Și tu vrei acum să te opui?"

   G-ral maior rez Gomoi Cristian Marian

Post edit: varianta originală aparține profesorului nostru drag Cos min Dragoste!

***

 Amza Pellea și marea lui iubire, Domnica Mihaela Policrat

Actorul a trăit alături de ea o poveste de iubire ca-n filme

Amza Pellea a fost, fără nicio îndoială, unul dintre cei mai mari actori pe care i-a avut țara noastră. Actorul arăta incredibil în tinerețe, și deși avea extrem de multe admiratoare, o singură femeie a fost marea lui dragoste. Este vorba despre Domnica Mihaela Policrat, care i-a și devenit soție, în fața lui Dumnezeu, în septembrie 1958.

Potrivit spuselor Oanei Pellea, fiica lor, cei doi au trăit una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din showbiz-ul românesc. Actrița a povestit, prin intermediul unei pagini de socializare, cum s-au cunoscut părinții ei.

„13 septembrie – Ziua logodnei lor. Multe emoții și multă, multă, multă iubire! Amza s-a dus cu trupa de actori la Craiova, cu Rauțchi, cu Cozorici, la ștrand. Și a apărut Domnica, o superbitate de femeie, cu ochii verzi, foarte sportivă, fusese și campioană la gimnastica, la juniori. Făcea o grămadă de nebunii. Mergea în picioare pe motocicleta, dansa Rock’n Roll extraordinar! Și Amza când a văzut-o a zis „Mamă, ce frumusețe!” Dar toată lumea i-a spus sa stea liniștit, că nu era de nasul lui. Dar ce-a făcut la ștrand cu Domnica ? S-a aruncat după ea în bazin. Spre surprinderea colegilor săi, care știau ca Amza nu învățase să înoate. Era când pe fundul bazinului, când la suprafață, dar tot încerca să-i vorbească Domnicai. Iar ea nu-l băga în seamă. Amza era doar unul din miliardele de băieți care-i făceau curte. După ce a scăpat cu viață din bazin, i-a dat întâlnire, în aceeași seară, în parcul mare din Craiova. Mama s-a dus acasă și nici nu-i trecea prin cap să se duca la întâlnire. Dar… destinul! Cu zece minute mai înainte de ora fixată de Amza, Domnica s-a îmbrăcat și a plecat în parc. Și dusă a fost! Până-n zori. Ca să ajungă în parc, trebuia să treacă prin cimitir. A sosit la locul stabilit și a așteptat. Trece o jumătate de oră, mai trece o oră, și încă una, iar Amza tot nu apare…”, a povesit Oana Pellea.

Actrița a povestit cum a decurs prima întâlnire a părinților ei, o întâmplare care ar putea fi demnă de scena unul film. Oana Pellea spune că mamei sale i-a fost teamă se se întoarcă înapoi acasă prin cimitir, așa că s-a urcat într-un copac pentru a fi la adăpost. În acest timp, Amza trecea prin parc fără să se gândească la faptul că ar putea să o revadă pe Domnica.

„La ora 23:30, pe aleea parcului, foarte melancolic și singuratic, cine-mi venea cu mâinile în buzunar? Amza! Care nu spera s-o mai găsească pe Domnica, așa că trecea artistic pe acolo, fluierând „Je suis seul ce soir…” Domnica nici nu știa cum îl cheamă și, din copac, i-a făcut: „Pâs-Pâs!”. Lui i s-a părut ceva incredibil. Cred și eu! Să găsești o fată superbă într-un copac… A ajutat-o sa coboare și i-a recitat di Minulescu ” Și ai să mă uiți, căci și uitarea e scrisă-n legile omenești ” Cu asta a cucerit-o.”, a continuat ea.

Și primul sărut a fost totul unul pe care l-au ținut minte întreaga viață.

