***

 

Katharine Hepburn şi Spencer Tracy – arta de a trăi dragostea în umbră

Fermecătoarea şi rebela Katherine Hepburn, care a avut de-a lungul carierei 12 nominalizări la Premiile Oscar (din care a câştigat patru), a trăit o emoţionantă poveste de dragoste alături de Spencer Tracy. O poveste care a ţinut 26 de ani; şi prima pagină a ziarelor de scandal…

A avut celebritate mondială, fani numeroşi care au omagiat-o, a strălucit prin inteligenţă şi frumuseţe şi a deţinut recordul la numărul de premii Oscar, precum şi la nominalizări. A fost considerată una dintre cele mai mari actriţe de la Hollywood. Katharine Hepburn s-a impus printr-o siluetă frumoasă, zâmbet cuceritor şi talent în rolurile de comedie.

S-a născut în 12 mai 1907 la Hartford, Connecticut, S.U.A şi a decedat în 29 iunie 2003, Connecticut. De mică dorește să intre în lumea teatrului, iar părinţii nu se opun. Face spectacole de teatru de păpuşi în faţa familei. Avea doar 14 ani cand l-a găsit pe fratele Tom spânzurat, de care se ataşase mult, drept pentru care spune la toată lumea că s-a născut în 8 noiembrie, ziua de naştere a fratelui ei.

Obţine licenţa în istorie şi filosofie, apoi actorie, la colegiul Bryn Mawr din Pennsylvania. Ca să poată juca teatru, face gimnastică, ţine dietă, ia lecţii de dans, canto şi balet. Se căsătoreşte cu un fost coleg de facultate, un docil care nu este împotriva carierei sale de actriţă şi mare stea în devenire, de care „rebela” va divorţa la un moment dat.

Este distribuită într-un spectacol de teatru, joacă pe Broadway. Are succes. O remarcă scenaristul Phillip Barry, dar şansa ei a fost regizorul american de film George Kukor.

Fumuseţea ei marcată de o bizară armonie, cu ochii devoratori şi vocea inconfundabilă, mersul ritmat şi expresivitatea mâinilor, îl determină să o lămurească să intre în lumea filmului. O aduce aproape cu sila pe platourile hollywoodiene distribuind-o în “Motiv de divorţ”.

Fermecătoarea recalcitrantă, nonconformistă şi răzvrătită uimeşte, ba chiar şochează Hollywoodul.

În scurt timp, i se spune “rebela” pentru că, la fel ca şi colega ei de generaţie, Bette Davis, nu voia să se machieze, să facă fotografii, să dea interviuri, să se manifeste ca toate divele de la Hollywood. Nu voia să poarte rochii. Colegii de platou i-au ascuns pantalonii şi a umblat în lenjerie intimă până când aceştia i-au fost înapoiaţi. Totuşi, pe ecran, „nimeni n-a reuşit să fie atât de haios, atât de emoţionant, în acelaşi timp, atât de impresionant“. („The New Biographical Dictionary of Film“)

Dintre filmele celebre pentru care a primit premii Oscar, amintim: “Morning Glory“(1933), „Leul in iarnă“(1968), „On Golden Pond“(1981), „Ghici cine vine la cină“(1967) etc.

Spencer Tracy, fidel amantei, dar cu acordul nevestei

Povestea de dragoste dintre Katharine Hepburn și Spencer Tracy a durat 26 de ani, în umbră, şi a emoţionat o lume întreagă. Pe platourile de filmare, Katharine Hepburn îl cunoaşte pe Spencer Tracy, actorul cu trup masiv ca o sculptură de Rodin şi ochii albaştri, fiul unui şofer de camion, care nu avea farmecul unui Don Juan. De mic, imita ticurile altora, făcea pe clovnul şi maimuţa. Voia să devină medic, nu actor, dar nu-şi termină studiile după ce intră într-o trupă de teatru. Şi de atunci, focul exploziv al rampei îl arde. Până să ajungă în film joacă teatru. Era bun desenator şi a lucrat şi pentru Walt Disney.

S-au întâlnit pe platourile de filmare, fiind distribuiţi ca parteneri. “Domnule Tracy, nu ştiu dacă ai să poţi juca cu mine, mi-e teamă că sunt prea mare pentru dumneata” i se adresează actriţa.

„N-avea grijă Miss Hepburn, te fac eu să pari mică” îi replică Tracy. O palmă a aterizat pe faţa lui de faţă cu întreaga echipă de filmare care era obişnuită doar cu exploziile de mânie ale actorului, nu şi ale actriţei. După momentul de şoc pentru toată echipa de filmare, cei doi actori au izbucnit în râs. Apoi, au devenit cei mai buni prieteni, apoi iubiţi şi amanţi. Amândoi erau firi voluntare, ironice, rezervate faţă de noi cunoştinţe.

La începutul relaţiei lor, amândoi erau căsătoriţi. „Sunt catolic şi nu voi divorţa niciodată. Îi păstrez Loiusei afecţiunea şi respectul meu”, îi spune actorul. Fidelitatea şi statornicia relaţiei lor au oferit lumii fărâme de fericire clandestină şi subiect pe termen lung pentru ziarele de scandal ale vremii. Presa o acuza pe Katy de destrămarea căsniciei. Nici vorbă.

Ingenua soţie a lui Spencer citea presa, era la curent cu aventurile soţului dur cu suflet tandru. Ca să nu sufere Tracy din cauza despărţirii de Katharine, ea refuză timid divorţul şi este de acord ca cei doi protagonişti îndrăgostiţi să-şi continue povestea lor de dragoste mistuitoare în umbră.

Aşteptând în tăcere ca Spencer să ia o decizie radicală privind mariajul lui, Katie a mai trăit nişte aventuri, dar lucrurile n-au mers prea departe. George Stevens, Cary Grant, Howard Hughes sau Leland Hayward sunt pasageri prin viaţa ei sentimentală.

Între idilele paralele, curele ei de singurătate o ajută să descopere toleranţa şi disciplina. În minte îl avea pe Spencer, dragostea îi umplea inima. Timpul trece, totul devine datorie şi aşteptare. Şi nicio promisiune spre biroul stării civile. În cuplu, Katy era cea blândă şi bună, înţelegătoare, feminină, disponibilă pentru bărbatul ei. Deseori Spencer spunea cunoscuţilor: “Katie este o femeie care nu are niciuna din calităţile femeilor”. „Spencer este pentru mine tatăl meu, soţul şi fiul meu,” completa Katie. Nu se arătau în public împreună.

Vremea trece, Tracy nu mai putea să joace, avea pierderi de memorie, uita rolurile. Când bea peste măsură devenea brutal. Se mai îndrăgostea de partenerele din film, de obicei, erau episoade sentimentale sortite eşecului. Katie devenea psiholog, infirmieră, balsam pentru inimă şi minte.

