***

 De-ai să te întorci vreodată iar la mine,

Îți voi deschide, dar nu te voi privi.

Am să-mi ascund și lacrimile toate

Să nu observi ce mult te pot iubi.

Să nu îmi ceri cumva ca să te uit

C-atunci m-ai condamna direct la moarte.

Eu mi te-am scris în suflet cu condeiul

Și acolo ești pentru eternitate.

Eu nu te-am strâns în brațe niciodată

Numai cu gândul te-am îmbrățișat.

Sunt împăcată cu destinul vieții

Chiar și cu soarta ce ne-a separat.

Eu te-am iubit mai mult decât pe mine

Și-aș vrea să fii iubit măcar așa.

Să nu mă întâlnesc cândva cu tine

Să plâng tristețea din privirea ta.

Tu uită-mă de poți, poate-i mai bine

Și dacă cineva te va întreba,

Să-i spui că nu mai știi nimic de mine

Că am plecat, dar ți-am furat ceva.

Ți-am luat cu mine un colțișor de suflet

Și-l pun sub pernă de câte ori adorm.

Te mai visez când mă privești în noapte

Și mă trezesc cu ochii plânși din somn.

N-am să îți stau în calea fericirii

Mă rog neâncetat să-ți fie bine.

Eu te păstrez în colțul nemuririi

Și când vei reuși...să uiți de mine.

____Uită- mă!___

               Victoria Iordan- 13- 06- 2021

***

 La birt

Costel Bădoi 

Ar fi putut să bea, s-asculte și să tacă,

Să bea sau să plângă sau să schimbe de placă,

Mai băuse tutun și-o poșircă de-alcool,

Mai stătuse rânjind și dând vieții ocol,

Viața ? Ce mizilic umplut doar cu rachiu,

Femeile ? Ce moft și-o ardere de viu,

Patria ? Ce cuvânt, ce grea sforăitură,

Iubirea unora încărcată de ură,

Totu-i aici și-acum dar nimic nu se-arată

La cei ce lâncezesc și nicicând nu se-mbată,

Cei ce urcă ziduri, construiesc și se-agață

De copii, de lume, de ce viața răsfață,

Prostii, bazaconii, cuvinte, baliverne,

Mâlul istoriei ce pe buze se-așterne,

Dacă nu bei tot mori spunea unu’ cândva,

Și rachiul de măr curge pe-altundeva,

Ar fi visat mai mult, dar ce putea să facă ?

Ar fi putut să b ea, s-asculte și să tacă.

***

 Iubind câinii, florile, poezia și sentimentul uman…

 

Motto: 

,,Mereu mintea-mi face revedere

 cu prea plinul, memoriei mele"...

Când-n foișorul din parc cânta o fanfară

Eu am îndrăgit atunci cariera militară,

Pe al ei ritm apoi am învățat pașii de defilare,

Pe care-i mai fac și acum cu câinii pe alei nostalgic-n visare. 

Cu un tren am plecat dintr-un sat cu deal și vale,

Printr-o lume nouă și fascinantă cu inima galopând pe pe-afară.

Pe scara vieții am urcat și-am coborât

Cu aripile viselor am încercat chiar să zbor,

Anonimatul m-a făcut să nu mă pot distinge dintre mulți,

Așa ca mi-am urcat inima în castelul din munți,

Printre petalele florilor la care nu poți să te-ncrunți,

Și-n privirea câinilor blânzi, fără de al răutății nor.

Gura-mi este plină de cuvinte și n-am răbdare,

Până nu aștern cuvintele pe foaie în al scrisului sărbătoare.

Cu a mea sobrietate am multă încredere în mine,

Și-mi cresc așa sentimentele printr-o stare de bine,

Când plăcerea, cu bucurie revine în al meu sine

Iar eu o salut, fluturându-mi privirea în soare.

Cu puterea dorinței, inima mi se călește,

Patima cu bani grei de voință o plătește

Pas cu pas și pe distanțe tot mai lungi.

