$$$

 

Este februarie 1987. Sunt singur acasă. Mama este la muncă, iar fratele mai mare la niște prieteni. Afară este un ger atât de năpraznic încât ferestrele au gheață pe dinăuntru de sus până jos. Caloriferele sunt doar călâie iar aragazul nu se mai aprinde că nu este presiune la gaz. Un reșou electric face mai multă lumină decât căldură. Folosesc lumina de la reșou pentru lecții ca să nu mai aprind și becul că electricitatea s-a scumpit. Încerc să îmi fac lecțiile pentru mâine la școală, dar nu mai îmi simt mâinile de frig. Tremur și mă doare șira spinării de atâta încordare. Îmi este atât de frig încât m-a luat amețeala. Sufăr cu întreaga ființă. A fost frig și la școală unde am ajuns cu frigul în oase pentru că noaptea trecută am stat la coadă la mâncare.

Cu o zi înainte s-a dat zvonul că se aduce mâncare la alimentară, dar a fost alarmă falsă, din nou. Am stat la coadă afară întreaga noapte într-un ger cum clima actuală a Bucureștiului nu mai are. Am tremurat și ne-am înghesuit ca pingunii până dimineață când mama s-a dus la serviciu, iar eu cu fratele meu la școală. Am apucat doar să urcăm până în casă să îmbrăcăm uniforma școlară și să mâncăm o felie de pâine cu un strat subțire de gem de caise primit prin pachet de la rudele noastre din Carei. Unt nu am avut să întind pe pâine că se dădea cu rația doar jumătate de pachet pe lună de persoană și se termina în câteva zile oricât l-am fi porționat.

Rația lunară mai includea jumătate de kg de brânză, 10 ouă, 700 ml de ulei, 1 kg zahăr, 1 kg carne de pui cu tot cu oase, 0,5 kg de carne de porc și 0,6 kg de mezeluri. Problema e că nici astea nu se aduceau de multe ori, adică adesea nici rația nu o primeam. Dintre cele mai faimoase mezeluri îmi amintesc salamul de vară și cel de Sibiu. Se producea mult dar 80% pleca la export. La noi ajungea de 1-2 ori pe an. Nu voi uita niciodată când s-a adeverit zvonul că vine salamul de Sibiu și chiar a venit, dar nu de ajuns. Se dădea unul pe membru de familie. 

Când s-a dat zvonul eram în spatele blocului la fotbal și am fugit toți la coadă. Ulterior au venit și ceilalți membri ai familiilor ca să ia fiecare câte un salam. În mod tacit, l-am lăsat pe Vlad, fratele lui și părinții lor în fața mea. Mama a ajuns mai târziu de la serviciu și fratele meu de pe la prieteni. Tată nu mai aveam că a murit din 1983 când mama avea doar 34 de ani. L-a iubit atât de mult încât nu a mai acceptat nici până azi un alt bărbat în viața ei. Așa că nu am avut ajutor în viața de zi cu zi de la nimeni. Ne-a crescut singură cât a putut de bine. Din cauza muncii nu a putut să mă ducă la școală nici măcar în prima zi a clasei I-a. Cumva, ne-am descurcat. Dar ziua când a venit salamul de Sibiu a fost una care m-a demoralizat foarte tare. Mi-a lăsat un gust amar. A adăugat încă un ocean de dispreț față de comunismul care promova egalitatea dar livra opusul.

Salamul de Sibiu s-a terminat fix în fața noastră. Vlad și familia lui au luat 4 salamuri. Nouă nu ne-au lăsat niciunul. S-au făcut că nu existăm și au plecat fericiți cu salamurile în traistă. Această dezumanizare este o altă față a comunismului. Una pe care o vedem și astăzi, dar nu știm de unde vine. Au trecut 35 de ani de la căderea dictatorului, dar comunismul a rămas în noi și îl purtăm din generație în generație. Te surprinde dacă îți spun că aceasta este principala explicație psihologică pentru care românii se bagă în față la cozi și în trafic? Frica de a nu rămâne în urmă și de a pierde? 

Te surprinde dacă acesta este motivul pentru care atunci nu existau grași iar acum aproape 60% dintre români sunt supraponderali, au mereu frigiderele pline și aruncă jumătate din mâncare la gunoi?

Cozile de noapte erau prilej pentru securiștii deghizați în civil și infiltrați pentru a asculta dacă se plânge cineva de dictator. La colțul blocului erau mereu cei în uniformă, adică la costum. Arătau ca niște roboți. Nu era de vorbit cu ei, dar interveneau imediat dacă aveau vreo suspiciune. 

Nimeni nu putea scăpa fără consecințe dacă critica sistemul. Libertatea de a vorbi ce crezi și ce simți nu a existat. Disprețul meu față de comunism a devenit acut în seara aceea când îmi făceam temele în frigul de care povesteam la începutul acestui subcapitol.

Este aproape ora 10 din noapte. Încă încerc să termin tema pentru mâine. Ajunge și mama acasă. Nu a venit direct să mă pupe ca de obicei. O aud în schimb cum se dezbracă de cojoc și deschide un plic după care începe să țipe, să plângă și se prăbușește.

- Ce s-a întâmplat mami? Ce s-a întâmplat? De ce plângi?

Era factura la electricitate. Prima după majorarea prețurilor și raționalizare. Aveam voie să consumăm doar 20 kWh pe lună vara și 30 kWh iarna. O rație complet absurdă. Doar frigiderul consuma la vremea aceea 30-40 kWh pe lună. Depășirile erau suprataxate. Se pare că reșoul acela cu care creșteam temperatura în casă cu cel mult un grad a contribuit și el la factura lunară de 600 de lei când salariul mamei era de numai 2200 lei.

Dramatismul din glasul și plânsul ei m-au marcat atât de tare, atât de tare încât am plâns și eu cu ea. Simt astăzi aceeași tristețe și dispreț față de comunism exact ca atunci. Îmi amintesc totul la fel de intens și plâng în acest moment ca și cum tocmai s-a întâmplat. Amintirea este atât de vie, iar durerea atât de adâncă. 1987 a fost anul când iată că și cei care am avut privilegiul să trăim în Dorobanți am suferit de frig și foamete. A fost rău și înainte dar fiecare an a adus gradual viață mai grea și drepturi mai puține.

Din acel moment nu am mai putut ascunde disprețul și am pornit un război personal de guerilla împotriva dictatorului, atât cât m-a dus mintea la vremea aceea. Nu voi uita niciodată câtă satisfacție mi-a oferit momentul când am aruncat o tomată direct pe parbrizul dictatorului și nu am fost prins niciodată. Blocul de pe Calea Dorobanților unde am locuit de la naștere până în 1997 era fix pe traseul lui Ceaușescu de la reședința lui din cartierul Primăverii spre Piața Republicii (astăzi Piața Revoluției). 

Continuarea poveștii în cartea Homo Sentient care va ajunge în librării începând cu luna martie.

Foto din 1984 la blocul din Dorobanți unde am copilarit (cel care avea la parter magazinul Tineretului) alături de bunul meu prieten Cătălin. în vremuri 100% analogice.

Gabriel Paun, 21 decembrie 2024

https://www.facebook.com/share/p/1a25HDfuZW/