Soţia fericită în film, amanta tristă în viaţă

După 35 de ani de carieră, Tracy face un blocaj renal, o criză de prostată, are tulburări cardiace. Katie îl convinge să joace măcar o dată alături de ea. Sunt distribuiţi în filmul: „Ghici cine vine la cină?“. Demonul jocului muşcă din el. Fiecare secvenţă turnată îl costa fiecare picătură de viaţă. Dialoghistul filmului avusese ideea de a adăuga replica cheie din viaţa şi dragostea lor, pe care trebuia Spencer să o rostească: “Te-am iubit mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi. Te iubesc încă şi azi. Nu mai am, poate, de trăit decât puţin. Dar până la sfârşit îmi voi aminti foarte bine de asta.”

În film, Kate joacă rolul soţiei fericite, în viaţă era amanta tristă. Avea inima plină de amărăciunea că nu va fi niciodată căsătorită cu omul pe care-l iubea. Jucau perfect rolurile de soţi chiar dacă, în realitate, actriţa pica pradă disperării.

Aşa cum spunea în cartea sa autobiografică: „Iubirea nu are nimic de-a face cu ceea ce aştepţi să ţi se ofere, ci doar cu ceea ce eşti pregătit să dăruieşti, adică totul. Ce primeşti în schimb poate varia, fără a avea niciodată legătura cu ceea ce dai. Tu oferi numai pentru că iubeşti şi, pur şi simplu, nu poţi face altfel“.

Katharine Hepburn: testamentul, pisica şi amintirile…

În ultimele două luni înainte de a muri, Tracy locuieşte la Kate. Dorm în camere diferite. În camera lui, Spencer avea un buton la pat, ca să o cheme dacă-i era rău. Într-o dimineaţă, ea l-a găsit căzut din pat. Decedase. Împietrită de durere, cu demnitate, i-a alertat familia, şi mai ales nevasta.

Katharine şi-a jucat până la capăt rolul din umbră. A avut tăria să nu participe la funeralii. Când a fost deschis testamentul, toată averea revenea soţiei şi celor doi copii a lui Tracy, iar o parte din bani ajungeau în conturile fundaţiei pentru copii handicapaţi de care se ocupa soţia lui.

O iubită nu e o soţie, iar o soţie nu e o amantă. Lui Kate i-a rămas pisica pe care o crescuseră împreună şi amintirile…

***

 

Aventurile scriitorului Jean Bart, cel care a împrumutat numele unui faimos corsar. A fost elevul lui Creangă şi a scris primul roman al unui port românesc, portul Sulina.

Jean Bart a murit pe 12 mai 1933...

Jean Bart, pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez, a fost în copilărie elevul lui Ion Creangă. Botez avea să devină mai târziu ofiţer de marină, colindând toate apele lumii.

 Printre numele elevilor pe care le rostea zilnic dascălul Ion Creangă de la şcoala primară din Păcurari se afla şi acela al lui Botez P. Eugeniu (1877 - 1933). De acest minunat dascăl, şcolarul îşi va aminti, peste ani, cu dragoste şi respect: figura lui blândă şi jovială, aplecată cu îndelungată răbdare asupra micilor învăţăcei, i se va păstra neştearsă în suflet. Odată, iarna, povesteşte Bart, pe vremea când familia lui avea locuiţa în Sărărie, copiii se dădeau cu sania prin faţa bojdeucii învăţătorului lor. Humuleşteanul, văzând că micuţii nu ştiu să cârmuiască sania şi îmboldindu-l amintiri din copilărie, şi-a aruncat pe umeri caţaveica de vulpe şi a dat fuga la portiţă. „Oprind sania din coadă, după ce şi-a îndesat bine în cap căciula albă de oaie, a încălecat cât era de mare şi a pornit la vale, ca să ne înveţe pe noi, mucoşii, cum trebuia să cârmim cu piciorul sania la cotitură“, povestea Bart. Elevul lui Creangă, devenit bun cârmaci deocamdată pe derdeluşul copilăriei, era fiul căpătanului de grăniceri Panait Botez. Eugen Botez şi-a petrecut numai o mică parte în acea zonă. După Războiul de Independenţă, familia lui s-a mutat la Iaşi, fapt ce a determinat dezvolarea tânărului. „În copilărie am apucat, încă în viaţă, pe câţiva dintre bătrânii generaţiei de la 48. Apoi mulţi dintre membrii Junimii mi-au fost profesori şi în afară de şcoală“, spunea el. La acele vremuri, tânărul citea „Contemporanul“ din scoarţă în scoarţă, fapt ce l-a determinat pe tatăl său să-l înscrie la Şcoala fiilor de militari din Iaşi. La un control, asupra lui s-a găsit „o întreagă bibliotecă de cărţi subversive“. Cărţile i-au fost confiscate şi drept pedeapsă i s-a dat să mănânce doar pâine şi să bea doar apă, fiind băgat la carceră. Eugeniu Botez a reuşit însă să termine însă şcoala militară şi a devenit ofiţer de marină, navigând înclusiv la bordului bricului Mircea. Apoi, a devenit căpitanul portului cosmopolit Sulina. De unde a luat pseudonimul În scrierile sale, Eugeniu Botez a semnat cu pseudonimul Jean Bart, împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. Jean Bart a cultivat pentru prima dată în literatura română jurnalul de bord şi schiţa marină - acestea fiind pentru totdeauna legate de numele lui - iar prin „Europolis“ a lăsat primul roman al unui port românesc, Sulina. Iată cum descrie Jean Bart pe scurt esenţa vieţii portului-vedetă: „Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort, sub ploaia de aur a soarelui de vară, natura întreagă dormita moleşită. Nicio adiere, niciun semn de viaţă, pământul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nicio vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, pietrificat de veacuri – un oraş fantomă“.

***

 👩Interpretul celebrei melodii „Zaraza“ a cunoscut cele mai înalte culmi ale succesului în perioada interbelică, dar şi cea mai joasă treaptă a decăderii, sub regimul comunist de care s-a dezis. Deşi a murit în uitare şi a cerut să nu îi fie trecut numele pe cruce, 👨Cristian Vasile a câştigat pariul cu eternitatea.

Într-o seară banală de toamnă, în anul 1928, îndemnat de rugăminţile fierbinţi ale amicilor, un modest student la Conservator urcă pentru prima dată pe scena unei crâşme de lângă Gara de Nord. A fost momentul în care cel care avea să devină cel mai iubit dizeur al acelor vremuri şi să dăruiască lumii poate cea mai frumoasă piesă de dragoste a epocii, „Zaraza“, a ştiut că iubeşte scena şi nimic altceva.

👨Cristian Vasile s-a nascut pe 8 mai 1908, in Brăila si a fost un cântăreț român de muzică ușoară cu voce de tenor, din perioada interbelică.

A interpretat celebra piesă 🎙"Zaraza", înregistrată la Berlin, în 1931.

A fost primul copil al familiei Virginia și Gheorghe Vasile.

