$$_

 — Pleci din nou? — vocea ei tremura, abia auzită, ca o adiere.

— E târziu, Ana... mâine dimineață am o ședință importantă la birou.

— Tu ai mereu ședințe. Dar spune-mi... când mai ai timp pentru noi?

El s-a oprit în prag, și-a îmbrăcat paltonul și a evitat privirea ei.

— Ana, te rog... nu acum. Sunt obosit.

Ea a zâmbit amar.

— Nu acum. Spui asta mereu. Dar „acum” nu vine niciodată, nu-i așa?

— Muncesc pentru noi, pentru viața pe care am construit-o împreună.

— Pentru noi? — vocea ei s-a înmuiat. — Noi nu mai existăm, Mihai. De mult.

El a tăcut. Știa că are dreptate.

Trăiau unul lângă celălalt, dar nu mai trăiau împreună.

El dormea pe canapea, ea — în dormitorul tăcut.

Cândva râdeau din nimic, povesteau până târziu.

Acum doar tăcerea și facturile umpleau casa care odinioară fusese plină de iubire.

Doisprezece ani de căsnicie.

Altădată mergeau prin ploaie, ținându-se de mână, visând la o casă mică și caldă.

Acum aveau una mare, rece, strălucitoare, dar goală.

Totul era ordonat, perfect, dar fără viață.

Într-o seară, Ana a urcat în pod.

Acolo, într-o cutie veche, a găsit scrisori, fotografii și un bilet îngălbenit de la primul lor film:

„Să nu ne despărțim niciodată. — M.”

A zâmbit trist.

Afară ploua încet.

A format numărul lui aproape fără să-și dea seama.

— Alo, Mihai.

— Ana? Ce s-a întâmplat?

— Nimic... voiam doar să-ți aud vocea.

— Sunt într-o ședință. Te sun mai târziu.

A închis telefonul și a plâns — în tăcere, ca să nu o audă pereții.

Trei zile mai târziu, Mihai s-a întors acasă mai devreme.

Ana nu era acolo.

Pe masă — o farfurie acoperită și un bilețel:

„Ți-am lăsat supă caldă. Mă duc la mama. Am nevoie de liniște.”

Nu a sunat-o.

Orgoliul l-a oprit.

„O să-i treacă,” și-a spus.

Dar zilele au devenit săptămâni.

Casa era tot mai goală.

Apoi, într-o seară, a primit un mesaj:

„Am semnat actele. A fost greu, dar nu mai pot trăi în tăcerea asta.”

Telefonul i-a căzut din mână.

Știa — de data asta, chiar pierduse totul.

A mers la casa mamei ei.

Ana a deschis ușa.

Era mai slabă, mai calmă, cu un chip senin, dar privirea îi era departe.

— Ana, eu...

— Nu mai spune nimic. Am înțeles totul.

— Nu pot trăi fără tine.

— Poți, Mihai. Ai făcut-o deja. Eu am fost doar umbra din drumul tău spre „reușită”.

El a căzut în genunchi.

— Dă-mi o șansă. Jur că voi schimba totul.

— Nu mai vreau promisiuni. Vreau liniște.

Și a închis ușa.

Au trecut doi ani.

El lucra, dar nimic nu-l mai bucura.

Nu se uita la filme, nu vorbea cu nimeni.

Pe biroul lui — o singură fotografie: Ana, zâmbitoare, prinsă de vânt.

Într-o zi, a primit o invitație:

„Expoziție de pictură — Ana Popescu.”

A mers.

Pe pereți — tablouri cu ploaie, cu mâini care se ating, cu un bărbat care pleacă în noapte.

Într-un colț — ea. Frumoasă, vie, luminoasă.

Alături — un bărbat mai în vârstă, cu părul alb, ținând-o tandru de talie.

Privirile li s-au întâlnit.

Ea a zâmbit cald, dar distant.

— Bună seara, Mihai.

— Bună seara... tablourile tale sunt minunate.

— Mulțumesc. Fiecare spune o poveste. Unele — chiar sfârșitul unei iubiri.

— E bun cu tine? — a întrebat el în șoaptă.

— Da. Și, pentru prima dată, sunt bună și eu cu mine.

Seara aceea, Mihai s-a întors acasă.

A deschis sertarul unde păstra scrisorile ei.

Le-a recitit pe toate.

„Iubirea nu moare atunci când încetezi s-o simți, ci atunci când încetezi s-o arăți.”

A luat o foaie și a început să scrie:

„Ana, am vrut să-ți ofer lumea, dar am uitat că lumea mea erai tu.

Am avut totul — succes, casă, siguranță — dar fără tine totul era gol.

Iartă-mă că am învățat să iubesc prea târziu.”

A pus scrisoarea în cartea ei „Ploaia din suflet.”

Anii au trecut.

Într-o dimineață, poștașul i-a adus un plic:

„Pentru Mihai — de la Ana.”

Cu mâini tremurânde, l-a deschis:

„Mihai, am găsit scrisoarea ta.

Te-am iertat.

Sunt oameni care învață să iubească abia când e prea târziu.

Dar tot iubire e — doar că nu mai are pe cine să îmbrățișeze.

Fii bine. Ana.”

A ieșit afară, în ploaie, fără umbrelă.

A privit spre cer și a șoptit:

— Te-am iubit, Ana... doar că n-am știut când să-ți arăt.

Și atunci ploaia s-a oprit.

O rază de soare i-a atins fața.

Și pentru prima dată după ani, Mihai a zâmbit.

Pentru că în sfârșit înțelesese:

iubirea nu se termină când pleci,

ci când încetezi să lupți pentru ea.