O plimbare de vis... pe patru roţi

 Uneori îmi aduc aminte cu nostalgie şi umor de întâmplări şi situaţii din copilărie. Şi de visele pe care le aveam. Unele s-au împlinit; se pare că destinul ne face uneori surpriza de a ne îndeplini dorințele de la un moment dat, chiar dacă uneori ne-am fi dorit să nu se îndeplinească. Iar alte dorințe, a căror îndeplinire ne-ar fi prins bine la un moment dat... ei bine, cum nu le poți avea pe toate într-o viață de om, nu devin realitate.

Ei bine, un moment din copilăria mea timpurie de care îmi amintesc cu nostalgie și umor, așa cum spuneam mai devreme, este acela al ... primei mele liste de cumpărături. Impropriu spus... Ideea era că îmi doream să-mi cumpăr trei lucruri când voi fi fost mai mare: bicicletă, pian și mașină. La un moment dat mi s-a îndeplinit unul dintre ele: bicicleta. Căci ce nu face un părinte iubitor pentru copilul său. Din păcate visul s-a spulberat ca fumul de țigară: după primele căzături stângace de pe bicicletă mi-am zis că nu este de mine și nu am mai vrut să mă mai urc pe ea. Așa că frumoasa mea bicicletă a făcut fericit un alt copil.

Celelalte două obiecte nu au mai făcut parte niciodată din viața mea. Pianului i-a luat locul, după decenii, un calculator (inițial un desktop apoi un laptop, pe care îl am și acum... încă), ca atare claviatura pianului a fost înlocuită de o tastatură. Și această „înlocuire” poate că mi-a prins mai bine. Însă mașină, adică automobil, nu am reușit să-mi iau niciodată, cel puțin până acum, deși, recunosc, poate că mi-ar fi prins bine un mijloc de deplasare mai rapid, mai puternic, mai eficient.

Ce bine mi-ar fi prins acum o mașină. Și ce bine mi-ar fi prins și una sau mai multe biciclete. M-aș fi putut deplasa mai ușor în interes de serviciu, chiar dacă cheltuielile de întreținere ale unui automobil nu sunt deloc de neglijat. Plus că ar fi fost mijlocul de transport ideal în concediu, căci cu un mijloc de transport propriu nu ești legat de nimeni și de nimic în afară de infrastructura potrivită. Bicicletele încărcate pe un suport de biciclete cu prindere pe un cârlig, iar cârligul de remorcare atașat la mașină... și ai mijlocul de transport gata pregătit pentru aproape orice situație. Și uite-așa devii liber pentru a călători oricând și oriunde după pofta inimii. Întreținerea acestor mijloace de transport? Cu inteligența potrivită poate fi o nimica toată atunci când libertatea de deplasare îți permite să faci econimii de timp și rapiditate în deplasare.

O plimbare de vis pe două... pe patru... sau pe oricâte roți dorești și ai la dispoziție se poate oricând transforma din vis în realitate atunci când îți dorești suficient de mult pentru a găsi motivația de a lupta pentru îndeplinirea visului.

Articol scris pentru SuperBlog 2021

Sursa mea de inspiraţie ... în fiecare zi

 Deși nu cred 100% in zodii, zodiace și horoscopuri de orice fel ar fi, se pare că, pe undeva, aș putea fi un reprezentant tipic, conform descrierii, al zodiei mele din zodiacul european. Relativ independentă și nonconformistă, de multe ori fac (doar) ce vreau sau, in orice caz, (doar) dacă sunt relativ convinsă că vreau și pot cât de cât să fac acel lucru care mi s-ar cere sau ar cam trebui să-l fac. Tot relativ de multe ori încerc, pe cât se poate, să fiu cu un pas înaintea celorlalți, înaintea lucrurilor sau a situațiilor în care aș putea fi pusă, anticipând situațiile pentru a evita eventualele neplăceri. Și poate tocmai de aceea gândesc și acționez de cele mai multe ori conform unei așa zise inspirații de moment. Și de multe ori atitudinea asta mi-a prins bine, în ideea că de multe ori primul impuls m-a dus la soluția cea mai bună în momentul respectiv, iar dacă stăteam ceva mai mult să gândesc și să analizez situația riscam să greșesc și să iau o decizie departe de cea corectă sau cea mai potrivită momentului.

Care ar putea fi sursa mea de inspirație? În primul rând observația asupra a tot ce mă înconjoară: lucruri, fenomene, situații, oamenii și reacțiile lor spontane sau gândite. Următorul pas al inspirației ar fi intuiția, socotită ca și un simț suplimentar.