A fost numit Cristian după numele bunicului, Hristache, tatăl mamei sale. Acesta le-a adus părinților o mare bucurie, mai ales că Gheorghe (tatăl) își dorea foarte mult un băiat, să aibă cine să-i ducă numele mai departe. Când copilul  vea doar patru luni, Gheorghe Vasile, judecător de profesie, a fost transferat de la Brăila la Hârșova, apoi, la scurt timp, la Parchetul Tribunalului din Constanța. Din Hârșova, Gheorghe ajungea din când în când acasă cu o cursă, pe Dunăre, însă din Constanța, cu mare greutate m își revedea familia.

Gheorghe și-a adus în cele din urmă familia aproape, la Hârșova. Pe când 👨Cristian avea un an și șase luni, a venit pe lume al doilea copil m al familiei Vasile. Tot un băiat fost numit Virgiliu, după mama sa, Virginia.

Împreună cu părinții, cei doi copii mergeau din când în când la restaurantul din parc, unde cânta o orchestră. 

✍"Când îl luau cu ei pe Cristian, spune dr. Nicu Teodorescu, muzicolog, autorul volumului «Ultimul trubadur», acesta stătea numai în preajma orchestrei, sorbindu-i cântările. Asculta cu atenție, urmărea mișcările dirijorului și se minuna cum treceau melodiile pe la diferite instrumente.

Acasă punea pe o măsuță din curte o măturică, pe care Virginia o folosea la periatul covoarelor și, alături, făcălețul de mămăligă, apoi se așeza pe scăunelul lui și începea concertul. Era un fel de om-orchestră." 

Cei care îl vedeau se minunau de talentul copilului și-i spuneau mamei sale că micuțul va ajunge probabil dirijor, bun instrumentist sau un mare cântăreț, pentru ca avea miere în glas, așa frumos îngâna tot felul de cântece pe care le auzise în parc.

Anii au trecut, iar 👨Cristian a pășit în clasa I. A început școala la Viziru, județul Brăila, unde tatăl său fusese avansat pe linie judecătorească. Vremurile nesigure ale anului 1914 l-au determinat pe Gheorghe Vasile să-și înscrie copilul în anul următor la o școală din Brăila.

În prima parte a lunii septembrie 1914, 👨Cristian a asistat la un spectacol al unei companii de operetă care l-a impresionat. Printre actori s-a numărat și faimosul Nae Leonard, pe care 👨Cristian l-a urmărit cu mare atenție. L-a marcat vocea acestuia și eleganța costumației lui. Poate că nu degeaba peste ani a fost supranumit "Leonardul muzicii ușoare românești".

Viața liniștită a "orașului cu salcâmi", după cum numea urbea Mihail Sebastian, coleg de clasă cu 👨Cristian Vasile, a fost tulburată însă. Vâltoarea războiului cuprinsese întreaga țară. Gheorghe Vasile a fost concentrat la Brigada 17 infanterie, Regimentul 9 Vânători, cantonat la Balcic. Și-a făcut "botezul focului" la Topraisar-Amzacea. A dat dovadă de mare vitejie. A primit distincția "Coroana României cu spade în grad de cavaler". Regimentul său s-a retras apoi în Moldova. De teama rigorilor războiului și cum Brăila devenise un oraș nesigur, Virginia, surorile sale și cei doi copii ai săi 👨Cristian și Virgiliu s-au refugiat, înainte de Crăciunul anului 1916, la Huși. Au plecat din oraș cu mare greutate, cu ajutorul a doi ofițeri răniți. Au găsit găzduire la Huși la familia inginerului Loghin. În curtea casei, 👨Cristian aduna toți copiii din vecini, "regizând" mici piese de teatru. Pe timpul verii, Virginia și-a luat copiii și s-a mutat la Pogonești.

Aici i-a găsit Gheorghe în pragul Crăciunului. Și-a dus familia la Iași, unde a găsit o locuință temporară. În restaurantele Târgului Ieșilor, 👨Cristian avea să asculte muzica lui Ion Marin, Ionel Băjescu-Oardă și Alfred Pagoni. Vibrația cântecelor "Închide ochii dulci" și "Cărăruie care duci la București" ascultate acolo i-au adus toată viața lacrimi în ochi. Îl duceau cu gândul la ultimele momente petrecute alături de tatăl său. A fost pentru prima și ultima dată când Virginia și cei doi copii au văzut crucea lui Gheorghe, care a căzut în luptele de la Mărășești în după-amiaza zilei de 17 august.

La Brăila, în casa de pe Bulevardul Carol I, astăzi Independenței, 👨Cristian Vasile și-a petrecut a doua parte a copilăriei.

A urmat cursurile primare la Școala nr. 3 de pe Strada Ștefan cel Mare, aproape de Strada Victoriei. Bulevardul i-a servit drept "teren de joacă". După ore, 👨Cristian și Virgiliu, sau Bibi și Pițu, puneau la cale tot felul de jocuri, inspirate din cărțile lui Jules Verne. Organizau chiar și întreceri sportive și, ca să aibă concurenți veritabili, pe banii pe care mama lor, Virginia, li-i dădea pentru covrigi, cumpărau tot felul de obiecte pe care le ofereau drept premii câștigătorilor.

👨Cristian reproducea cu mare talent melodiile pe care le auzea la mama lui. Așa că Virginia l-a dus să studieze vioara la bătrânul pedagog Grünberg. Acesta vedea în el un mic Kubelik, fiindcă se corecta singur atunci când greșea notele. Când lecțiile s-au complicat, micul Kubelik a pus vioara în cui. Stăruitoare, Virginia l-a dus la Filarmonica "Lyra". Dar lui 👨Cristian i s-a părut mult prea anevoios studiul viorii. Prefera să îngâne un cântecel, fermecându-i pe cei care-l auzeau. În clasele primare s-a dovedit cel mai talentat la muzică, ba chiar a fost solistul corului școlii.

Brăilean ca și Jean Moscopol, 👨Cristian Vasile a interpretat șlagăre de mare succes în perioada interbelică. În 1919, după ce a absolvit cursurile primare, s-a înscris la Liceul "Nicolae Bălcescu" din Brăila. A avut parte de profesori renumiți la mai toate materiile, inclusiv la muzică, unde l-a avut îndrumător pe renumitul Jean C. Andrian.

După ce a absolvit liceul în orașul natal, 👨Cristian Vasile a luat drumul Bucureștilor. S-a înscris la Conservator. Dorea să devină solist de operă și părea neclintit în hotărâre.

În Bucureștiul plin de tentații la fiecare pas, 👨Cristian Vasile a început o nouă viață. În anii dintre războaie protipendada intelectuală a Capitalei se dădea în vânt după spectacole de ținută. De asemenea, restaurantele și grădinile de vară faimoase precum "Zissu", "Cina", "Lafayette" și alte câteva precum "La Răcaru", "Băneasa", "La Șosea" ori "Roata lumii" erau la mare căutare.

