$$$

 JENI ACTERIAN

La 22 iunie 1916, se năștea la Constanța, într-o familie de armeni, Eugenia Maria (Jeni) Acterian, sora lui Haig și Arșavir Acterian. Foarte inteligentă și hiperlucidă, cu o personalitate puternică, insubordonată, dar cu o exigenţă autoblocantă, n-a publicat nimic în timpul vieții, dar a rămas - fără voie - în literatură prin intermediul unui jurnal ultraintim: „Jurnalului unei fete greu de mulțumit” (27 de caiete - în jur de 1.000 de pagini) menit arderii dar recuperat, miraculos, de Arșavir înaintea ultimei condamnări politice. Din păcate, același Arșavir - care i-a pus și titlul - îl va cenzura politic și sentimental în vederea primei publicări (1991). O ediție probabil completă (1933-1954) a apărut în 2019… Dar să facem loc legendei care a învăluit viața și moartea (prematură) a acestei femei sclipitoare: Jeni Acterian.

„Alături de însemnările zilnice ale lui Mihail Sebastian, jurnalul lui Jeni Acterian este poate cel mai valoros text diaristic din România interbelică, una dintre cele mai acute scrieri existențiale din literatura autohtonă și o istorie atașantă a vieții intelectuale private. Prietenă cu elita literară, filosofică, muzicală și teatrală a tinerei generații, individualista și agnostica Jeni a fost, ca studentă la Filozofie, o admiratoare a profesorului Nae Ionescu, dar o adversară a politicii sale legionare, pe care a respins-o și în cazul propriilor frați” - aprecia criticul și istoricul Paul Cernat în deschiderea unui portret succint închinat Eugeniei (Jeni) Acterian. „Interesată de filosofia limbajului și logica matematică, Jeni a ratat, din cauza războiului și a lipsurilor, o carieră intelectuală pariziană, refugiindu-se, după 1944, în teatru (unde s-a recalificat grație cumnatei sale, Marietta Sadova). În anii stalinismului a fost regizoare și traducătoare (sub pseudonimul Jeni Arnota), o formă asumată de cvasianonimat”.

Şase ani în lumea searbădă a finanţelor

După o primă legătură amoroasă „contractată” la treizeci de ani cu filosoful Alexandru Dragomir - sesiza în continuare Paul Cernat -, Jeni eșuează într-o căsnicie nefericită cu un tânăr actor frivol (Adrian Georgescu) care-o aruncă într-o depresie tabagică ce-i va favoriza instalarea maladiei lui Hodgkin. A murit pe 29 aprilie 1958, la 42 de ani, după patru ani de luptă inutilă cu boala. În însemnările ei, vitalitatea și naturalețea debordantă coexistă cu o conștiință tragică a morții, comparabilă doar cu cea a lui Eugen Ionescu. (Prin comparatie, amicul Cioran face figură de cabotin) - mai specula Cernat. „Greu cenzurată de moarte”, ca și, în secolul anterior, Iulia Hasdeu, ființa „greu de mulțumit” a fost salvată postum de la anonimat și ratare de confidentul ei cel mai secret. Dar Jeni Acterian, femeia/omul, n-a fost doar o extraordinară diaristă. Absolventă a liceului „Notre-Dame de Sion” (după ce familia Acterian s-a mutat de la malul mării la București), cu examenul de bacalaureat absolvit în particular (1935) și licența în filosofie (1940) trecută cu brio, Jeni se va angaja, sprijinită de Mircea Vulcănescu, la Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare - unde-și risipește câțiva ani (1941-1947) într-un post de referentă.

O lună încuiată în casă

Arta spectacolului a salvat-o de la eșecul total. Abia ieșită din prima iubire, Jeni își va canaliza energiile spre teatru. Dar nu oricum. Va absolvi Conservatorul de Artă Dramatică, secția regie scenică, iar din 1947 va monta propriile reprezentații (piese de Shakespeare, Cehov, Albert Camus etc.). A urmat o perioadă fastă (și scurtă) în care Jeni a colaborat cu Liviu Ciulei, regizor aflat la început de drum. N-a fost însă norocoasă în dragoste, mariajul cu ușuraticul Adrian Georgescu pricinuindu-i doar dezamăgiri, exprimate în jurnal sau în corespondență prin convingerea că neîmplinirea în iubire i-a fost hărăzită de soartă, fără posibilitatea de a o anula sau ocoli. Și asta în condițiile în care Jeni Acterian suise sentimentul iubirii pe treapta absolutului. Încuiată în propria casă vreme de o lună, timp în care n-a mâncat aproape nimic, fumând în schimb încontinuu, Jeni s-a scufundat ușor-ușor în durere și melancolie... De remarcat că năbădăioasa filosoafă (studentă preferată a lui Nae Ionescu) a fost curtată și îndrăgită și de băieți mai cuminți, pe care i-a respins însă. Ba i-a mai și încondeiat fără milă în jurnal.

„O decoloratură siropoasă de bibliotecă”

Este cazul istoricului Alexandru Elian, viitor byzantinolog de renume și academician, îndrăgostit fără speranță de temperamentala Jeni, căreia-i promisese că o va lua de nevastă dacă-l va aștepta un an. Armeanca avea să-l spulbere în proza intimă: „O decoloratură siropoasă de bibliotecă, lipicioasă ca o ventuză ... Mi-am frecat dintii cu furie și cu Odol, dar m-a urmărit mirosul de mucegai toata seara”. Ce cruzi suntem în iubire, mai ales atunci când nu împărtășim aceleași trăiri cu celălalt! „Jeni Acterian nu a vrut și nu a putut niciodată să trișeze - comenta criticul literar Paul Cernat într-un articol din „România literară” („Jurnalul lui Jeni Acterian sub mai multe cenzuri”, 2007). Nici în dragoste, nici în prietenie, nici în profesie, nici în jurnal. De aici, senzația copleșitoare de prezență vie, familiară, pe care prea puțini autenticiști ai vremii au putut-o atinge. Expansivă și copilăroasă, sociabilă și afectivă, emancipată și naturală, hipercultivată, înconjurată de prietene și de prieteni - toată floarea anilor ‘30-’40, de la Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Emil Botta, Mihail Sebastian, Marietta Sadova, Cella Delavrancea, până la Alice Botez, Alexandru Dragomir, Liviu Ciulei, Clody Bertola ș.a. - sceptică și relativistă în principiu - căci, sub cenzura metafizică a morții, tot ce-i uman devine relativ -, Jeni Acterian a fost o absolutistă în viața personală, punându-și geniul în prietenie și în confesiune”.