Tot intuiția sau mai bine spus inspirația de moment mă determină să aleg cum apar în fața celor din jurul meu, mergând de la vestimentație, machiaj și coafură și până la atitudinea luată la modul general. ca sumă a tuturor detaliilor mai mari sau mai mici. Bineînțeles că am câteva criterii proprii, aproape bătute-n cuie în ceea ce privește alegerea articolelor cumpărate și ulterior folosite, dar merg foarte mult și pe inspirația de moment,

Dacă cu ani în urmă îmi procuram elementele de vestimentație și cosmeticele, implicit articolele de machiaj, din magazinele clasice, fizice, în ultimul timp am început să mă axez pe magazinele online, în completarea magazinelor fizice, în ceea ce privește tot ce poate fi legat de shopping. Și asta pentru câteva avantaje nete ale magazinelor online: comoditatea, aprovizionarea mult mai bună și, ca un cumul, rapiditatea de procurare a tuturor articolelor de care aș avea nevoie.

Să luăm un exemplu: ținuta. Ținuta de zi cu zi sau ținuta de ocazie. O putem procura colindând prin magazinele fizice, cu avantajul că putem proba la fața locului toate articolele, Dar adesea această activitate este cronofagă, adică „mănâncă” destul de mult timp. Și de multe ori chiar că nu dispunem de suficient timp la dispoziție. Dar un magazin online cum ar fi https://answear.ro/ reușește să ne scoată din impas cu peste 400 de mărci de top, mii de produse și multe ocazii la modă.

Pentru o ținută de zi cu zi putem alege o fustă din denim din categoria https://answear.ro/h/fuste-jeans.html la care putem asorta orice articol mai puțin pretențios, pentru o ținută ușoară, comodă, fiabilă, relativ puțin costisitoare. Iar dacă accesorizăm ținuta cu ceva de efect, ne putem transforma destul de spectaculos pentru a putea merge rapid într-un cadru ce ar putea cere o ținută mai de ocazie.

Iar dacă din start optăm pentru o ținută de ocazie putem alege o rochie din categoria https://answear.ro/h/rochii-calvin-klein.html, asortând toate accesoriile corespunzătoare pentru a ajunge la o ținută elegantă.

Oricare dintre noi putem face un exercițiu de imaginație pentru a alcătui ținuta adecvată pentru orice împrejurare, Nimic mai simplu dacă ai  la dispoziție un supermagazin atât de bine aprovizionat.

Articol scris pentru SuperBlog 2021

De la prieteni

 Cum să faci un barbat fericit:

1.  Fa SEX cu el (sau o sa caute  în altă parte)

2. Hrăneşte-l.

3. Culca-te cu el.

4. Fă-l să se simtă important.

5. Lasă-l în pace.

6. Nu-i verifica telefonul.

 Simplu, nu?

Cum să faci o femeie fericită:

Nu e chiar prea greu, dar... pentru a face o femeie fericită, un bărbat trebuie să fie:

1. Un prieten

2. Un camarad

3. Un iubit

4. Un tată

5. Un frate

6. Un maestru

7. Un bucătar-şef

8. Un electrician

9. Un instalator

10. Un mecanic

11. Un sfarma oase

12. Un super fotograf

13. Un stilist

14. Un sexolog

15. Un ginecolog

16. Un psiholog bun

17. Un exterminator de paraziţi.

18. Un medic

19.  Unul care poate citi stelele

20. Un mare ascultător

21. Un organizator

22. Un tată bun.

23. Foarte curat, parfumat şi ordonat

24. Amuzant

25. Atletic

26. Sensibil

27. Grijuliu.

28. Sincer

29. Inteligent

30. Amuzant

31. Creativ

32. Generos

33. Puternic

34.  Sa aiba înţelegere

35. Tolerant

36. Prudent

37. Ambiţios

38. Pasional

39. Viteaz

40. Determinat

41. Respectuos

42. De încredere

43. Îngrijit

44.  Surpinzator (sa faca declaratii de  dragoste, mici, medii și mari cadouri)

45. Galant

46. Spontan

47. Rece

48. Bun la pat

49. Sa asculte femeia  cu atenţie şi fără să o întrerupă.

50 Bineînţeles, trebuie  sa o faca să râdă.

51. Ştie cum să se ocupe de schimbările de dispoziţie şi de tsunami-urile emoţionale: ciclul pre-post

52 Sa faca felicitări şi sa ii zambesti în mod regulat.

53. Du-te la cumpărături cu ea şi plăteşte!

54. Să fie de ajuns sau foarte bogat.

55. Nu subliniază ca ea s-a ingrasat

56. Nu se uita la alte fete / femei

Dar mai mult decât orice este foarte important:

57. Nu uita niciodată:

* zile de naştere

* Aniversări

* ziua îndrăgostiților

"puţină atenţie în fiecare zi"

Simplu nu?