Aici poposeau seară de seară orchestre care susțineau programe atât de bune încât publicul sorbea spectacolul "pe nerăsuflate". Pentru un provincial precum 👨Cristian Vasile, îndrăgostit până peste cap de muzică, împătimit chiar, hotărât să-și urmeze visul și de a deveni cântăreț de operă, ispita a fost cu atât mai mare, oferindu-i-se două extreme: glorie și năpastă. A gustat din ambele cupe.

După ce a fost admis la Conservator, 👨Cristian Vasile a fost repartizat la clasa de canto a profesorului Romulus Vrăbiescu, pe vremea aceea mare tenor al Operei Române, de asemenea, brăilean. Destinul său avea să fie însă altul, departe de cariera operetistică la care a visat ani de-a rândul.

După ce a plecat din cămin, a început să neglijeze cursurile la Conservator. În final, a renunțat la studenție. Pentru profesorul Vrăbiescu a fost cea mai mare dezamăgire din cariera sa de dascăl. 👨Cristian și-a croit destinul în muzica ușoară. Aborda tangoul și romanța cu mare lejeritate și cânta cu dăruire, seară de seară, încât, la scurt timp, numele său a ajuns pe buzele tuturor bucureștenilor, iar faima i s-a dus, încet-încet, în întreaga țară și dincolo de granițele ei.

Visul său s-a spulberat într-una din serile în care a cântat, rugat de prieteni, la restaurantul "Răcaru". Student pe atunci la Conservator a dat o veritabilă lecție de muzică pianistului care bâjbâia armoniile, șoptindu-i acompaniamentul corect. 

👨Cristian și-a făcut debutul în muzica ușoară purtând în suflet, ca un talisman, amintirea lui Alferd Pagony, a cărui voce o ascultase pe plăci de patefon.

Însă după cum se destăinuia 👨Cristian într-una din scrisorile adresate medicului brăilean, a ales să cânte romanțe și tango nu pentru că în anii de studenție îmbrăcămintea i se cam lustruise, nici pentru "hrana cea de toate zilele". "Nimic din toate astea", ci din "dragoste pentru cântul vocal". A ales gloria momentului și a renunțat în cele din urmă la studenție.

Acestuia i se propuneau contracte peste contracte. Proprietarii restaurantelor faimoase îl curtau pentru a cânta în localurile lor. Când pleca de la un restaurant pentru a cânta în altă parte, noul patron acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract, mai ales că prin plecarea lui 👨Cristian Vasile părăseau localul și o parte din clienți. Vocea interpretului era ca o vrajă pentru auditoriu, magie ce plutea chiar și în momentul în care melodia se sfârșea. Preț de câteva secunde se instala în sală tăcerea. Ca la un semn se declanșau aplauze furtunoase. 

👨Cristian Vasile a ars precum o flacără.

👨Cristian Vasile a iubit tangoul. A cântat și romanțe, dar prea puține. S-a aruncat în brațele tangoului, pe care l-a interpretat în stil propriu, unic, cu mare eleganță. 

✍"Îi ardeau ochii și-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puțini interpreți ai acestui gen au făcut-o. Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un ușor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă." Ion Vasilescu i-a spus „Ultimul trubadur”.

După o noapte de cântec, a doua zi "a dat piept" cu profesorul Vrăbiescu. Acesta i-a pus în brațe volumul cu vocalize. Tânărul student s-a poticnit încă de la primele măsuri. Vocea gâjâită i-a stârnit bănuieli profesorului de canto. 👨Cristian i-a mărturisit că se dăduse în spectacol la Răcaru, determinându-l pe dascăl să fie cât se poate de tranșant: "Ori cu mine, ori cu Răcaru!". Fără să stea pe gânduri, a doua zi, 👨Cristian a revenit la restaurant, unde-l aștepta Ionel Fernic.

Pe lângă vocea catifelată, 👨Cristian Vasile avea și alte avantaje: un fizic plăcut și o inimă de aur. Era un tânăr fermecător, inteligent și spiritual. Femeile erau înnebunite după el. Întotdeauna avea o prezență impecabilă. 

✍"Se îmbrăca elegant, cu haine de cea mai bună calitate, mereu cu colțul batistei bine asortată cu nuanța costumului, așezată în buzunarul de la piept. Nimeni nu l-a văzut vreodată neglijent. N-a fost purtătorul steagului virginității, dar nici despotul vieții destrăbălate. El cucerea nu prin bărbăție fizică, ci prin candoare și tandrețe."

👨Cristian Vasile avea multe iubite. Unele îl căutau acasă, determinând-o pe gazda interpretului, doamna Apostolescu, să facă ordine în rândul admiratoarelor. Cea care l-a îndemnat să-și găsească o fată alături de care să-și întemeieze o familie a fost însă mama sa. 

👨Cristian se gândea însă prea puțin la acest aspect. Câștiga foarte mult, cheltuia fără măsură. A întâlnit-o pe Francesca Frangula, o tânără din zona Romanului, care îi făcea ochi dulci, mascând o prietenie "sinceră".

În realitate scopul ei era de a pune mâna pe banii lui. A divorțat de primul soț și s-a mutat la tânărul cântăreț. 👨Cristian a mobilat o nouă casă pentru femeia de care era îndrăgostit. A înscris-o la Conservatorul de Artă Dramatică, pentru ca, în final, să o ducă în fața ofițerului stării civile. O iubea, dar el nu se bucura de aceeași răsplată. Francesca se îmbrăca provocator. Îi vorbea însă mieros, ca să-i inducă o falsă fericire.

Dar pentru 👨Cristian n-a fost o problemă. Era în mare vogă. Câștiga într-o lună cât un funcționar diplomatic într-un an. Sunt cuvintele medicului, dirijorului și muzicologului brăilean Nicu Teodorescu. Domnia sa ne-a povestit despre marele cântăreț 👨Cristian Vasile, pe care l-a cunoscut la Piatra-Neamț.

Marele diseur i-a povestit ulterior în câteva scrisori momentele de glorie și tristețile vieții sale. Dr. Teodorescu păstrează cu drag corespondența, alături de 15 discuri și numeroase fotografii pe care le-a primit de la 👨Cristian și Virgiliu Vasile. Amintirile despre 👨Cristian le-a adunat într-o carte intitulată cât se poate de sugestiv "Ultimul trubadur".

👨Cristian Vasile devenise în acea perioadă cel mai bine vândut artist, având și numărul cel mai mare de plăci imprimate.

Două decenii (1928-1949), atât a ținut cariera de cântăreț de muzică ușoară a lui 👨Cristian Vasile. Dar cât timp a ținut a fost o glorie adevărată în domeniul efemerei arte a melodiilor repede îmbrățișate și apoi, tot atât de repede, date uitării. „Răcaru”, „Roata lumii”, „Vișoiu”, restaurantul „Grand”, terasa „Lafayette”, acestea au fost localurile în care a cântat. De altfel, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calitățile pe bună dreptate după ce i-a încredințat mai multe melodii care au avut mare succes, printre care și "Cel din urmă tango".

