$$$

 Am o vecină la țară, bunica Eva. Acum trei veri, nu a mai venit, pe neașteptate, la straturile și florile ei dragi. „A făcut un AVC”, a spus cu tristețe fiica ei. Cu doi ani în urmă, bunica Eva s-a întors. De nerecunoscut. Slăbită la jumătate, fața închisă la culoare. Mintea și vorbirea i se întorseseră cu totul. Picioarele o ascultau cât de cât. Dar mâinile — atârnau ca niște frânghii. Stânga se mai îndoi puțin din cot, putea forma un pumn nesigur. Dreapta — pierdută de tot. Bunica se plimba fără rost prin grădină, fără să-și găsească locul. Avea trei bucurii în viață, în afară de nepot: grădina, lucrul de mână și conservele de casă. Pe toate trei i le-a răpit blestematul AVC…

Vecinii au sprijinit-o cum au putut. Povesteau, parcă trasați cu același calapod, întâmplări despre câte un văr îndepărtat al unui coleg de la fratele de gradul trei, care nu doar că avusese un AVC, dar unul uriaș. „Și tot s-a refăcut! Nu imediat, sigur, i-au trebuit vreo cinci ani, dar corpul omenesc e ceva uimitor. Așa că, mamă Evă, nu-ți pierde nădejdea!”

Vara trecută, bunica Eva tot pe prispa casei stătea, sau se târa prin grădină. Cu toate medicamentele și chinurile terapiei, în tot anul n-a reușit decât să învețe să țină o lingură cu mâna stângă și, cu greu, să o ducă la gură. „Să nu vă faceți mari speranțe”, i-au spus medicii fiicei.

Anul acesta nu am mai mers la țară. Am dus copilul la mare, după ce intrase cu bine la universitate. Abia pe la sfârșitul lui august am ajuns în grădină, să culegem merele și perele. Prima imagine: bunica Eva, în curtea vecină, făcând foc în soba de afară și fierbând dulceață. Amesteca cu o mână, cu cealaltă ținea cratița. Înviorată, într-un trening viu colorat, parcă și puțin machiată. Am sărit toți, ca o echipă: s-o felicităm pentru reușita recuperării, s-o întrebăm... Iar bunica Eva ne-a zis: „Nu a fost nicio recuperare. M-a vindecat o asistentă de la salvare. Într-o singură noapte de Revelion.”

Așa o poveste cumplită și minunată s-a întâmplat (nu mă pricep la medicină, scriu după cum mi-a spus bunica). Familia ei a hotărât să petreacă Anul Nou la țară. Tocmai izolaseră casa vara trecută, făcuseră o mică centrală, voiau s-o inaugureze. Au împodobit bradul, au pus masa, au pornit televizorul. Fiica și ginerele pregăteau cina, nepotul se juca pe jos, apoi a adormit, iar bunica a ațipit în fotoliu. Când l-au trezit pentru masă — nu mai respira. Fiica a strigat: „Nu respiră!”

Bunica își amintește totul ca prin ceață. Cum stătea în ușă și se ruga: dacă moare copilul, să o ia și pe ea. Fiica urla, ginerele încerca când respirație artificială, când masaj cardiac, și nu știau dacă copilul mai are suflare sau nu. Salvarea părea că nu mai vine. Când în sfârșit au ajuns, s-au apucat imediat de copil. Din ceață a apărut chipul sever al unei tinere asistente. „Ascultați cu atenție — a spus ea ferm — nu am timp să explic de două ori. Voi sunteți singura speranță. Părinții sunt praf, nu mai pot gândi. Voi rămâneți, scrieți cu lux de amănunte tot ce-a făcut nepotul azi. Când s-a trezit, ce a mâncat, la ce oră, ce a jucat, ce semne ciudate ați observat, orice. Mâine la șapte lăsați foaia la poartă, o luăm noi. Ați înțeles?”

Bunica a dat din cap. Cum să fi știut asistenta că mâinile ei nu funcționează? Dar nici nu conta. Pentru viața nepotului, bunica ar fi scris cu dinții, cu nasul, cu sângele. A încercat cu dinții, apoi cu degetele de la picior. Nu mergea. A înfipt un creion gros, roșu, în pumnul stâng, neascultător. A început să încerce să traseze litere. În a patra oră de disperare mută, mâna dreaptă a tresărit din cot. Apoi degetele s-au strâns ușor. A mutat hârtia pe masă, a pus o carte grea peste colț și a început să scrie cu litere uriașe, apăsând cu o mână și ghidând cu cealaltă.

La șase dimineața, asistenta s-a întors. Era îngrijorată — bunica părea înghețată, palidă. Nu știa că suferise deja un AVC. A vrut doar să o țină ocupată, să nu clacheze. Și a văzut-o: aplecată peste masă, cu un creion ținut ca o crosă de golf, desenând litere mari, cu lacrimile curgând șiroaie. Pentru că mergea greu, mâinile o dureau cumplit, spatele, capul, ochii – toate.

Peste o oră trebuia să ducă anamneza. Scrisese doar până la prânz. Iar băiatul — trăia. Găsiseră un polip în gât, îl scoseseră. Dar nu se știa cum se va trezi după anestezie, ce vor zice analizele. Părinții aveau de stat mult în spital. Asistenta a înțeles tot. Bunica i-a zis că în timp ce scria, mâna dreaptă a început să se miște. I-a făcut un calmant și i-a spus blând: „Nepotul e viu, dar trebuie tratament. Acum vă iau hârtia. Odihniți-vă. Și când vă veți simți în stare — scrieți în continuare. Ne va fi de mare folos.”

Fata aceea a avut grijă să le spună părinților în spital: „Mama dumneavoastră, care a avut un AVC, mi-a scris o cronică toată noaptea. Și mâna dreaptă a început să-i răspundă. Spuneți medicului, să continue cu recuperarea. Și să o încurajeze să scrie mai departe.”

Au trecut opt luni… Băiatul e sănătos, gonește cu trotineta prin sat. Tatăl, impresionat, a urmat cursuri de prim-ajutor. Iar bunica Eva, peste primăvară, a copiat de mână o întreagă poezie celebră, zeci de versuri, a colorat pagini întregi cu creioane, și a învățat chiar și un pic de caligrafie de clasa întâi. Corpul omenesc e o taină, dar fără minuni — n-ar fi nimic. Coafura o face fiica, lucrurile grele le cară ginerele. Dar cuburi și lego cu nepotul — se joacă. Dulceață — gătește. Și cel mai important: se poate îmbrăca și spăla singură. Iar scrisul ei nu e mai rău decât al nepotului.

În ziua aceea ne-a turnat compot de prune dintr-o oală mare, cu polonicul. A ciocnit cu noi cănile și a băut fără să verse vreo picătură. Dumnezeu să-i dea viață lungă și sănătate. Și fiecărui nepot — o asemenea bunică. Iar noi am băut în cinstea asistentei Svetlana. Compot, da — alcoolul e interzis după AVC. Dar Svetlana, în acea noapte, nu doar că i-a salvat bunicii nepotul. I-a salvat nepotului — bunica. Așa că, Doamne, dă-i, te rog, tot ce-i mai bun. Și din plin.

Autor necunoscut