$$$

 Dickens și-a criticat soția — prea corpolentă, din pricina hranei grase și a vieții trândave petrecute pe canapea. O găsea lipsită de minte, incapabilă de conversații demne de interes.

Își acuza soția că nu acorda destulă atenție copiilor și că avea tulburări de spirit: accese de gelozie și lacrimi fără rost. Marele, îndrăgitul meu scriitor, a mers până la a publica o scrisoare critică despre ea, iar cititorii i-au compătimit geniul.

Iar eu, toată ziua, nu mă pot opri să mă gândesc: cât de firesc este să te îngrași după doisprezece ani în care aduci pe lume zece copii. Trei dintre ei îngropați cu mâna ta. Cine ar mai avea putere să nu zacă sleit pe o canapea? Și cum să împarți atenția între zece copii, un soț, rude și oaspeți?

Cum să nu pari stângace și lipsită de farmec, deși, cu un curaj nebun, traversase oceanul spre America pe un vapor înfricoșător și născuse, din nou și din nou, cu o vitejie mută?

Iar cu psihicul — oare noi nu am plânge, dacă într-o zi în casă ar fi adus, din greșeală, o brățară cumpărată de soț pentru o tânără actriță?

Pentru că, de fapt, toată tragedia era întruchipată de acea actriță — tânără, de doar optsprezece ani, în timp ce soția se ofilise și își pierduse strălucirea. Nu ea era problema. Îl obosise, iar divorțul era condamnat de morala vremii.

Dickens a ordonat, teatral, să se zidească un perete care să-i separe dormitorul de al ei. Iar această femeie, atât de „grasă, prostuță și instabilă”, și-a pus pălăria și a plecat pentru totdeauna. Cu demnitate. Să nu se mai umilească. Să nu mai audă reproșurile. Să nu mai citească defăimările din reviste. Și nici copiii nu i-au fost lăsați.

A trăit în singurătate, iar la moartea lui Dickens a cerut un singur lucru: „Publicați scrisorile pe care mi le-a trimis cândva... Vreau ca lumea să știe că m-a iubit, că am fost odată suplă, veselă și plină de spirit.”

Dar nici această ultimă dorință nu i-a fost împlinită.

Și cred că adevărata critică vine atunci când nu mai suntem iubiți. Când cineva vrea să se descotorosească de noi, dar nu are curajul să o recunoască, nici măcar sieși.

Și uneori, cel mai bine este să-ți pui pălăria și să pleci — așa cum a făcut această femeie curajoasă și demnă.