Privind la anii care au trecut, aflat în pargul vârstei de 60 de ani, 👨Cristian Vasile îi mărturisea dr. Nicu Teodorescu: ✍"Astăzi, pensionar poate înainte de vreme, cu fire de argint în părul cu care mă mândream odinioară, trăiesc însingurat la Piatra-Neamț, departe de zbuciumul vieții noastre din trecut, departe de tinerețea ce am lăsat-o în urmă, vă ascult vocea la radioul meu, iau parte la succesele voastre, ale celor ce mai sunteți în viață. Mă gândesc la începuturile mele, la drumul spinos și greu de pionier al genului, cum mă numea pe bună dreptate, cineva la posturile noastre de radio!".

Numeroși compozitori îi încredințau piesele lor. Era inclus în programele de la Radio, iar casele de discuri Odeon și Columbia îi scoteau disc după disc. Columbia avea pe atunci sediul vizavi de Palatul Telefoanelor, dar pentru imprimări 👨Cristian mergea la Viena. Nu-i lua mult să descifreze o partitură. Câteva piese le-a pus la punct în trenul București-Viena, apoi le-a imprimat, fără nici o ezitare, în timp ce alți interpreți făceau zeci de probe. I-a uluit pe managerii casei de discuri.

De-a lungul prodigioasei sale cariere muzicale, 👨Cristian Vasile a înregistrat, pe discuri de ebonită ale Caselor de Discuri Odeon și Columbia,aproape 300 de cântece (câte 2 piese pe disc), marea majoritate fiind tangouri. Multe din aceste piese au fost succese incontestabile în epocă. Faima unora a străbătut nemilosul timp, până în zilele noastre. Poate cel mai cunoscut tango al său a fost celebrul 🎙''Zaraza'', al compozitorului uruguayan Benjamin Tagle-Lara. Textul adaptat al versiunii românești a tangoului nu este o traducere din spaniolă și nu are nicio legătură cu textul original al tangoului uruguayan cu același nume, 🎙''Zaraza''.

Când i-a expirat contractul de la "Răcaru", 👨Cristian a primit salariu dublu la "Grand Restaurant" pe Calea Victoriei. Cum renumitul local "Lafeyette" se afla alături, patronul, văzând cum numărul de consumatori creștea pe zi ce trecea la localul alăturat, mulți venind doar să-l asculte pe 👨Cristian, i-a făcut o ofertă și mai avantajoasă. Tânărul cântăreț a acceptat să cânte doar la bomboneria "Lafayette", acompaniat de orchestra James Cook.

A mai cântat și în grădina de vară numită "La Bufet" din apropierea Palatului Telefoanelor, dar și în celebrul local "Roata lumii". Fiecare seară era un nou triumf pentru 👨Cristian Vasile. Elly Roman i-a încredințat piesa "Ilona", apoi "Nușa" și "Gândește-te la mine". Lui Ion Vasilescu i-a lansat de asemenea mai multe cântece: "Te-aștept diseară-n Cișmigiu", "Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?", ultima piesă reluată cu succes de alt brăilean: Jean Moscopol. Vechiul său prieten Ionel Fernic i-a compus o nouă piesă "Nunuța".

I-a încredințat-o lui 👨Cristian știind că nimeni nu o putea interpreta cu același patos și talent. I-a compus apoi și alte cântece faimoase: "În ochii tăi fermecători", "Pe boltă, când apare Luna", "Aprinde o țigare" și multe altele.

Nu era deloc cumpătat în privința cheltuielilor. În plus, Maud Mary, femeia de care era îndrăgostit, l-a adus în pragul disperării. O iubea nespus, așa că nu se uita la banii pe care-i cheltuia pentru capriciile ei. Casa din Strada Basarabiei a fost transformată de 👨Cristian într-un veritabil palat: mobilierul a fost adus din străinătate.

Oglinzile au fost aduse, de asemenea, de la Veneția. După ce și-a atins scopul, Maud Mary l-a îndepărtat. Distrus sufletește, a vrut chiar să se sinucidă. A fost salvat de mama sa, "singura femeie care l-a înțeles și l-a iubit cu adevărat". Ea locuia pe atunci la Predeal împreună cu fiul mai mic, Virgiliu.

În scurta perioadă cât a stat cu ei, 👨Cristian și-a recăpătat încrederea în viață. Încurajat de veșnicul său optimism, pleacă la București în căutarea unui nou angajament. Numai că fratele său aflase că marele diseur căzuse pradă unei boli de piept.

Într-o înțelegere tacită cu Alfred Pagony, a încercat să-l determine pe 👨Cristian să mai rămână la Predeal o vreme, dându-i 25.000 de lei pentru un viitor angajament. Imprevizibil, renumitul cântăreț a revenit la București, însă succesul de odinioară nu l-a mai urmărit. Nopțile pierdute cândva în restaurante și viața "trepidantă" și-au spus cuvântul. S-a îmbolnăvit grav. A fost îngrijit de o admiratoare până când mama sa l-a dus la Sinaia, unde avea o vilă.

Când s-a simțit în putere a plecat din nou la București. N-a putut să găsească însă nici un contract. S-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus din nou în țară.

A plecat apoi pe Frontul de Vest. A revenit la București și a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cișmigiu. Respira însă greu și obosea, slăbise foarte mult și abia se mai ținea pe picioare. A căzut din nou la pat. Diagnosticul: TBC.

Femeia de lângă el l-a părăsit. L-a anunțat pe un prieten de-al lui 👨Cristian, un anume Heimovici, să vină să-l interneze deoarece are febră tifoidă. A fost dus la Sinaia, unde fratele său, Virgiliu Vasile, era șeful judecătoriei locale. Aflând de noua năpastă care s-a abătut asupra fiului său, Virginia a plecat de la Predeal pentru a fi lângă băiatul său. Cu mare greutate familia a reușit să-i procure medicamentele de care avea nevoie. Se găseau doar "la negru". Ca să poată respira a fost supus unui dublu pneumotorax.

✍„Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii ușoare, cel din lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat, admirat, era nevoit să trăiască la pat. Murea câte puțin în fiecare zi. Ros de boală, se hrănea doar cu amintirea unui trecut glorios. Deși i se făcuse recomandarea de a sta numai în poziție orizontală, era deseori găsit stând în fotoliu, cu ochii umeziți. Alteori, privea cu orele pe geam”, spune Virgiliu Vasile, fratele diseurului, care i-a povestit muzicologului Nicu Teodorescu momentele dramatice pe care le-a trăit 👨Cristian.

Vremuri grele aveau să vină în familia Vasile, Virgiliu a fost scos din magistratură în urma unei reorganizări și a fost nevoit să se ocupe cu diferite activități, departe de pregătirea lui profesională, pentru a-i putea procura medicamente fratelui său. Ulterior și-a vândut chiar și mobila din sufragerie și dintr-un dormitor pentru a cumpăra doctoriile necesare. Apoi, Virginia a început să împletească mileuri și pulovere ca să facă rost de bani.

