$$$

 PĂRINTELE „NOII OLIGARHII”

« Ion Iliescu, care a murit la vârsta de 95 de ani, a fost un politician român care a aprobat execuția sumară a predecesorului său, dictatorul Nicolae Ceaușescu, în timpul revoltei de Crăciun din 1989, și apoi a ocupat el însuși vidul prezidențial. Poate că niciun alt personaj din Europa de Est influențată de Uniunea Sovietică nu a exercitat o influență atât de mare asupra treburilor interne ale țării sale.

Trecut pe linie moartă sub conducerea megalomană a lui Ceaușescu, Iliescu a jucat un rol crucial în evenimentele sângeroase care au marcat căderea acestuia în 1989. Atunci și ulterior, s-a dovedit a fi un operator abil și cu sânge rece într-un peisaj periculos și bizantin.

Domnia sa a fost esențială pentru afirmarea foștilor comuniști de rang secund într-un context profund schimbat. Fraudarea alegerilor și episoadele de violență susținute de stat i-au consolidat controlul asupra puterii.

Temerile că România s-ar putea transforma într-o a doua Iugoslavie măcinată de conflicte erau reale, până când Iliescu și-a demonstrat capacitatea de adaptare acceptând formele democratice – atât timp cât controlul oligarhiei postcomuniste nu era pus în pericol. A acceptat înfrângerea electorală în 1996, poate convins că oponenții săi erau prea slabi pentru a modifica formula de putere concentrată în mâini restrânse.

Procesul de occidentalizare prudentă s-a accelerat în ultimul său mandat prezidențial, între 2000 și 2004. Iliescu părea convins că puterile euro-atlantice erau prea implicate în alte probleme pentru a insista asupra unei epurări reale a indivizilor, mentalităților și practicilor dinainte de 1989. Iliescu a fost o figură abilă și sinuoasă, care a polarizat opinia publică, dar a fost admirat de mulți dintre cei care își împliniseră cariera sau își găsiseră stabilitatea sub comunism – ori care se temeau de haos.

Ion Iliescu s-a născut în orașul Oltenița, în sudul României, la 3 martie 1930. A fost crescut de tatăl său, un ceferist comunist, și de mama sa vitregă, după ce mama biologică l-a abandonat.

Până în adolescență, comunismul părea o cauză fără viitor în România. Partidul era dominat de minorități – evrei și maghiari – și susținea formal renunțarea la teritorii precum Transilvania și Basarabia, dobândite de România în 1919.

Perspectivele partidului s-au schimbat brusc după ce România a fost alocată sferei de influență sovietice în 1945 – un fapt împlinit, din moment ce Armata Roșie intrase în țară cu un an înainte. Iliescu era prea tânăr pentru a participa la arestările în masă, confiscările de proprietăți și schimbările instituționale radicale care au avut loc odată cu înlocuirea monarhiei cu republica comunistă. A studiat ingineria și a obținut o diplomă în acest domeniu la un institut tehnic din Moscova, în 1953.

La început, cariera lui Iliescu a prosperat în noul regim comunist și a primit un nou impuls prin numirea lui Ceaușescu în funcția supremă, în 1965. Între 1967 și 1971 a fost ministru al tineretului, într-o perioadă în care nivelul de trai creștea, iar societatea cunoștea o anumită liberalizare într-o țară aflată în plină industrializare.

Totuși, reacția sa sceptică față de decizia lui Ceaușescu de a adopta modelul regimului nord-coreean, bazat pe cultul personalității și disciplină strictă, a dus la declinul rapid al influenței sale. A fost retrogradat și trimis să conducă Timișoara și apoi Iașiul, pentru tot restul anilor 1970.

În ambele orașe a dobândit o reputație de modestie, eficiență și deschidere. Temător față de rivali, Ceaușescu l-a numit ulterior șef al Consiliului Apelor, înainte de a-l trimite să conducă o editură obscură.

Iliescu a menținut legături discrete cu alți comuniști ortodocși, în timp ce priveau cu îngrijorare cum, încurajat de Elena, soția sa intransigentă – și, la acel moment, co-conducătoare – Ceaușescu impunea un cult al personalității fățiș. S-a inspirat din naționalismul ultraconservator interbelic pentru a se prezenta drept un mântuitor, în stilul lui Kim Il-sung la Phenian. Între timp, deciziile economice dezastruoase au distrus legitimitatea pe care regimul o construise treptat.

Ceaușeștii, orbiți de voință proprie, păreau inconștienți de pericolul iminent atunci când dominația comunistă începea să se retragă ca urmare a înțelegerilor dintre marile puteri ale Războiului Rece. Cererea lui Mihail Gorbaciov adresată lui Ceaușescu de a relaxa controlul arbitrar a rămas fără ecou.