Ai mei neuroni fac circumvuoluțiuni în dungi,

Îmi ești dragă viață, când tu cu viață, prin mine curgi,

Și cu o trăire frumoasă, tu mă răsplătești.

Viața nu-i haotică dar nici tare ordonată,

Cu ale tinereții greșeli este mereu punctată.

Deși la origini viața-i o albă și dalbă stea căzătoare,

Un vis al copilăriei cu gustul cireșelor dulci și amare,

O durată de vreme cu trăire într-o inimă călătoare

În care viața ta doar o dată pe scenă vieții este jucată.

Amintirea este al trecutului talisman,

Din tot ce tu strângi din viață, an de an,

Cu tot ce-ți place, prin al privirii văz

Și prin sentimente coapte ca lanurile de grâu, porumb, ovăz,

Prin care se amestecă și câte un necaz răutăcios de rogoz:

,,Iubind câinii, poezia și florile am și bun sentiment uman ?!”

    Adi Stelian Rădulescu;

       august 2024 ( reeditată)

     Iași; România;

***

 Astăzi îl amintim pe Marin Preda n. 5 august 1922, Siliștea Gumești, Teleorman, d. 16 mai 1980, Mogoșoaia, Ilfov. A fost unul dintre cei mai importanți romancieri români din perioada postbelică. Dincolo de marele său talent, Marin Preda a fost un intelectual lucid, conștient de urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii. Un martor ocular a pretins că scriitorul i-ar fi spus cu mult curaj în anii '70 lui Nicolae Ceaușescu:  „Dacă vreți să introduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”. Totuși Marin Preda nu a criticat niciodată în mod public doctrina realismului socialist, dimpotrivă, a părut să o legitimeze, implicit, prin tematica scrierilor sale, începând cu volumul al doilea din „Moromeții”, așa cum arăta bunăoară criticul Nicolae Manolescu.

În ultimul deceniu al vieții sale, Marin Preda a căutat însă o formă de eliberare de sub tutela ideologiei de partid. Ultimul său roman publicat în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, a fost perceput la apariție ca o critică îndrăzneață la adresa regimului comunist, cu nuanța că epoca la care se referă este aceea a regimului Gheorghe Gheorghiu Dej, față de care Nicolae Ceaușescu căutase pe multe căi să se delimiteze. Așa cum în romanul “Delirul” publicul văzuse “o reabilitare” a mareșalului Ion Antonescu, una care servea antisovietismului cultivat aluziv de N. Ceaușescu, tot așa  “Cel mai iubit dintre pământeni” slujise, cel puțin în primă instanță, la discreditarea regimului prosovietic din primul deceniu de comunism. După câteva săptămâni pe piață, romanul a fost retras din toate librăriile și bibliotecile publice și universitare. În scurt timp, pe 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de creație a scriitorilor din Palatul Mogoșoaia. La momentul decesului său, Marin Preda era deputat în Marea Adunare Națională.

Lista selectivă a operelor sale

1948 - Întâlnirea din pământuri, roman

1949 - Ana Roșculeț

1952 - Desfășurarea

1955 - Moromeții, roman, volumul I

1956 - Ferestre întunecate

1959 - Îndrăzneala

1963 - Risipitorii, roman

1967 - Moromeții, roman, volumul II

1968 - Intrusul, roman

1972 - Imposibila întoarcere, roman

1972 - Marele singuratic, roman

1973 - Întâlnirea din pământuri, roman (ediția a 2-a)

1975 - Delirul, roman

1977 - Viața ca o pradă, roman

1980 - Cel mai iubit dintre pământeni, roman

„Conştiinţa nu e dublă şi nu se scindează din pricină că putem în acelaşi timp să facem şi bine şi rău, sau să urâm fiindcă ni se face binele. Conştiinţa e unitară, dar ca şi în natură, ea este zgâlţâită când de furtuni şi cataclisme, când invadată de înseninări miraculoase.”

————————-

Marin Preda

Dor de Marin Preda - Adrian Păunescu

Eu cred că ai plecat pe undeva,

la ora când tresare bobu-n orz

și ai uitat și nu te-ai mai intors,

mon cher mi-e tare dor de dumneata!