Când starea i s-a ameliorat, 👨Cristian a ieșit la scurte plimbări prin stațiune. Timpul trecea greu în lipsa unei activități. Și-a căutat un serviciu, pentru a mai ușura poverile din casă. A găsit un post: responsabil de cămin cultural. A încercat să dea viață unei echipe de teatru.

A căutat amatori, a făcut o selecție, a format o trupă, asumându-și rolul de regizor, solist și director de scenă. Activistul de partid i-a oprit însă orice avânt. Cu mare greutate a pus în scenă "Năpasta". A jucat rolul lui Ion. Sala a fost plină până la refuz. La finalul spectacolului, actorii au fost ovaționați minute în șir, 👨Cristian amintindu-și astfel de anii de glorie. S-a gândit apoi să pună bazele unui cor. Dar activistul de partid i-a pus din nou "bețe în roate".

L-a sfătuit să înființeze un cor muncitoresc și să aibă în repertoriu piese închinate lui Stalin. N-a avut încotro. A muncit mult cu ansamblul coral, în săli neîncălzite. S-a îmbolnăvit din nou. 

Se spune că a refuzat să se supună directivelor de partid. N-a vrut să cânte pentru Gheorghiu-Dej şi pentru Stalin, iar pentru aceste acte de rebeliune a plătit preţul: a fost aruncat într-un con de umbră. Deşi i s-a propus să fugă din ţară, la Paris, 👨Cristian Vasile a preferat să rămână în România, încercând să facă ceea ce ştia mai bine: să cânte.

Când și-a revenit, a lucrat o vreme pe șantierul Întreprinderii Gaz Metan din Mediaș. S-a întors apoi în Capitală, unde s-a angajat la Circul de stat, prezentator de programe. A căutat însă un serviciu mai liniștit și a găsit un post de regizor la Teatrul de păpuși "Țăndărică". Viața i-a adus-o aproape pe Rada Moldoveanu.

S-au mutat la Piatra-Neamț, el ca regizor, Rada sufleur, apoi s-au 💑căsătorit. Aici Rada s-a pensionat. I-a urmat și 👨Cristian, din pricina bolii. Respira foarte greu, folosind inhalația cu alopent, prin intermediul unui mic aparat, procurat de fratele său, Virgiliu, pe o sumă considerabilă.

Căutând un loc cu o climă propice, Rada și 👨Cristian s-au mutat o vreme la Predeal. S-au stabilit apoi la Sibiu. Pe lângă boala de plămâni, 👨Cristian a suferit și o paralizie a corzilor vocale și o boală de inimă. Înainte, a cerut să nu i se pună cruce inscripţionată cu nume pe mormânt. Dezamăgit de oameni, lăsat să se zbată în uitare şi sărăcie, aceasta a fost răzbunarea lui. A spus că, dacă va mai însemna ceva pentru oricine, atunci acela care va dori să-i afle cu adevărat povestea îl va căuta şi îl va găsi.

La Sibiu, 👨Cristian și-a trăit ultimele clipe. A murit la jumătatea lunii iunie 1974. A fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Hiprodrom I din municipiu, de familie și câțiva prieteni, printre care și interpreta Mia Braia.

Asa cum si Carlos Gardel a fost amintit in diverse piese literare sudamericane (Jorge Luis Borges, Julio Cortázar, Ernesto Sábato, Gabriel García Márquez - in romanul Iubirea in vremea holerei), 👨Cristian Vasile a devenit si personaj literar, in povestirea "Zaraza", de Andrei Ruse. Datorita succesului acestei povestiri pseudo-documentare, a devenit mai apoi și personaj de film "Supraviețuitorul", de Sergiu Nicolaescu) si de teatru (La vulpea roșie, de Pușa Roth).

👩Data viitoare va voi spune povestea Zarazei...😊

***

 

🤣🤣🤣

-Anglia, in anii 1500. Majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie.🤭

-Totuşi, miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros.🫢 De aici vine obiceiul de a avea un buchet la nuntă.

- Baia consta într-un singur butoi mare plin cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea privilegiul de a se spăla în apa curată, apoi fiii şi restul bărbaţilor din casă, urmaţi de femei şi în final copiii – ultimii fiind bebeluşii. Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea.🫢🫣

- De unde şi zicala: “Don’t throw the baby out with the bath water” (“Nu arunca şi copilul odată cu apa de baie”).

- Casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase de stuf (paie groase), fără lemn dedesubt. Era singurul loc unde animalele se puteau încălzi, aşa că toţi câinii, pisicile şi alte fiinţe mici (şobolani, gângănii) stăteau acolo. Când ploua devenea murdar şi alunecos şi uneori animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş. De unde zicala: “It’s raining cats and dogs” (“Plouă cu câini şi pisici”). 

-Nimic nu împiedica ceva să cadă în casă. Asta era o mare problema în dormitor, unde gândaci şi alte lucruri puteau murdări patul. Deci, un pat cu stâlpi şi un cearşaf pus deasupra oferea ceva protecţie. Aşa au apărut paturile cu baldachin.🤭

- Cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase când se udau pe timpul iernii, aşa că împrăştiau paie (“thresh” – resturi de la treierat) pe jos ca să poată merge. Cu timpul, până în primăvară, paiele se tot adunau până când alunecau afară când se deschidea uşa.🤔 

-Astfel s-a proptit o bucată de lemn la intrare. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte “threshold”, care vine de la “thresh” şi hold” – a ţine, a opri).

- Pe atunci uneori făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se laude cu ea. 🤭🤣

-Era semn de bogăţie că un bărbat “could bring home the bacon” (“era în stare să aducă şunca acasă”).Tăiau puţină ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi “chewed the fat” (“mestecau grăsimea”). 

-Pâinea era împărţită conform statutului social. Muncitorii luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus (“upper crust”).🤔

- Căni de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky. Combinaţia asta de obicei dobora un om pentru câteva zile. Cineva care trecea pe drum îi putea lua drept morţi şi îi pregătea de înmormântare. Erau întinşi pe masa din bucătărie vreo două zile, în timp ce familia adunată în jur mânca, bea şi aştepta să vadă dacă se trezesc. 🤣🤣🤣Aşa a apărut obiceiul de “priveghi”, care în engleză se traduce “wake” (“to wake up” – “a se trezi”). Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că oamenii începuseră să rămână fără locuri de îngropat. Aşadar dezgropau coşciuge şi duceau oasele la o “casă-de-oase” (“bone-house”) şi refoloseau mormintele. 