„Pe Podul din Parcul Bibescul a sărutat-o și a condus-o acasă. Doamna și domnul Policrat tremurau de groază, că fata lor nu se întorsese până la două noaptea. Iar Amza n-a fost erou că le-a adus fata? N-a fost deloc erou, pentru că în curte, i-a sărutat mana, tot artistic, iar Domnica s-a emoționat îngrozitor, a uitat că are de trecut un prag și a căzut. S-a julit pe genunchi, și-a rupt rochia și a intrat în casă plina de sânge, toată ciufulită și disperată, plângând în hohote în fata familiei Policrat. Părinții au întrebat-o ce i s-a întâmplat. Iar ea, în hohote de plâns, atât a spus ” M-am în-dră-gos-tiiit”. Ce întâlnire! Dar așa a fost toată viața lor. Au trăit una dintre cele mai frumoase povești de iubire. A fost mai mult decât o iubire: a fost și o prietenie extraordinară! S-au logodit la Craiova, pe 13 septembrie 1958 și s-au unit în fata Domnului în 28 septembrie, tot la Craiova.”, a înch eiat Oana Pellea

***

 ✝️ INALTAREA SFINTEI CRUCI... 

⚜️🍂🪴-Inaltarea Sfintei Cruci este praznuita pe 14 septembrie. Este cea mai veche sarbatoare inchinata cinstirii lemnului sfant.

In aceasta zi sarbatorim amintirea a doua evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:

- Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si inaltarea ei solemna in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie din anul 335;

- Aducerea Sfintei Cruci de la persii pagani, in anul 629, in vremea imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.

Sfanta Cruce a fost aflata din porunca Sfintei imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Datorita acesteia s-au gasit pe Golgota trei cruci. Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor rastigniti odata cu El, patriarhul Macarie le-a spus sa atinga pe rand crucile de o femeie moarta. Femeia a inviat in momentul in care a fost atinsa de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost rastignit Hristos.

Dupa aceasta minune, Patriarhul a poruncit inaltarea Sfintei Cruci la un loc inalt, de unde sa o poata vedea tot poporul.

Cand imparatul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului in Persia. Sfanta Cruce a ramas aici timp de paisprezece ani, pana cand Hosroe a fost invins de imparatul Heraclie, care a dus sfanta cruce in Ierusalim.

Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului.

"Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă învierea Ta o lăud ăm şi o slăvim. ”

***

 APARENȚELE ÎNŞALĂ

       Această poveste adevărată se întâmpla în America la sfârșitul secolului al XIX-lea. O doamnă şi soţul ei, au coborât din tren în Boston cu intenția de a ajunge la Universitatea Harvard. Erau îmbrăcați destul de modest: ea, într-o rochie de bumbac, el, îmbrăcat într-un costum simplu, nu chiar de cea mai bună calitate. S-au adresat, fără să fi avut o programare prealabilă, secretarei preşedintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat că aceștia veneau de la țară, că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de a face cu Harvard.

“- Dorim să-l vedem pe domnul preşedinte “– a spus omul încet.

“- Îmi pare rău, este foarte ocupat” – a răspuns secretara.

“- Aşteptăm “– a replicat femeia.

Ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranţa că cei doi, în cele din urmă se vor descuraja și vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a făcut să crească frustrarea acesteia.

În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe preşedinte, deşi era o corvoadă pe care ea mereu o evita .

“- Poate dacă veți vorbi cu ei câteva minute, vor pleca “- i-a spus secretara preşedintelui Universităţii. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust, şi acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu demnitate, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea care aștepta.

Femeia îi spuse:

“- Am avut un fiu care a învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvard-ul. A fost fericit aici, dar acum un an, a murit într-un accident. Soţul meu şi cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru. “

Preşedintele nu a părut interesat.

“- Doamnă – a spus acesta – nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard şi apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir.”

“- Oh, nu, replică repede femeia – nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gandit că am fi bucuroși să donăm o clădire universității Harvard.”

Președintele a întors către ei privirea.

Aruncă o privire la rochia și la costumul simplu cu care cei doi erau îmbrăcați și exclamă apoi:

“- O clădire!! Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste șapte milioane și jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard!”

Pentru o clipă femeia a tăcut.

Președintele s-a gândit că poate acum se va putea debarasa de ei.