Și, Doamne, cât aveam să mai aud

de la țăranul trist cu ochelari,

de la țăranul trist cu gânduri mari,

salcâmul nostru genial din sud.

În lumea pământească nu mai ești,

în lumea literară nici atât,

finalul veacului e mai urât

fără lumina mâinii țărănești.

Ce dracu s-a-ntâmplat, mon cher, de taci,

și ai lăsat delirul nesfârșit?

Tu. Dintre pământeni cel mai iubit

în calendarul cu țărani saraci.

La orizont e iarăși clasa ta,

Marine Preda, scriitor român.

De veghe Moromeții tăi rămân,

când cartea nu-i mai poate ține-n ea.

Te-ai depărtat de noi cu pași înceți,

contempli cu mirare tot ce e

și-ntrebi cum întrebai mereu de ce

și satul are iarăși Moromeți.

Dar dintre toți, oricâți ar învia,

acum când mi-amintesc că mi te-ai stins,

cu toat ă disperarea dinadins,

mon cher, mi-e tare dor de dumneata!

***

 Simplitate, 

de Cînepă Ștefan 

Porțile de sărbătoare, 

Se deschid în minte, suflet,

Desaga de bucurie,

Ascunde frumosul zâmbet. 

Sunt un om al bucuriei,

Zâmbetul mă prinde bine,

Recunosc minunea ființei 

Căci văd dragostea din lume.

Mă bucură simplitatea,

Îmi plac lucrurile simple, 

Încerc să ating smerenia,

Din frumoasele cuvinte. 

Văd frumos în tot ce este,

În copilul entuziast, 

În ființele alese, 

Și-ntreg Universul vast.

Omagiu Hrisostom Filipescu 

********************************

Poemul "Simplitate" de Ștefan Cînepă își propune să exploreze temele bucuriei, recunoștinței și simplității printr-o serie de imagini și reflecții care subliniază frumusețea și puritatea vieții cotidiene. Autorul omagiază bucuria și frumosul în forma lui cea mai pură, invitând cititorii să își deschidă mintea și sufletul pentru a percepe aceste lucruri.

**Structura și Formă:**

Poemul este alcătuit din patru strofe, fiecare fiind compusă din patru versuri, ceea ce conferă textului o simetrie și claritate formală. Utilizarea unui limbaj simplu și direct reflectă perfect tema simplității, fără a complica mesajul prin artificii stilistice. Ultima linie "Omagiu Hrisostom Filipescu" sugerează o dedicație sau o închinare față de această persoană, accentuând valoarea spirituală a mesajului transmis.

**Teme Principale:**

1. **Bucuria și Sărbătoarea Interioară:**

   Primul vers aduce în prim-plan ideea de sărbătoare interioară: "Porțile de sărbătoare, / Se deschid în minte, suflet." Acest lucru sugerează că adevărata sărbătoare nu este dependentă de contextul exterior, ci de starea interioară de bucurie și liniște. "Desaga de bucurie" simbolizează colectarea momentelor fericite, iar "frumosul zâmbet" este un element central al acestei bucurii.

2. **Recunoașterea Frumuseții în Ființă:**

   Versurile din a doua strofă reflectă o apreciere profundă pentru existență: "Recunosc minunea ființei / Căci văd dragostea din lume." Aici, autorul recunoaște în mod explicit minunile vieții, dragostea și bucuria pe care le întâlnește în lume, evidențiind cât de importantă este recunoașterea și aprecierea acestora.

3. **Simplitatea și Smerenia:**

   Stropul al treilea introduce tema simplității: "Mă bucură simplitatea, / Îmi plac lucrurile simple." Autorul sugerează că în această simplitate se găsește o profunzime specială și o smerenie care se reflectă și în cuvinte frumoase. Acest lucru arată că lucrurile simple și esențiale au o valoare specială și sunt sursa unei bucurii autentice.