-Deschizând acele sicrie, au observat că unul din 25 aveau urme de zgârieturi pe dinăuntru şi au realizat că unii din acei oameni fuseseră îngropaţi de vii.🫢😥 Aşa că s-au gândit ca de atunci încolo să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă prin acoperişul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă şi să lege de ea un clopoţel. Cineva a stat de atunci noaptea în cimitir (aşa a fost inventată “graveyard shift” – “tura de noapte”) să asculte clopoţeii. Astfel, oamenii vii erau “salvaţi de clopoţel” (“saved by the bell”), acesta mai fiind numit şi “soneria mortului” (“dead ringer”).🫢 

Cam așa sta treaba cu popoarele care acum dau lecții de civilizație!....🤭

Sursa: grupul pasionaților 

de istorie .....

***

 

GRIGORE VIERU – POETUL TREZITOR DE NEAM....

O poveste cu spioni

Motto: O, ce frumoși ne sunt părinții,/ părinții mei,/ părinții tăi! /Așa frumoși sunt/ numai sfinții. 

✍️Grigore Vieru.

Acolo, pe patul de spital, poetul ține în mâini discurile pe care i le-am dăruit: Colinde, în interpretarea corului de cameră MADRIGAL, dirijat de MARIN CONSTANTIN, și Colinde românești creștine în interpretarea CORULUI PATRIARHIEI ROMÂNE. Le întoarce de pe o parte pe alta și se uită atent la coperți. Parcă încearcă o senzație tactilă a sunetelor divine.

„...Aș vrea să vă înveselesc puțin, zice. Nu este o metaforă. M-am născut într-un sat (PERERÎTA, județul HOTIN, astăzi în UCRAINA – n.n.) chiar pe malul PRUTULUI, într-un sat vizavi de LUNCANII lui ION PILLAT, în preajma CERNĂUȚILOR. Lecturile copilăriei și ale adolescenței mele erau cărțile despre spioni.

 Pe EMINESCU l-am descoperit abia la facultate, dacă vă puteți imagina. Și toate cărțile astea ne spuneau că spionii vin de peste PRUT. Îmi amintesc că în timpul războiului, când au trecut rușii prin satul meu, au fost cazați la fiecare casă. La noi era bucătăria ofițerească. Rușii care stăteau la noi aveau un ochean cu o lentilă spartă. Pe atunci ni se spunea că cine prinde un spion și-l duce la sfatul popular devine erou. Și iaca, eu stăteam pe malul PRUTULUI, cu ocheanul îndreptat către celălalt mal, așteptând să vină spionul și să-l prind. (Râde bucuros, ca un copil. Ne molipsim și noi. 

Sunt împreună cu colegul de redacție NICOLAE ACHIM). E de râs ceea ce vă spun, dar nu e o metaforă. Dar n-a mai venit spionul. Este adevărat că mai târziu au venit niște „spioni” de acolo. A venit de la LUNCANI, ION PILLAT, a venit LUCIAN BLAGA, TUDOR ARGHEZI, niște mari spioni (râsul i se aprinde din nou) fără de care n-aș fi crescut nici ca poet, nici ca intelectual, în general”.

Chișinău, 19 iulie 1990

CASA PĂRINTEASCĂ 

Ascultați-mă, surori, pe mine

Şi voi, fraţii mei, ce vă sfădiţi:

E păcat, nu-i drept şi nu e bine

Să vinzi casa care te-a-ncălzit.

Bani ne-ar trebui la fiecare,

Toţi avem copii şi vremea-i grea.

Însă cum să vinzi fereastra oare,

Cea la care maica te-aştepta?!

Casa părintească nu se vinde,

Nu se vinde tot ce este sfânt.

Din atâtea lucruri dragi şi sfinte

Ochii mamei încă ne privesc.

O vom da şi vor schimba lăcată

Şi vor pune şi ferestre noi.

Şi trecând pe lângă ea vreodată,

Va privi ca la străini la noi.

Casa părintească nu se vinde,

Nu se vinde tot ce este sfânt.

Din atâtea lucruri dragi şi sfinte

Ochii mamei încă ne privesc.

Vom pleca şi noi cândva din viaţă

Şi părinţii sus ne-or întreba

Ce mai face casa lor cea dragă,

Cine are grijă azi de ea.

✍️Grigore Vieru 

sursa:Ion Onuc Nemeș

***

 

Am găsit într-un ziar mai puțin cunoscut un articol emoționant despre viața celei pe care NICOLAE IORGA a numit-o"PASARE MĂIASTRĂ"!!!

 MARIA TĂNASE, O DIVĂ ÎN FURTUNA VREMURILOR !👏⭐️❤️

"Publicul îl avea mereu la degetul mic,  spun martorii. Mulțimea era apa în care înota ca un pește, mulțimea pestriță de tineri și bătrâni, savanți și analfabeți, constituia un partener pe care îl fascina, un partener care a făcut din ea o" divinitate a muzicii " .

A făcut turnee artistice în ANGLIA, FRANȚA, TURCIA, BULGARIA, AUSTRIA, CEHOSLOVACIA. În 1939 a participat la expoziția de la NEW York. "Între oamenii mari care au venit să mă asculte la NEW YORK a fost și GEORGE ENESCU. Mi-a mulțumit frumos, iar eu i - am sărutat, sfioasă, mîna, așa cum i-o sărutasem lui NICOLAE IORGA la VĂLENI. I-aș fi sărutat-o și lui CONSTANTIN BRÂNCUȘI, oltean de-al meu,sculptor vestit în toată lumea. Numai că el mi-a luat-o înainte,  sarutînd-o dînsul pe-a mea.Venise, chiar în ajunul întoarcerii mele în țară,  să mă mai audă o dată. În timp ce-i cîntam" Lung e drumul GORJULUI ",BRÎNCUȘI și-a ascuns fața la perete, ca să nu văd lacrimile ce-l podidiseră ".

MARIA TĂNASE a iubit sfidînd canoanele vremii. Era femeia care nu-și refuza nimic. N-avea inhibiții. Era conștientă de magnetismul ei. Știa că e frumoasă. Se spunea că bărbații care ajungeau în preajma ei sfîrșeau prin a se îndrăgosti de ea. A trăit o poveste de dragoste cu sculptorul CONSTANTIN BRÂNCUȘI. S-au iubit cu patimă, în ciuda diferenței mari de vîrstă. Sculptorul dorea ca ea să lase în urmă bocetul și tînguitul melodiilor populare și să ajungă la esența acestuia, la bocetul antic. MARIA l-a părăsit.  S-A căsătorit la 37 de ani cu VICTOR PAPADOPOLO-SACHELARIE, un magistrat pe care-l cunoscuse cînd a ajutat-o cu semnarea unui angajament.

A stat în preajma ei, ca un sfătuitor devotat, prieten înțelept, îndrumător. Cu 13 ani mai în vârstă ca ea, după 10 ani de cînd se cunoșteau, a cerut-o în căsătorie, iar cîntăreața a decis să rămână toată viața alături de omul care o așteptase neclintit, trecînd peste toate capriciile ei. S-au căsătorit pe 27 dec.1950. Și-au dorit copii, dar nu au avut .

