$$$

 Eu sunt Velica Norocea, fiica logofătului Ioan Norocea și a Doamnei Stana, nepoată a Doamnei Chiajna și a lui Mircea Ciobanul. Prin sângele meu curgeau neamurile Basarabilor, Mușatinilor și Drăculeștilor, o moștenire grea, dar care m-a făcut să înțeleg devreme că o femeie născută în această lume nu trăiește pentru sine, ci pentru ambițiile bărbaților.

Am fost crescută la curtea domnească din Țara Românească, unde am învățat latina, poloneza și maghiara. M-am căsătorit cu un nobil italian, Fabio Genga, favorit al principelui transilvănean Sigismund Báthory. Nu a fost o căsnicie de iubire, ci una de poziție. Eu eram doar un pion frumos pe tabla politică a vremii.

Totul s-a schimbat în 1595, după bătălia de la Călugăreni. Învingător asupra turcilor, Mihai Viteazul a venit la Alba Iulia pentru a se întâlni cu Sigismund. Eram acolo, tânără, blondă, traducând cuvintele domnului muntean pentru curtea ardeleană. În clipa în care m-a privit, am simțit că viața mea se va sfârși în foc.

Istoricul P. P. Panaitescu spunea despre el:

 „Tăcut și încăpățânat, simplu și rece. Câteodată, din fundaluri tăinuite, izbucnea o văpaie ca dintr-o mantie neagră.”

Eu am fost acea văpaie.

Avea patruzeci de ani, iar eu abia treceam de douăzeci. În ochii lui ardeau oboseala războaielor și dorința unui om care voia să cucerească lumea, dar și o femeie.

În mine a văzut ceva ce nu-i mai putea oferi Doamna Stanca: libertate.

În el am văzut puterea, gloria și un dor amar de iubire.

Relația noastră a început în taină, dar curând a devenit publică. Mă însoțea peste tot: la Alba Iulia, la Târgoviște, la sfat, la rugăciune. Un agent imperial scria la 15 martie 1600:

 „Toate treburile țării sunt în mâinile unei jupânese românce, măritată cu Fabio Genga, cu care Domnul se ține fără rușine în știința tuturora. A poruncit, sub pedeapsă de moarte, ca soțul ei să nu mai aibă de-a face cu dânsa.”

Nu erau vorbe goale. Mihai i-a interzis soțului meu să mă mai atingă. Eram a lui. Și doar a lui.

La curtea de la Alba Iulia, mi se spunea deja „Gospodja Velica"(Doamna Velica), un titlu rezervat doar soțiilor de voievozi. Pe sigiliul meu personal era gravată pajura valahă, semnul puterii domnești. Împărțeam documente, traduceam tratate, sfătuiam voievodul la decizii politice. Îi știam toate secretele, dar și slăbiciunile.

Nicolae Iorga avea să mă numească mai târziu „stăpâna prin iubire a Ardealului”.

El mă afișa în public fără teamă. La Târgoviște, unde locuia și Doamna Stanca, am fost impusă tuturor „ca unei domnițe ce era și ca unei Doamne ce ar putea fi”.

Soția lui plângea în tăcere. Eu eram acolo, mereu aproape. Îl iubeam și știam că-i rănesc pe alții dar nimic nu l-ar fi putut opri.

Istoricul Constantin Gane a scris:

 „Fiind acum singur, cuceritor și glorios, Mihai nu se mai sfii să-și arate dragostea. O afişa, o impunea, cerea să i se închine lumea ca unei Doamne ce ar fi putut fi.”

Poate că am fost mândră. Poate că m-am simțit regină. Dar, mai mult decât iubirea, am fost unealta lui politică și sprijinul său din umbră. Unii istorici spun că, prin influența mea asupra lui Sigismund Báthory, Mihai a reușit să obțină sprijinul Transilvaniei și astfel să înfăptuiască Unirea celor trei țări române în 1600.

După ce domnul a fost trădat de generalul Gheorghe Basta și a pierdut bătălia de la Miraslău, am rămas singură. Nu se știe dacă l-am urmat în pribegie sau am rămas în Ardeal.

Unii spun că am fost ucisă. Alții că m-am ascuns într-o mănăstire.

Adevărul s-a stins odată cu el.

Pe 9 august 1601, Mihai a fost ucis pe câmpul de la Turda.

Iar eu, Velica, am dispărut. Fără mormânt, fără rugăciune, fără urmă.

Dar iubirea noastră a rămas, scrisă între rândurile istoriei, acolo unde femeile n-au fost niciodată recunoscute dar mereu au contat.