$$$

 QUINTUS HORATIUS FLACCUS (65-81 Î.Ch.) - VERSURI

LAUDA VIEȚII LA ȚARĂ

                       ( 2 )

„Ferice-acel ce pilda strămoșilor urmează,

Și de negoț departe și slobod de camătă,

Moșia părintească cu boii lui lucrează.

El nu e, ca soldatul, din somn trezit deodată

De sunetele goarnei ce vin amenințând,

De marea răscolită nu are nici o teamă,

Nu merge-n for și pasu-i nu a călcat nicicând

Trufașul prag puternic al caselor de seamă.

Ci șade să-mpletească pe plopi lăstari de vițe

Sau să privească boii în vale, la pășune.

Schimbând altoiul, taie uscatele mlădițe,

În amfora curată el mierea stoarsă-o pune

Și oile plăpânde le tunde ușurel.

Când toamna își înalță făptura-mpovărată

De roade peste holde, - de peri sădiți de el,

Din vița arămie, cât de voios mai cată

Ciorchini și fructe coapte, din care-ți dăruiește.

Silvane taică, ție, de pază la hotar,

Și ție Priap. Apoi, în iarbă, când voiește,

Tihnit se-ntinde-n umbra bătrânului stejar

Și-n timp ce-n albii nalte pâraiele s-avântă

Și-n codru păsărele voioase ciripesc, -

Izvoare ce cu ape tremurătoare cântă

Cu șoapta lor la somnul adânc l-ademenesc.

Iar când sosește iarna și fulgii-ncep să cadă,

Mistreții îi alungă cu câinii-n plase-ntinse

Și de țăruș rețele cu meșteșug înnoadă,

Ca prepelițele-n ele ușor să fie prinse,

Să cadă-n lațu-i iepuri, cocori - gustos vânat !

Trăind astfel, pe cine l-ar mai fura iubirea ?

Când însă-ai o soție ce-i fără de păcat,

Între copii și casă-mpărțindu-și îngrijirea,

Ea lemn uscat aruncă pe jar, spre-a fi căldură

Când se va-ntoarce-acasă bărbatul ostenit,

Ea oile adună-n țarc, din bătătură,

Și smulge tot belșugul din ugeru-mplinit,

Iar când, din vase vinul cel bun scoțând, gătește

Cu mâna ei bucate de simplu gospodar,

Ca ele pentru mine atunci nu prețuiește

Nici stridia lucrină, nici orientalul scar

Și nici din bibilică, din ionian fazan,

Nu pot cu o plăcere mai mare să mă-nfrupt,

Ca din măslina luată din pomul care-l am

Mai rodnic în grădină, ca din măcrișul rupt

De prin livezi, sau nalba ce e de lecuit,

Ca din mioara dulce ce-n zi de sărbătoare

O tai, sau ca din iedul din dinți de lup răpit.

Și de la câmp acasă cum se întorc mioare,

Cât de plăcut mai este să vezi, în fapt de seară,

Și cum alene boii trag plugu-ostenitor,

Iar sclavii, roiul casei, cu rost cum împresoară,

La vremea cinei, vatra cu jaru-i sclipitor.”

Alfius cămătarul, grăind astfel, decide

De-acuma să-și petreacă la țară viața toată.

Apoi își strânge banii împrumutați la Ide,

Să poată la Calende să-i dea iar cu camătă.

DIALOG

  (III,9)

HORAȚIU

Pe timpul când ți-eram drag eu,

Când alt amant mai mult iubit nu cuprinsese gâtul tău

Cel alb, cu braț dezmierdător:

Nici regele persienesc n-avea trai mai desfătător !

LYDIA

Cât nu ți-a ars decât de mine

Și Chloei locul Lydiei nu-l daseși lângă tine

Ilustra Lydie voioasă

Decât romana Ilia era mai glorioasă !

HORAȚIU

Azi Chloe-i doamn-asupra mea,

Cu lira, dulce-i cântări măiastră mi le zice ea

Ah ! bucuros eu aș muri,

De-ar vrea Destinu-n locul meu, ei lungă viață-a-i dărui !

LYDIA

Iubirea-n pieptul meu aprinsă

Cu inima lui Calais din Thurium e prinsă

Și moarte-aș suferi-ndoită,

De i-ar fi viața lui, în schimb, de soartă prelungită.

HORAȚIU

Ce-ai zice însă de-ar veni

Amorul vechi sub jugul său iar inimile a ne-ntruni

Și blonda Chloe-ar pleca,

Iar ușa-mi Lydio din nou, ca să te-ntorci, deschis-ar sta ?

LYDIA

Deși-i frumos el ca un soare

Iar tu ca fulgul de ușor și-o fire schimbătoare

Ca Adriatica-n mânie,

Cu tine să trăiesc, să mor primesc cu bucurie !

FÂNTÂNA BANDUSIEI

                  (III, 13)

Fântână-a Bandusiei cu unde cristaline,

În cupa-ncununată cu flori eu pentru tine

Închin azi vinu-mi dulce, iar mâine îți voi da

Un ied a cărui frunte de coarne-nmugurită

La lupte și amoruri fudul îl îndrepta

Zadarnic, căci odrasla zglobie e menită

Cu sângele-i pârâul tău rece a-l roși,

A lui Cuptor căldură cumplită, arzătoare

Pe tine nu te-atinge, căci turmei călătoare

Și boilor ce-n pluguri ajung a obosi

Le dai răcoarea dulce ce-n sânu-ți se ascunde.