Pe patul de moarte, MARIA TĂNASE i-a scris acestuia:

Îți scriu acum scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierți de tot, dacă poți, de tot ce ți- am putut pricinui. Caută-mă,  caută mîngîierile mele. Ele n-au murit și niciodată să nu le socotești moarte. Caută-mi ochii.Ei nu te-au mințit niciodată! Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde- mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaște. Culege-mi visele, pe care le-am trăit lîngă tine, și împarte-le oamenilor,  căci au fost curate și rare. Te voi aștepta,  oricît ți-ar plăcea ție să trăiești. Voi găsi atîtea flori pe-acolo că nu știu  dacă-mi va ajunge timpul, pînă vei veni, să ți le cos,  să fie cum am visat să-ți fie viața. Eu am să plec, și-ți mulțumesc pentru viața noastră. Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primăvară și galbene în toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las cîte o lacrimă de emoție:"Adio,frunză verde, frunză galbenă,  tu mă saltă, tu mă leagănă."

Fie ea populară sau cultă, muzica, această cale supremă spre oameni, a urcat-o cît mai aproape de înălțimi. Farmecul personal,  care nu se explică, i-a dat putere asupra celorlalți, prinți si cerșetori. Iar cu arta de a dărui, a deschis porți, inimi și minți, în palate și umile case de țară. Cunoașterea ei i-a dat putere și i-a deschis lumi. Crîmpeie din ele au intrat, datorită ei, în locurile unde se ajunge cel mai greu: la inima omului. Prințesa devreme adormită a pus cîntul popular mai presus de oricare alt gen.

În ziua aceea toridă de 22 iunie 1963, cînd se despărțea de lumea pe care o cîntase cu jale și șugubăț,Maria Tănase pătrundea într-un alt spațiu. Era un început. La sfârșitul unei vieți tumultuoase, Maria Tănase începea imediat să se transforme într-o legendă. Iar legenda nu este nicidecum tărîmul adevărurilor. Ea este în primul rând poveste, unde totul este adevărat și, desigur, nimic nu este adevărat. "

"Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche şi cu toate astea mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc şi al unui timp. Aşa a fost vocea MARIEI. Când cânta ea, […] parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase” – Constantin Nottara 

https://shorturl.at/uIOZ0 

#istrocolor #istorie #romania #colorizare #colorized #fotografii #muzica #MariaTanase

Ziarul Metropolis.Ro,Istoria.Ro

,,,

 Povestea cireșelor🍒 🍒 🍒🍒

Demult, foarte demult, exista o țară minunată cu multe coline (dealuri), pe care locuitorii cultivau diferiți pomi fructiferi. Oamenii îngrijeau pomii cu multă dragoste și grijă. Primăvara pomii înfloreau, iar vara făceau fructe, răsplătind  dragostea acestora. Copiii erau fericiți când mâncau fructele delicioase!

În acest mic rai, trăia singură, Cireșoaia, o femeie rea și ciudată. 

Casa ei era așezată în vârful unei coline, avea ziduri de piatră înalte și nimeni nu putea să vadă nimic din curtea ei. 

Dar în fața casei creştea un pom înalt cu coroana mare, cu multe ramuri, care rodea fructe deosebite. 

Nimeni nu știa unde a găsit femeia sâmburii din care a crescut pomul pentru că ea păstra secretul.

Primăvara, pomul făcea niște flori cu petalele albe și gingașe (delicate, fragile). 

După ce acestea se scuturau, pe ramuri rămâneau nişte bobiţe mici şi verzi care atârnau perechi la capătul unor codiţe lungi şi subţiri. 

Apoi creşteau, până când primeau o culoare la fel ca sângele, miezul devenea cărnos şi zemos cu un gust dulce şi aromat de-ţi lăsa gura apă (făceau poftă). 

Oamenii le numeau cireşe, după numele femeii.

La începutul verii, în iunie, cireșele erau primele fructe coapte. 

Femeia vindea scump cireșele și câștiga mulți bani. Cu banii construia mereu mai înalt gardul de piatră pentru ca oamenii să nu vadă cireșul din curtea ei.

Lângă casa Cireșoaiei, era o căsuţă sărăcăciosă. Aici trăia o familie foarte săracă, cu mulți copii. 

Mama lor a murit și de copiii mici avea grijă sora lor mai mare. Tot satul ajuta pe ei și primeau mâncare destulă, dar copiii ar fi dorit să guste cireșele. 

Femeia cea rea nu le-a dat niciodată.

Într-o zi Cireaşoaia s-a îmbolnăvit. Nu avea pe nimeni care s-o îngrijească. 

Oamenii  treceau nepăsători pe lângă poarta ei, închisă cu șapte lacăte și se gândeau toți că femeia a primit pedeapsă pentru răutatea ei.

Sora cea mare cu suflet bun avea milă de femeie. 

În fiecare dimineaţă îi lăsa în fața porții apă și o bucățică de pâine.

După câteva zile femeia a început să lase la poartă câte un pumn de cireşe pentru fată și frații ei. Aceștia au fost foarte bucuroși și împărţeau egal boabele şi le mâncau încet, ca să nu se termine repede.

Într-o seară, când fata se întorcea de la lucru, a găsit-o pe Cireşoaia în poarta casei. Femeia i-a dat un coş mare, plin cu cireşe și i-a spus să aleagă pe cele cu codiţele unite perechi şi să pună cercei la urechile fraţilor ei. 

Apoi, a învățat-o pe fată cum să crească un pom cireș.

Fata a luat coşul, i-a mulţumit bătrânei și a plecat acasă. 

A făcut cum a învățat-o Cireșoaia. A pus în pământ sâmburii din cireșele-cercei și a udat în fiecare zi cu apă din fântână. 

După câteva săptămâni din sâmburii puși în pământ a ieșit o plantă mică, care a crescut și a devenit un cireş mare, frumos şi plin de fructe.

 Toți frații au mâncat pe săturate și au pus cercei din cireșe. 

În fiecare dimineață, sora cea mare pleca de acasă cu câte un coş plin cu cireşe și dădea tuturor copiilor din sat și îi învăța cum să crească pomi-cireș. 

În scurt timp, colinele s-au umplut cu pomi-cireș şi copii au pus cireşe cercei la urechi.🍒🍒🍒🍒

Țara a primit numele de Țara Cireșelor. Vestea s-a răspândit dincolo de țară. 

Au venit acolo oameni din toată lumea și plecau cu câte un coş cu cireşe, pe care îl primeau fără bani, împreună cu secretul înmulțirii minunatului pom.

 Cireşul a devenit faimos şi s-a răspândit în lumea largă. Luna iunie, în care se coc cireşele, a fost numită Cireșar.🍒🍒🍒🍒

Cu timpul oamenii au uitat povestea cireşului, dar a rămas până acum bucuria copiilor, care şi acum îşi pun  cercei de cireșe la urechi…!

🍒🍒🍒🍒