S-a speculat mult timp că înlăturarea lui Ceaușescu ar fi fost rezultatul unui complot între Moscova și figuri locale precum Iliescu, care s-a simțit mereu inconfortabil cu stalinismul autohton rupt de influența rusă. Totuși, dovezile că evenimentele dramatice desfășurate între 16 și 25 decembrie 1989 ar fi rezultat dintr-un complot sunt foarte slabe.

În schimb, Bucureștiul și alte orașe au fost martorele unor demonstrații de masă care contestau regimul comunist. Când, pe 21 decembrie, Ceaușescu a fost huiduit la un miting uriaș și a fugit cu elicopterul, țara părea cuprinsă de o revoluție. Entuziasmul inițial se transforma deja în tragedie, întrucât, în haosul general, armata a deschis focul asupra mulțimii și a schimbat focuri cu membrii vastei Securități, ceea ce a dus la aproape 1.000 de morți.

Ceea ce este clar este că, dintre grupul pestriț de disidenți comuniști și revoluționari care s-au adunat la sediul asediat al Televiziunii Române pe 22 decembrie, Iliescu a fost cel care a dat dovadă de cea mai multă stăpânire de sine. Decizia de a-i executa rapid pe soții Ceaușescu, arestați și judecați într-un proces sumar pentru crime împotriva națiunii – pe care mulți l-au considerat un linșaj orchestrat din interior – i-a aparținut.

Moartea celor doi a fost menită să reprezinte un sacrificiu expiator pentru crimele regimului. Partidul Comunist a fost dizolvat, iar în locul lui s-a format Frontul Salvării Naționale, cu Iliescu în funcția de președinte.

Iliescu a mai demonstrat lipsă de scrupule în ianuarie 1990, când a decis să reabiliteze Securitatea pentru a elibera străzile de protestatari. Mâna poliției secrete a fost vizibilă în confruntările violente care au izbucnit două luni mai târziu în orașul Târgu Mureș, cu populație majoritar maghiară.

Iliescu a început să joace cartea naționalismului, susținând că integritatea teritorială a României era în pericol; pe acest fundal au fost convocate în grabă alegerile din 20 mai 1990. După o campanie tensionată, Frontul Salvării Naționale al lui Iliescu – care, în majoritatea locurilor, era partidul comunist redenumit – a ieșit învingător.

Taberele de protestatari care îl considerau pe Iliescu un impostor au fost evacuate cu o brutalitate șocantă în iunie 1990; minerii au fost folosiți ca trupe de șoc de loialiștii Securității. În septembrie 1991, Iliescu i-a folosit din nou pentru a-l înlătura pe prim-ministrul Petre Roman.

A redactat o nouă Constituție, ale cărei prevederi au fost modelate de persoane numite în funcții cheie, provenind în mare parte din vehiculul său politic – Partidul Social Democrat. Aceștia au dominat Curtea Constituțională, ceea ce a făcut ca instituțiile românești să nu beneficieze niciodată de o largă susținere publică.

Reformele autentice menite să îmbunătățească eficiența și să introducă responsabilitatea și pluralismul au fost iluzorii. Iliescu a decis să guverneze în numele celor aflați în poziții oficiale, ale căror nemulțumiri nu vizau comunismul în sine, ci interpretarea maniacală a acestuia de către Ceaușești. A luat naștere o nouă oligarhie, consolidată printr-un proces de privatizare de tip „din interior”, în care operatorii agili au reușit să cumpere terenuri, fabrici și clădiri cu împrumuturi fără dobândă.

Iliescu a fost convins că sprijinul occidental era esențial pentru ca regimul său hibrid să supraviețuiască, așa că a respectat voința populară când a fost învins în alegerile din 1996. O opoziție eterogenă nu a reușit să preia controlul asupra instituțiilor de stat dominate de aliații săi, iar el a fost reales pentru un al treilea și ultim mandat în anul 2000, într-un context în care forțele extremiste încercau să profite de ruptura dintre stat și societate, iar Iliescu era văzut ca opțiunea sigură.

Nu s-a opus aderării României la NATO și a permis, cu reticență, ca anumite norme ale Uniunii Europene, în domenii precum justiția și concurența economică, să influențeze direcția țării. Se retrăsese din funcții publice până când România a aderat la UE în 2007, dar influența sa din culise a rămas puternică ani buni în partidul al cărui cinism în raport cu puterea continuă să modeleze guvernarea României până în prezent. »

Sursa: Telegraph.co.uk