$$$

 — Andrei, pune-ți căciula, mamă, că e frig!

— Lasă, mamă, că n-am murit eu de frig în Ardeal, d-apoi aici, în sat!

Erau ultimele cuvinte rostite înainte să plece.

Andrei a urcat în autobuzul care ducea la București, iar de acolo — în Canada.

Promisese că se întoarce în doi ani. Au trecut doisprezece.

Maria, mama lui, nu și-a schimbat niciodată casa.

Aceeași sobă veche, aceleași perdele, același covor țesut de ea când avea 20 de ani.

Pe perete — o fotografie înrămată cu Andrei în halatul de absolvire.

Sub ea, un bilețel îngălbenit: „Revin repede, mamă. Jur.”

În fiecare duminică, Maria se îmbrăca frumos și mergea la poștă.

Trimitea o scrisoare, chiar dacă știa că nu primește răspuns.

Îi povestea despre grădină, despre iarnă, despre vacile vecinului,

și la sfârșit scria mereu același lucru:

„Ai grijă de tine, copile. Mama te iubește.”

Uneori, poștărița îi spunea blând:

— Tanti Mario, poate n-ajung toate scrisorile… e departe rău Canada.

— Nu-i nimic, dragă. Dumnezeu are grijă să le ducă el, dacă poșta nu poate.

Timpul curgea altfel acolo, în casa din sat.

Primăverile treceau, toamnele veneau.

Maria îmbătrânea încet, ca o lumânare care se stinge fără să se plângă.

Dar în fiecare seară, când stingea lampa, zicea același lucru:

— Noapte bună, Andrei. Mama te iubește.

Într-o zi de decembrie, a sosit o scrisoare.

Nu de la el — ci de la o femeie necunoscută.

„Stimată doamnă Maria,

Numele meu este Elisa. Sunt soția lui Andrei.

El mi-a vorbit mereu despre dumneavoastră, dar n-am avut curaj să vă scriu.

Vă rog să nu vă supărați că vă spun prin scrisoare… Andrei a fost bolnav.

A luptat cât a putut, dar s-a stins liniștit, cu fotografia dumneavoastră în mână.

În ultimele clipe mi-a spus doar atât:

‘Spune-i mamei că vin acasă. Că mi-a fost dor mereu.’

Vă trimit o cutie cu lucrurile lui. Cu toată dragostea noastră.

Elisa.”

Maria a citit scrisoarea în tăcere.

Apoi s-a așezat pe scaunul din fața sobei și a rămas nemișcată mult timp.

În ziua următoare, vecinii au văzut-o căra cutia în casă.

A deschis-o încet, ca pe o rană.

Înăuntru erau:

o cămașă albastră,

un carnețel cu notițe,

și un plic mic, sigilat, pe care scria:

„Pentru mama.”

A tremurat când l-a deschis.

Hârtia mirosea a dor și a frig de departe.

„Mamă,

dacă citești asta, înseamnă că am întârziat prea mult.

Am muncit, am strâns bani, dar n-am știut că timpul nu se cumpără.

Ți-am dus dorul în fiecare dimineață, când ningea.

Ți-am visat vocea și ciorba ta.

N-am fost un fiu bun, dar să știi că te-am iubit în tăcere.

Am pus într-un buzunar al cămășii mele o fărâmă de pământ din curte.

O țin mereu aproape.

Când nu mai pot, mă gândesc la tine și parcă aud cum zici:

‘Hai, măi copile, mai rabdă un pic.’

Dacă nu revin, mamă, să știi că dorul meu te va învălui în somn.

Nu plânge. Eu m-am întors deja — doar că nu mai trebuie să bat la ușă.

Cu dragoste,

fiul tău, Andrei.”

Maria a pus scrisoarea la inimă.

A plâns încet, fără strigăt, ca o mamă care știe că nu mai are pe cine aștepta — dar are cu cine vorbi.

A luat cămașa, a spălat-o cu grijă, a călcat-o, și a pus-o pe spătarul scaunului lui de la masă.

De atunci, nu a mai mâncat niciodată singură.

Într-o seară de februarie, poștărița a găsit-o dormind în fotoliu.

Cu mâna peste scrisoare.

Pe sobă, ceaiul fierbinte aburea ușor.

Pe fața ei — un zâmbet liniștit.

Lângă ea, cămașa albastră părea că o îmbrățișează.

Vecinii au spus că în noaptea aia s-a oprit vântul.

Că satul a fost tăcut, ca și cum cineva și-a găsit în sfârșit drumul înapoi.

Și poate chiar așa a fost.

Poate Andrei s-a ținut de cuvânt.

Poate chiar s-a întors — doar că altfel.

Pentru că unele promisiuni nu mor.

Se împlinesc în tăcere, printre lacrimi și zăpadă.

Și uneori, acasă nu e un loc… ci o revedere.