Zi de muncă... cu control!

 Gata cu concediul, deși copiii sunt încă în vacanță. Ca atare am început să umblu prin cabinetele din școli tocmai ca să-mi intru în ritm. Deodată primesc o veste. Neoficial... că oficial... Dar despre secretomania asta voi vorbi mai târziu...Deși aparent nu ar fi nici o logică, o logică există.

În urmă cu câteva zile asistenții medicali au avut de făcut inventarul stocurilor de medicamente și materiale și dotarea fiecărui cabinet medical. Perfect. Ei au gestiunea în primire , eu ar trebui să fac doar aprovizionarea. Ca idee... Și în final să transmită, în scris, toate datele către direcția de asistență socială. Este normal și firesc să existe comunicare între oameni.

De ieri a început să circule prin școli comisia responsabilă cu verificarea inventarului. Pe neanunțatelea. Inteleg că cei vizitați ieri nu au știut, dar se pare că nici unul dintre ei nu au spus mai departe. Și probabil că nu li s-a permis să comunice. Dar sper să mă înșel eu în privința asta.

Sincer vorbind, nu mi se pare normal să nu se comunice, fie și doar în trecere, că primesc vizită în cabinet. Mai ales de la instituția în subordinea căreia lucrez. Doar în condițiile în care se vrea să fiu lăsată să plec acasă din timpul programului liniștită, că vorba aceea tot nu sunt elevi în școală și nu aș avea pentru cine sta. Greșit. Chiar dacă nu sunt elevi în școală, eu nu am de ce chiuli la greu. În această perioadă părinții își mută copiii de la o școală la alta, unii vin, alții pleacă și au nevoie de adeverințe medicale pentru a se înscrie la altă școală. Să fie clar: nu stau la școală ca să dau bine la controale că fac act de prezență, ci stau pentru că efectiv este nevoie de mine pentru diverse activități.

Într-adevăr aflasem. Pe șest... Nu contează de la cine, în fond este de bun simț să mi se spună, chiar dacă șeful meu ierahic nu dorește acest lucru. Sincer vorbind, nu am nimic împotriva controalelor în sine, nu sunt nici pro nici contra. Sunt doar pro-verificare a informațiilor și pro-comunicare.

În fine... Comisia a venit. „Poftiți, vă așteptam. Știam că trebuie să veniți”... „De unde?” a spus una dintre doamne. Am spus un nume... „Tocmai am vorbit pentru o problemă oarecare cu ea...”. „Dar abia am fost azi acolo”, am primit replica. În fine, am aplanat discuția... „În fond mă așteptam să veniți. Poate nu azi, poate nu acum. Puteați veni și mâine, nu contează ziua”. Și am încheiat discuția; într-adevăr persoana de la unul dintre cabinetele vizitate azi tocmai îmi spusese că, in fine, ar putea ajunge echipa de control și săptămâna viitoare.

În fond, cred că, dacă aș fi fost dispusă să continui, aș fi spus și câteva locații in care fuseseră cu o zi înainte. Și aș fi putut da numele asistenților, tocmai vorbisem cu una dintre ele. Deci puteam spune că aș fi știut de ieri, deși secretomania, indirect spus, a funcționat. Uneori mă gândesc că intenționat nu se comunică vizitele tocmai ca să fie făcute inopinat, să nu fim găsiți la locul de muncă și să fim sancționați. Par paranoică, dar reacțiile personalului prin lipsa de comunicare mă poate determina să gândesc așa.

În fine, totul a ieșit ca și cum m-a luat gura pe dinainte și nu am făcut jocul cuiva. Nu este cazul. Și nu aș fi eu primul om care face acest lucru. Dar de ce, de față doar cu mine, tu, colega mea întru suferință, te plângi că nu te pune cineva în temă, iar de față cu persoanele vizitatoare te întreabă de unde știi și de ce, dacă tot ai aflat, nu îi spui și colegei, pentru a o pregăti sufletește?