Și numele tău falnic prin veacuri va pătrunde

Fântână mult iubită, căci azi cu versul meu

Îți voi cânta stejarul ce umbra își apleacă

Spre tainița de piatră din care-n lume pleacă

Cu murmur lin de ape voios izvorul tău.

ARTA POETICĂ

         (I - 23)

Dacă un pictor ar vrea unui cap omenesc să-i adauge

Gâtul de cal și să-i pună pe pânză tot felul de pene,

Împreunând elemente neasemenea, încât să sfârșească

Groaznic în pește urât o femeie frumoasă la față,

Oare v-ați ține prieteni, pictura privind să nu râdeți ?

Credeți, Pisoni că va fi la fel cu tabloul acesta

Cartea în care ideile, ca niște visuri bolnave,

False sunt închipuite, încât nici piciorul nici capul

N-au între ele armonie. - „S-a dat totdeauna, veți zice,

Voie egală să-ncerce poeții și pictorii orice”.

Știm și această îngăduință o dăm și o cerem,

Nu însă una să fie blândețea și sălbăticia,

Nu să s-adune șerpi și cu păsări, miei și cu tigri.

Cele-ncepute măreț și expuse cu solemnitate,

Deopotrivă au câte un petec de purpură-adesea,

Ce de departe s-arate splendoare, ș-așa se descrie

Fie dumbrava și-altarul Dianei, sau gârla ce-și cată

Drum prin ogoare mănoase, ori Rinul, ori chiar curcubeul.

Nu li-era însă acestora locul aici. Chiparosul

Știi poate să-l zugrăvești. Dar la ce bun, când fără speranță

Cel ce-a plătit să-l pictezi abia-noată cu năvile rupte ?

Vrei să-ncepi amforă; roata se-nvârte; de ce iese ceașcă ?

Într-un cuvânt orice-o fi, cel puțin unitate să aibă.

FORMĂ ȘI FOND

      (99 - 118)

Nu e de-ajuns unor opere arta; duioase să fi

Și să conducă oriunde voiesc sufletește-auditorul.

Râde cu cea care râde și plânge cu cea care plânge.

Înfățișarea umană: de vrei ca să plâng, mai-nainte

Trebuie însuți să suferi; atunci va produce durere

Soarta ta crudă, Peleu, ori tu, Telefus; dacă rosti-veți

Vorbele voastre stângaci, voi dormi sau voi râde. Se cade

Trist să vorbească o fată-ntristată și plin de mânie

Cea mâniată, domol de e-n glumă și grav de-i severă.

Căci de la naștere suntem zidiți sufletește așa fel,

Ca să răspundem lăuntric la orice schimbare de-afară,

Cu bucurie, sau ură, sau ucigătoare tristețe,

Limba fiind pentru suflet tălmaciul la orice mișcare.

Dacă actorul va spune cuvinte ce nu-s potrivite

Cu acțiunea, va râde poporul venit la spectacol.

Nu e totuna să faci pe eroul sau zeul în roluri,

Sau pe-un bătrân gârbovit, sau pe-un tânăr dornic de viață,

Ori pe-o matroană energică, ori pe-o harnică doică,

Pe-un negustor tot umblând, sau pe-un biet muncitor de la țară,

Colchidian ori asirian, ori din Teba, ori Argos.

VIAȚA DĂ CONȚINUT ARTEI

          (309 - 322)

În rațiune-i izvorul și norma de-a scrie cu artă.

Cărțile de-nțelepciune socratică au să-ți arate

Fondul, pe care fixându-l, cuvintele vin de la sine.

Cine cunoaște iubirea de țară și de prieteni,

Ce este dragostea tatălui, cea pentru frate și oaspe,

Ce datorii are judecătorul și senatorul,

Sau generalului care-i e rolul în luptă - acela

Știe să dea fiecărei persoane felul ei propriu.

Să studiezi exemplarele mari ale umanității

Și imitând priceput să creezi icoane reale.

Piesa de teatru, condusă-nțelept și pe-alocuri frumoasă,

Chiar dacă n-are-ntru totul puterea și grația artei,

Poate mai mult să încânte poporul și să-l rețină,

Decât piesele fără idei, sunând gol de nimicuri.

TALENT ȘI MUNCA STĂRUITOARE

                   ( 408 - 418)

S-a discutat dacă munca produce o bună poemă

Sau înzestrarea firească. Eu nici artei nu-i văd folosul

Fără o vână fertilă, nici darului fără cultură;

Unul s-ajută pe altul, și se întăresc prietenește.

În alergări cine vrea să atingă ținta dorită

Multe-a făcut și-a răbdat de copil și sudoarea și frigul

S-a stăpânit de la vin și plăceri. Flautistul ce cântă

Pythicile, a învățat întâi și s-a temut de profesor.

Astăzi de-ajuns e să zici: „Eu compun poezii minunate.

Râia pe cel din urmă. Eu rămân, mi-este rușine,

Nu pot să spun că nu știu ce n-am învățat niciodată”.