Femeia se întoarse către soțul său și îi spuse încet:

“- Atât de puțin costă o universitate? De ce să nu construim noi de la început una nouă, a noastră ?”

Soțul său acceptă.

Fața președintelui se întunecă de confuzie și uimire.

Domnul Leland Stanford şi soţia lui s-au ridicat şi au plecat, au călătorit până în Palo Alto, în California, unde au pus bazele universității care le poartă numele, Universitatea Stanford, în memoria unui fiu de care Harvard nu a mai fost interesat. 

Universitatea “Leland Stanford Junior” a fost inaugurată în 1891, în Palo Alto. “Junior”, deoarece onora memoria fiului bogatului latifundiar. Acesta era “memorialul” său.

În ziua de astăzi universitatea Stanford este pe locul întâi în lume , mai sus decât Harvard.

***

 "Imaginează-ți următorul scenariu: tu și o duzină de prieteni călătoriți împreună. Ați închiriat o casă.

Odată ce ați ajuns, după ce ați petrecut ziua împreună, v-ați culcat. Fiecare în camera lui. A doua zi, unii s-au trezit foarte devreme. Alții încă dorm.

Crezi că oamenii care s-au trezit mai devreme sunt mai evoluați decât cei care încă dorm? Tocmai s-au trezit mai devreme. Poate au făcut asta pentru că au obiceiul să se trezească devreme. Sau pentru că se odihneau de mult timp. Sau au dormit foarte prost. Sau camera în care se aflau era prea luminată.

Nu sunt mai buni decât restul.

Ce se întâmplă dacă încearcă să-i trezească pe cei care încă dorm?

Aceștia s-ar enerva, ar avea chef de ceartă, plus că nu s-ar odihni cât ar trebui. Și nu sunt mai puțin evoluați.

Nu știi ce s-a întâmplat cu ei. Poate au avut o săptămână grea. Este posibil să fi acumulat o nevoie mare de somn. Este posibil să se fi dus la culcare mult mai târziu decât cei mai devreme treziți.

Deci ..... ce ar trebui să facă cei treziți întâi?

Să-și vadă de ziua lor. Se pot gândi la alții, luând micul dejun pregătit pentru toată lumea și gândindu-se deja la posibilitățile din timpul zilei. În acest fel, când restul se vor trezi, se vor simți bineveniți, ca și când ar fi printre prieteni, în locul potrivit.

Viața cuiva care s-a trezit mai târziu ar putea fi puțin mai simplă decât cineva care s-a trezit cu mult înainte ca scena să fie stabilită ...

Și peste o vreme toată lumea va fi trează. Fără excepție.

Când soarele începe să răsară, lumina intră în camere și nu există nici o modalitate ca cineva să continue să doarmă. Și asta se întâmplă chiar acum.Curând toată lumea se trezește. Și când ne trezim, vom fi făcut deja atâtea lucruri pentru a ne ușura viața și a ne bucura împreună de această călătorie! "

Surs a: Gustavo Tanaka

***

 Cât de frumoși sunt oamenii care știu să asculte și cei care te întreabă ce părere ai, oamenii politicoși,

   cei neconstruiți și cei egali cu ceea ce spun ei că sunt.

Cât de frumoși sunt oamenii care transmit un sentiment de liniște, care sunt inimă la inimă cu sensibilitate și au făcut pace cu fragilitatea lor, oamenii care, fără mare tam-tam, știu să-și vindece rănile și să înceapă din nou...

Oamenii frumoși sunt cei care știu să găsească timp să citească o poezie, cei care nu sunt niciodată vulgari,

cei care știu să se apropie cu bunătate, cei care adună dorințe.

Ce frumoși sunt oamenii care ridică privirea în stradă pentru a admira detaliile neobservate ale caselor, luminile aprinse în spatele ferestrelor închise, cerul,

cei care caută răspunsuri,

cei care știu că există un timp pentru toate

și cei care nu renunță niciodată să-și pună inima în asta, chiar dacă știu că o vor găsi cicatrice.

Acești oameni sunt atât de frumoși, pentru că ei sunt cei capabili să vind ece sufletul.