Ca și concluzie... Lucrez singură în domeniu și în oraș de ani buni. Nimeni nu mă informează, nimeni nu mă pune în temă, nimeni nu-mi dă un sfat de leac și de sămânță. Tot ceea ce am nevoie să aflu trebuie să aflu singură, ba chiar să-i informez și pe ceilalți. Si Dumnezeu mi-e martor că dau informațiile necesare cui pot și ori de câte ori pot. Ca atare măcar, dragii mei, nu mă întrebați pe ton de reproș de unde știu anumite lucruri și de ce nu le-am spus, chipurile, și altora. Vă mulțumesc anticipat!

Competiția începe cu mine!!!

 Am mai povestit cândva despre începuturile mele într-ale blogurilor. Pur și simplu am adoptat strategia maimuței: imitarea. Un amic din lumea virtuală, cu care de fapt nici nu am apucat să mă întâlnesc în viața reală (ah, unde mai ești tu, Puiule?!?), își făcuse blog. Pe platforma pe care activez și eu, acum după atâția ani. L-am citit, am comentat... După un timp de exersat pe blogul lui mi-am făcut și eu primul blog și am și pus prima/primele postări pe el. Nu mi-a luat mai mult timp decât i-a luat lui să ajungă de la servici până acasă. Când i-am arătat isprava, printre altele mi-a spus: „Te-ai mișcat repede!”... Ca apoi, după câtva timp să-mi spună: „Eu sunt un amator, dar pun pariu că tu mă vei întrece cu blogul!”...

Nu știu dacă a avut dreptate sau nu. Am evoluat mult și asta pentru că mi-am dorit mult. Și simt că mai am infinit mai mult de lucru, tocmai pentru că îmi doresc... infinit mai mult. Și în plus pentru că există potențial de creativitate în domeniu.

Tocmai pentru că vreau să progresez în acest domeniu, pentru că vreau să câștig experiență (și nu numai!!!) și pentru multe alte motive m-am înscris în competiții de creație pe blog(uri) de îndată ce am simțit că se poate acest lucru. La competițiile Superblog particip de câțiva ani buni, atât la ediția de primăvară cât și la ediția „mare” de final de an. Este un supermaraton extrem de benefic pentru mine, deși adesea este suprasolicitant și epuizant. Și nu renunț la un astfel de antrenament, chiar dacă înseamnă costuri de timp și energie tocmai pentru că vreau să câștig. Nu competiția în sine, Doamne-ferește!, pentru că nu vreau să salt mai sus de locul doi pentru mulți ani de acum încolo, ci să câștig experiența suficientă pentru a-mi dezvolta cât mai multe dintre blogurile deja existente în „portofoliul” meu de blogger, eventual pentru a crea și dezvolta și alte bloguri mai de nișă , eventual pentru a scrie și mai mult și sub alte forme.

Tocmai de aceea mă aliniez și eu la linia de start pentru noua ediție a competiției. Abia aștept să înceapă... tocmai pentru a-mi da drumul la scris. Mai modest acum, dar din ce în ce mai bine în anii viitori.

No comment

 Cîțu a comandat suficiente doze cît să vaccineze întreaga populație a Japoniei!

Cu seninătatea și înfumurarea unui adolescent care se comportă după bunul-plac și nu dă socoteală nimănui, Florin Cîțu ne-a anunțat astăzi că România a comandat 120 de milioane de doze de vaccin anti-COVID. Da, 120 de milioane de doze! Aceasta în condițiile în care populația României este cu puțin peste 19 milioane de locuitori - întreaga populație (inclusiv copiii).

Dl. Cîțu ne dă cîte 6 doze, să fie sigur că ajung destule la toată lumea!

De la înălțimea fotoliului de premier, Cîțu ne „lămurește”: în primul rînd, nu au fost achiziționate, ci doar „comandate”, iar, în al doilea rînd, aceste doze ne vor folosi mai mulți ani de acum înainte. În eventualitatea în care cineva s-ar mai fi iluzionat în privința sfîrșitului acestei crize mai mult politice decît sanitare.

Dl. Cîțu ne mai anunță că toate țările au aceeași strategie, după „voia” Comisiei Europene, care a luat în calcul eventuala revînzare sau donație a vaccinului către alte state. Pe scurt, România, prin catastrofalul său guvern, a comandat de 6 ori mai multe doze de vaccin decît populația sa totală, pentru a le pune la păstrare și, eventual, a le oferi gratis cînd se apropie de expirarea valabilității. 

Legat de costuri, Cîțu a explicat cu seninătatea cinică a celui responsabil de enorma datorie publică a României: „Vom vedea care este factura finală atunci cînd le vom plăti. În primul rînd, se face comanda și apoi avem și factura”. Halucinant!

