$$$

 💥Un text manifest! GENERAȚIA CARE A CERȘIT IUBIREA PÎNĂ CÎND A UITAT SĂ ALEAGĂ, de Raluca Feher

“Țară, țară, vrem ostași” jucam câte 30 de copii. Și Americana-ping pong combinat cu alergat în jurul mesei de tenis de masă – era o învârteală la care te călcai în picioare cu alți 10-15 jucători. Numai la mine la bloc, din 20 de apartamente strângeam 47 de copii. Scriminții aveau cinci odrasle, Huțanu și Hădăreanu câte patru, Gavriliu, Păcală, Larion câte trei. Bejan de la cantonul CFR erau patru. Balmoș tot patru.

În clasa a doua, mama Laurei a murit. Întrerupere de sarcină. Nu a mai vrut și nu a mai putut să mai facă al treilea copil. Când auzeai infecție sau septicemie, știai că femeia respectivă a murit de la vreun avort făcut de o vrăjitoare sau provocat de ea însăși.

Pe la sfârșitul anilor `70, așa cred, am găsit-o pe maică-mea în baie într-o baltă de sânge. Nu am înțeles nimic, nici nu mai țin minte dacă au dus-o la spital. Doar că m-am speriat cumplit că o să moară.

-Ai fi putut să ai un frate mai mic. Așa mi-a spus maică-mea acum vreo 2 ani.

-Doar mă uitam la maică-ta și rămânea gravidă, mi-a povestit taică-miu mai demult.

-Asta înseamnă că aaaaaa….

-Normal. Hăhăhă, să fii tu sănătoasă de câte ori nu a …

Și eu?

Eu sunt un accident. Nu sunt un copil dorit, sunt un întâmplat. Am avut bafta să mă nasc într-o familie nepregătită să aibă al doilea copil.

Suntem mulți noi, copiii nedoriți născuți după Decretul 170.

Am distrus viitorul genitorilor, am rupt pe genunchi familii. Unii din noi, puțini, am reușit prin muncă intensă de zeci de ani să ne spălăm păcatul de a ne fi născut, dar cu toții am suferit și suferim de aceeași acută lipsă de iubire.

E ca o leucemie, sângele nostru nu conține globule purtătoare de dragoste ceea ce ne face să o căutăm, să fim disperați să o găsim și să intrăm în sevraj când o pierdem iar.

Suntem mulți noi, copiii nedoriți.

Ne recunoști după aviditatea cu care încercăm să impresionăm. Să cumpărăm dragostea celorlalți prin realizări.

Eu știu că am încercat. Să fiu cuminte, să nu o supăr pe mama, să o fac pe mama mândră, să iau note bune ca mama mea să poată să se laude cu mine și să găsească astfel argumente în favoarea deciziei de a mă fi lăsat să trăiesc.

Suntem mulți noi, nedoriții, cei care am încercat să umplem formele pe care ni le-au dat ei, părinții noștri. Trebuie să fiu așa ca să primesc dragoste, trebuie să mă port așa dacă vreau ca tata să nu mă bată și să mă iubească.

În bloc, umbla vorba, Larion își lega copiii de calorifer și îi bătea cu pompa de aer cu care umfla roțile de la bicicletă. Se auzeau urlete uneori. Și plânsete. "Lasă, dragă, că nu îi omoară. Bătaia e ruptă din rai." O metodă superbă să țină loaza departe de șanț, bordel sau pușcărie.

Căci, în nevolnicia noastră, câți dintre noi nu am fi ajuns acolo, la pușcărie sau mâncați de ploșnițe, dacă părinții noștri nu ar fi fost îndeajuns de aplicați încât să ne dea o mamă de bătaie care să ne aducă pe direcția bună?

Copii nedoriți, copii bătuți. Obișnuiți cu palma, pumnul, nuiaua, cureaua, bătătorul, făcălețul, pompa de la bicicletă, furtunul de la mașina de spălat...Obișnuiți cu lacrimile.

O generație furioasă, țâfnoasă, agresivă, cu vânătăi pe caracter care nu se vindecă niciodată.

Suntem mulți noi ăștia care clipim speriați când ridici mâna, crezând că dai, deși tu vrei să ne mângâi. Suntem foarte mulți noi ăștia care privim cu suspiciune orice manifestare gratuită a bunătății. E semn de slăbiciune, așa ne spunem noi. Ești bun, ești prost.

Ne stabilim modele strâmbe, ne plac răii, proștii, obraznicii și suferim în masă de sindromul Stockholm.

Ne iubim părinții temniceri, fără ei nu am putea trăi, fără bătăile crunte cu furtunul nu am putea respira. Și știți de ce? Pentru că lipsa de iubire este un cancer care roade oasele încrederii.

Când a fost să pornim în viață, trosc, șoldul s-a rupt și genunchiul s-a spart și nu am putut să mergem decât ajutați de cârjele gândirii părintești.

Câți dintre noi nu sunt doar niște automatoni în care părinții au setat reguli de viață pe care noi le aplicăm fără să crâcnim, mânați doar de frica de a nu fi abandonați, respinși, avortați social de către familiile noastre?

Mergi la liceul ăla, mărită-te, fă un copil, stai la serviciu, plătește-ți pensia. Ascultă-mă pe mine, sunt mama ta și nimeni nu îți vrea binele mai tare decât mine.

O generație întreagă condusă ca Sindbad de bătrânul pe care l-am luat în cârcă, strângându-ne capul între genunchi.

Nu poți să spui: dă-te jos de pe mine, nu poți să spui: vezi-ți de viața ta, nu poți să spui: eu nu mă mai joc, căci mama se va supăra. Și nu te va mai iubi.

Suntem o societate care trăiește în trecut pentru că în corpuri de 45 de ani ascundem minți de 75 de ani. Creiere bătrâne care ne îndeamnă la conformism, care vor liniște, care trăiesc o foame istorică, care vor casă pe pământ și locuri de muncă, uniformitate și directive de sus pentru că sunt obosiți să aleagă și pentru că nu știu să creeze, ci doar să îndeplinească ordine.

Încercând să le facem pe plac părinților noștri care nu ne-au vrut, încercând să le câștigăm iubirea, am devenit părinții noștri.

Suntem bătrâni, paralizați în formele în care am fost vârâți, ca niște pisici înțepenite într-un borcan.

Unde dragoste nu e, nimic nu e.

Nici viitor.

15.000 de femei au murit în România până în 1989 din cauza avorturilor. Una dintre ele ar fi putut să fie mama mea, dar ea a decis totuși să mă aibă. Fără să mă vrea.

Când o să încetez să caut dragoste, când o să mă opresc din dorit să le fac pe plac părinților, când o să renunț să cred ce cred ei și o să încep să descopăr cine sunt, atunci abia voi începe să trăiesc.

Până atunci, eu și ceilalți ca mine suntem doar replici ale părinților noștri.

Și atunci de ce vă așteptați să ne purtăm altfel decât ei?''

#ieșidinrând #repost2019