$$$

 Era prin anii '80, în cartierul Militari, eu, copilă la scoala primară, încă. Nu aveam noi, copiii, treabă cu orânduirea vremii, abia pe la gimnaziu ne-am dat seama ce se întâmplă în societate, și nici atunci. 

Știu că mă mutasem în cartier de curând, în bloc nou-nouț, îl primise tata de la întreprindere, mama tocmai născuse al doilea copil, pe frate-miu, si eram mulțumiți de cartier. Muncitoresc. Cum altfel? Erau mulți copii pe scară, în blocurile alăturate, ne jucam de toate, șotron, elasticul, rațele si vânătorii, țară, țară, vrem ostași, chestii de-ale noastre. Improvizam, organizam competiții de gimnastică, era vremea Nadiei, doar, eram vocali și neastâmpărați. 

Uneori mă duceam acasă la câte-o prietenă, răscoleam toată casa, ușa șifonierului devenea derdeluș, demontam, montam la loc, cămara era locul în care mamele ascundeau șerbetul de cacao, și acum îi simt gustul. Când veneau părinții ne pofteau afară, la joacă. Erau obosiți, îmi amintesc. Veneau din fabrici. Munceau mult, inclusiv duminică. 

 În toată nebunia noastră era o chestie. Toată strada se oprea în loc când trecea Ea, pe strada Bârsănești. BALERINA. Locuia o balerină, la noi, în Militari. O ființă sidefie, de o frumusețe rară, cu o grație și o ținută care veneau, parcă, din altă lume. Ne hipnotiza prezența ei. Ne luam după ea, discret, să nu-și dea seama. Dar Ea știa că o urmăream noi. Era foarte serioasă, angelică dar tristă. Era balerina noastră bine îmbrăcată, dar nu zâmbise niciodată, se învăluia într-o tristețe misterioasă. Eu inventam povești despre ea. Era eroina unui cartier dar poate nici nu știa. Pentru noi, copiii, era Prințesa coborâtă dintr-un basm de Ispirescu. 

Într-o zi am văzut-o. Era îmbrăcată în alb si mergea cum merg balerinele, cu vârful înainte, spatele drept, capul puțin ridicat. Angelică ființă, frumoasă arătare, am urmărit-o. Mergeam în urma ei. O imitam puțin. Prietenii mei chicoteau. Atunci s-a întors și eu am încremenit cu vârful piciorului puțin ridicat, la fel ca ea. M-a privit și mi-a zâmbit. Mama mia! Mi-a zâmbit Dreptuța, altă poreclă. Atât. Niciun cuvânt. Un zâmbet. Doamne! Era și mai frumoasă. Am devenit eroina cartierului. Îmi zâmbise BALERINA. Gata, eram prietena ei! Ii luam apărarea. Îmi imaginam doar povești pozitive despre ea. Eram prietena BALERINEI, doar. 

Apoi, copiii mi-au adus vestea, BALERINA plecase din cartier. Cum? Chiar acum când devenisem apropiate? Am suferit vreo două zile. Eu și prietenele mele. Apoi, ne-am văzut de viață. De uitat nu am uitat-o. Unii spuneau că s-ar fi sinucis. Din dragoste. De unde știau nu mă întrebați. Că nu știu. 

Era o Românie gri, știu, dar, noi, elevii mici, aveam dragostea părinților, imaginația nelimitată, si găseam frumos în orice. Ne jucam fără să ne întrebăm prea multe. 

O să vă povestesc altădată cum cerșeam, gumă de mestecat, africanilor veniți la studii, locuiau în niște blocuri verzi, aproape de strada noastră. Aveți cheving gum? Aveți cheving gum?

De prin comunism

de Mihaela Moisescu

   Sursa: Mihaela Moisescu