Dle. Cîțu, pentru binele acestui popor, părăsiți cît mai grabnic palatul Victoria! 

Sînteți o rușine și o pată neagră în istoria acestei țări!

Cărţi... Cărţi... Cărţi...

 De mică am avut pasiunea (uneori transformată în manie!) pentru cărți. Se explică prin faptul că era și încă mai este o preocupare relativ ieftină, până la un punct, și extrem de la îndemână.

Problema este că în ultimul timp prețul cărților a început să crească. Problemă până la un punct, căci se pot găsi mijloace pentru a procura cărți la un preț rezonabil: reducerile. Plus că, de ce să nu recunoaștem?, salariile au mai crescut. Și vorba unei colege: strâng, fac economii pentru zile negre, dar nu am cui lăsa averea adunată, cel puțin ipotetic vorbind. Așa că de ce atâtea restricții inutile dincolo de un anumit punct, măcinându-mi sănătatea și nervii, când aș putea să-mi satisfac câteva capricii din când în când?

Într-adevăr, poate exista problema spațiului de depozitare. Dar asta se poate rezolva inteligent. În fond, cât de multe cărți îmi pot cumpăra în așa măsură încât să îmi umplu casa cu totul?

Poate că tata are dreptate în felul său: nu este o idee rezonabilă să cheltuiesc bani aiurea, fără logică. Și totuși într-o anumită privință tind să-l contrazic în privința literaturii. Sunt de acord că lecturile din clasici poate constitui baza unei informări. Dar trebuie să recunosc că în bibliotecă nu am (sau chiar nu mai am) cărți de bază din literatura română și universală și pe care mi le-aș dori. În plus, mi s-a spus că unele cărți ar exista în bibliotecă, dar căutându-le nu le-am găsit. Unele dintre ele îmi amintesc mai vag sau mai clar că au fost, dar fie au fost împrumutate altora și nerestituite, fie făcute cadou din start. Altele există, dar sunt atât de uzate încât mă mir că foile se mai țin una lângă alta, așa că m-ar tenta să le cumpăr din nou într-o ediție mai nouă care s-o înlocuiască pe cea uzată.

Un alt aspect deloc de neglijat: generațiile de acum citesc cu totul altă literatură decât citeam eu în tinerețe. Și tocmai din acest motiv este greu de purtat o conversație pe teme literare cu noile generații atâta vreme cât țin morțiș la literatura pe care o citeam cu decenii în urmă, eu și/sau părinții mei, atâta vreme cât aceste cărți nu mai sunt accesibile tinerei generații și nu li se poate impune lectura lor cu forța numai pentru că nu pot renunța eu la anumite idei.

Mă doare, de asemenea. ideea de a ne impune ideile proprii în fața celuilalt. Mi se pare total nerezonabil ca eu să aduc toți banii în casă dar să nu pot cheltui din ei fără să dau raportul asupra destinației cheltuielilor. Mă doare atunci când mi se spune că iau bani din dulap „ca o hoață” în măsura în care sunt acolo și banii câștigați de mine. Mă doare ideea că mi se reproșează că cumpăr și citesc cărți „imposibil de citit și fără altă valoare decât aceea de maculatură” doar pentru că părinții mei nu sunt obișnuiți cu genul literar respectiv, dar pe care eu le citesc și le înțeleg cu relativă ușurință. De ce mi se întâmplă mie acest lucru?

Și apropo de reducerea costului de achiziție a cărților. Există lichidări de stoc și perioade de reducere, plus reduceri la reducere. Se ajunge la un preț de achiziție absolut simbolic dacă prețul ajunge la 20-25% din prețul inițial. Și chiar dacă reducerea ar fi de 25-30-50% și tot e ceva.

Mai nou am început să aplic o nouă metodă de recuperare a cheltuielilor: metoda de tip cashback, Ideea este următoarea: achiziționezi un produs de pe o platformă sau dintr-un anumit magazin ce aplică metoda respectivă și după aproximativ 45 de zile primești într-un cont bancar pe numele tău o sumă variabilă, ca și procent, de la magazin la magazin, ca și un comision. Plus că dacă promovezi metoda/platforma respectivă și altor persoane, primești comision și pentru comenzile făcute de acele persoane. Și se câștigă pe bune, cu atât mai mult cu cât folosești și promovezi sistemul de tip cashback.

Va fi o idee de viitor? Dumnezeu știe! Vom vedea. Numai că pentru asta trebuie să renunțăm la prejudecăți și rețineri și să trecem la acțiune...