4. **Frumusețea În Toate Lucrurile:**

   În ultima strofă, poezia subliniază capacitatea de a vedea frumosul în diverse aspecte ale vieții: "Văd frumos în tot ce este, / În copilul entuziast." Poetul menționează frumusețea ființelor și a Universului larg, indicând o recunoștință și o apreciere universală care transcende lucrurile mărunte de zi cu zi.

5. **Omagiu:**

   Ultima linie, "Omagiu Hrisostom Filipescu," sugerează un omagiu adus unei persoane care probabil a influențat autorul în înțelegerea și practicarea virtuților descrise în poem. Acest lucru adaugă o dimensiune spirituală și un respect profund pentru mentoratul spiritual sau inspirația oferită de această persoană.

**Concluzie:**

"Simplitate" de Ștefan Cînepă este un poem care celebrează frumusețea și bucuria vieții simple și ne complicate. Printr-un limbaj clar și sincer, autorul transmite mesaje de recunoștință, apreciere și smerenie, invitând cititorii să își deschidă mintea și sufletul către micile bucurii ale vieții. Omagiul adus lui Hrisostom Filipescu adaugă o dimensiune spirituală și personală, sugerând că persoana menționată a avut un rol semnificativ în viața și filozofia de viață a autorului.

***

 Rămâi să mai ciocnim o cupă

(de Eusebiu Camilar)

 

Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare...

Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,

Căci pentru vin și pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.

Rămâi să ne-omorâm tristețea și setea fără alinare

 

...Știi tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată

L-a făurit din țărnă sfântă, din țărna unui trup de fată,

L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău

Din țărna unui trup de fată frumos și cald ca trupul tău...

 

...Ca mâne-om putrezi-n morminte uitați, nepomeniți de nime...

Ca mâne vor veni olarii să fure lut din țintirime;

Și trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri

Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeții pe la hanuri...

 

Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,

Cât ochii îți sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,

Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,

Căci mâne, în zadar vei bate la porți de suflete pustii...

 

Iubește-mă acum, căci anii pe năzuinți ne-or pune frâuri,

Căci zilele vieții noastre se duc ca undele pe râuri;

Și trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri

Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeții pe la hanuri...

 

Text reprodus din revista „Cetatea Mol dovei” 2, 1943, p 180 – 181

***

 S-a întâmplat în 22 aprilie1850: La această dată, s-a născut celebra Veronica Micle. Veronica Micle, (n. Ana Câmpeanu, Năsăud– d. 3 august 1889, Văratec, România) a fost o poetă română, care a publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. Este cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu. Ea a fost al doilea copil al cizmarului Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și al moașei Ana. După moartea soțului său din anul 1849, Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În anul 1853, se mută la Iași, unde se și stabilesc. După cursurile primare, Veronica se înscrie la „Școala Centrală de fete” pe care o absolvă în 1863 cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire, din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.

La 7 august 1864, avea loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle, oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei, Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universității din Iași. În anii 1864 și 1865, Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar.I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.În 1869, contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară. În primăvara anului 1872, face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. Tot în 1872, debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză.

La 1 septembrie 1874, Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultoasă. În 1875, Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.În timpul Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.La 6 august 1879 moare soțul ei, Ștefan Micle. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia).Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.

În 1886, Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec. La 3 august 1889, ea moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic. În ciuda diverselor surse ale vremii care afirma că s-ar fi sinucis, aceasta a fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru de care nu beneficiază persoanele care comit suicid. Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”. Debutează în 1872 în Noul curier român, sub pseudonimul Corina, cu două lucrări în proză: Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași. Majoritatea poeziilor sunt publicate în Convorbiri literare. Mai colaborează la Columna lui Traian, Familia, Literatorul, Universul literar. În 1887 apare volumul de poezii care cuprinde poezii originale, prelucrări după Théophile Gautier și Lamartine și aforisme.Eminescu: „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”. Delavrancea considera volumul de poezii o palidă imitație a liricii lui Eminescu iar pe Veronica Micle „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva pe lume”.Iorga considera că viața și opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame antice, în care se cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei înainte de expirare și pedeaps a”.