Despre dragoste şi alţi demoni

Prima iubire n-a fost tocmai una idilică pentru Jeni Acterian, cel puțin așa lasă să se înțeleagă notele ei din jurnal. Pe 2 mai 1946 îl „înmuia” bine în cerneală (și) pe filosoful Alexandru Dragomir: „Am făcut-o ca să nu am pe urmă îndoială în mine că poate existenţa nu e această levitabilă şi fascinantă otravă, ci ar fi putut fi un simulacru de Paradis … Simţeam cum se stinge în mine tot ce ar fi putut fi mare în această legătură … Ratez şi asta în viaţă pentru că omul din faţa mea e un omuleţ. E un omuleţ tare lipsit de dimensiuni, plin de orgoliu mic, de demnităţi mici, de dorinţa de a fi interesant”. Mai mult: „Ce să faci, dacă e atât de greu ca un om să fie simplu şi autentic, cald şi adânc … Ce să faci dacă omul e atât de rar mare. Dacă n-a simţit că nu era momentul să aibă dreptate sau să sublinieze asta, ci să înţeleagă şi să iubească”.

Din doi în doi

Impresiile - deloc măgulitoare pentru primul bărbat din viața ei - erau completate pe 21 octombrie 1946 în același registru: „Asta-i viaţa cu S. (n.r. - Alexandru Dragomir): două zile bune, două luni catastrofale (…) Mă iubeşte cu furie, cu gelozie, cu caracter urât”. Jeni conchidea pe 2 noiembrie 1946: „În fond, puţinul pe care-l pretind eu de la un bărbat în dragoste, adică relaţii civilizate şi puţină eleganţă, este probabil imens şi inaccesibil în acest climat. Nu poţi «pretinde» de la oameni nimic. (...) Pot în schimb pretinde de la mine tot”.

Un bărbat respectat

Într-o însemnare din 2 ianuarie 1939, Jeni Acterian scria negru pe alb: „În ultimul timp mă gândesc foarte mult la Nae Ionescu. Este singurul om pe care l-am iubit vreodată în felul acesta. Și cred că dacă nu l-aş fi întâlnit, cuvintele «respect» și «admiraţie» ar fi rămas pentru mine nişte cuvinte fără conţinut. În felul acesta, nu pot tolera să fie bârfit în faţa mea”.

,,Nu poţi «pretinde» de la oameni nimic. (...) Pot în schimb pretinde de la mine tot”

La scurt timp după apariţia versiunii necenzurate a Jurnalului lui Jeni Acterian, a apărut la Editura Vremea o completare fundamentală, o extensie naturală a însemnărilor diaristice: corespondenţa acesteia, purtată între 1936 şi 1947 cu diverşi prieteni sau membri ai familiei. Este vorba de versiunea ne-editată a acestor scrisori – ele au fost publicate anterior, însă mereu sub cenzura atentă, deşi iubitoare, a lui Arşavir, ultimul rămas dintre fraţii Acterian.

Scrisorile reunite în acest volum au drept destinatari sau expeditori nume azi celebre, dar care pentru Jeni purtau pecetea familiarului cotidian – prieteni cu care se intersecta firesc la evenimente culturale sau mondene: Emil Botta, Emil Cioran, Mircea Eliade, Clody Bertola, Alice Botez.

Este impresionant să citeşti părerea unui Cioran, de exemplu, despre o tânără care abia după jumătate de secol avea să devină un nume în lumea literelor româneşti, dar care, se vede bine din scrisori, reprezenta în cercul ei un reper al lucidităţii discrete.

„Mi-a părut rău că la Bucureşti n-am putut vorbi mai multe. Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Şi pe lângă asta, în… România! […] Destinul tău de fată deşteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste şi beţie, ce se mai poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est?” (Emil Cioran către Jeni Acterian, 1940)

La fel Mircea Eliade, care se recunoaşte parţial în deznădejdea patologică a lui Jeni:

„Criza ta de deznădejde, pe care o combaţi victorios cu humour, o cunosc şi eu periodic, de când mă bat vânturile Atlanticului.” (Mircea Eliade către Jeni Acterian, 1943)

Mai prozaic (după cum se întâmplă adesea cu cei care te ştiu de pe vremea codiţelor), deşi tot admirativ în esenţă, rămâne Arşavir:

„Soro dragă, trebuie să-ţi spun ceva serios: eşti cam nebună! Eu, care te cunosc întrucâtva, şi totuşi rămân uluit de proporţiile de coşmar pe care le dai unor realităţi contingente.” (Arşavir către Jeni, 1944).

Desigur, ştia Arşavir ce ştia. Jeni însăşi, cu adevărat lucidă până la disperare, mărturiseşte: „Mi-e scârbă de mine însămi până la refuz, şi sunt atât de obosită de eternele mele nelinişti încât, dacă n-aş fi eu, aş căsca plictisită văzându-mă”.

(Jeni Acterian, „Corespondenţă”).