$$$

 Paris, anul 1816. Spitalele erau locuri întunecate, reci și pline de suferință.

Medicii nu aveau nici mănuși, nici stetoscop, nici aparate sofisticate.

Diagnosticul se baza pe ceea ce puteai vedea, mirosi și atinge.

Pentru a asculta inima unui pacient, medicul trebuia să-și lipească urechea de pieptul lui. Un gest incomod, adesea ineficient, uneori indecent.

Tânărul doctor René-Théophile-Hyacinthe Laennec, un bărbat subțirel, timid și elegant, a fost chemat să consulte o tânără femeie cu simptome ciudate: oboseală, palpitații, dureri în piept.

Metoda obișnuită era imposibil de aplicat. Femeia era tânără, iar doctorul, un om pudic, n-a avut curajul să-i lipească urechea de trup.

A rămas câteva clipe în tăcere, gândindu-se ce să facă.

Pe birou, lângă el, era o bucată lungă de hârtie.

Și-a amintit cum, în copilărie, se juca cu tuburi goale și asculta sunete prin ele.

Atunci i-a venit ideea.

A luat foaia, a rulat-o într-un tub strâns, a pus un capăt pe pieptul pacientei și celălalt la ureche.

A fost șocat de ce a auzit:

bătăile inimii se auzeau clar, distinct, ca și cum ar fi fost în interiorul lui.

În zilele următoare, Laennec și-a perfecționat ideea.

A înlocuit hârtia cu lemn și a construit un tub gol, lung de 30 de centimetri, cu capete rotunjite.

L-a numit stéthoscope, din greacă: „stēthos” (piept) și „skopein” (a privi / a observa).

Era prima ustensilă care permitea medicilor să audă interiorul corpului fără să atingă pacientul.

În scurt timp, Laennec a început să descopere ceva revoluționar: fiecare boală avea un sunet al ei.

Inima bolnavă de insuficiență bătea diferit de cea sănătoasă.

Plămânii cu lichid scoteau un fâsâit abia perceptibil.

Tubul lui devenise o poartă spre un univers invizibil.

La început, colegii lui au râs de el. Unii au spus că sunetele pe care le descrie sunt fantezii.

Dar Laennec și-a continuat cercetările.

A ascultat sute de pacienți și a notat ce aude, comparând fiecare sunet cu diagnosticul confirmat la autopsie.

După ani de muncă, în 1819, a publicat cartea “Traité de l’Auscultation Médiate”, lucrarea care a pus bazele diagnosticului modern.

De atunci, fiecare medic din lume a învățat să recunoască bolile ascultând, nu doar privindu-le.

Ani mai târziu, Laennec a început să tușească.

Simptomele erau familiare: respirație grea, oboseală, sânge în spută.

Știa prea bine ce înseamnă.

A luat stetoscopul și și-a ascultat propriul piept.

Sunetele i-au confirmat bănuiala: tuberculoză.

S-a stins tânăr, la doar 45 de ani, ținând în mână instrumentul care îi salvase pe alții.

Dar moștenirea lui nu a murit.

Astăzi, oriunde în lume, de la spitale din Tokyo până la clinici din Africa, când un medic își pune stetoscopul pe pieptul unui copil, ascultă prin invenția lui Laennec.