$$$

 Există un moment, în fiecare viață, când o ușă se închide cu zgomot. Nu întotdeauna știm de ce. Poate am iubit prea mult. Poate am așteptat prea devreme. Poate pur și simplu nu era a noastră. Și totuși, durerea sună la fel: o cădere bruscă în golul dintre „ce putea fi” și „ce este”.

Psihologia relațională imago ne învață că multe dintre ușile la care batem sunt, în realitate, ecouri ale unor porți netrecute din copilărie. Că alegem inconștient acele relații care ne reactivează răni vechi, în speranța că de data asta vom fi văzuți, înțeleși, salvați. Așteptăm de la celălalt ceea ce copilul din noi nu a primit. Dar când ușa se închide, nu pierdem doar prezentul – pierdem și proiecția unei vindecări pe care o credeam posibilă.

Însă tocmai acolo, în acel gol, începe o altă lege – una subtilă, tainică, invizibilă. Fizica cuantică ne arată că realitatea nu este fixă, ci probabilistică. Fiecare alegere, fiecare observație, schimbă traiectoria unui univers. Când o ușă se închide, universul nu se oprește. Se rearanjează. Apare o fisură în zidul planurilor noastre. O lumină se strecoară. O fereastră se deschide.

Dar nu întotdeauna vedem fereastra. Așteptările noastre o acoperă cu draperii grele. Dezamăgirile o aburesc. De multe ori, confundăm destinul cu respingerea. Și uităm că unele binecuvântări vin prin absență. Că sunt oameni care vin să ne trezească, nu să rămână. Lecții care dor tocmai pentru că au menirea să ne dezlipească de ceea ce nu ne mai servește.

Psihologic vorbind, durerea este o invitație la integrare. La renunțare conștientă. La acceptarea a ceea ce este, nu a ceea ce ne-am imaginat. Metafizic vorbind, fiecare închidere este o recalibrare. Poate că nu am fost abandonați, ci redirecționați. Poate că nu a fost un sfârșit, ci un pas intermediar în devenirea noastră.

În tăcerea dintre două etape, apare cel mai important spațiu: spațiul alegerii. A rămâne în trecut sau a privi spre fereastra nouă. A rămâne în „de ce?” sau a păși în „ce urmează?”.

Ferestrele nu sunt întotdeauna spectaculoase. Uneori sunt mici, ascunse în colțul unei zile obișnuite. Într-un om nou. Într-o întrebare pe care nu ne-am pus-o niciodată. Într-o pasiune care se aprinde când credeam că am uitat să mai visăm.

Universul nu greșește. Dar ne provoacă să ne desprindem de liniar și să vedem subtilul. Ne închide ușile care ne țin captivi și ne deschide ferestre spre versiuni mai adevărate ale noastre.

Și poate că tocmai asta înseamnă evoluția: să avem curajul să privim dincolo de ziduri, să lăsăm lumina să ne găsească. Să alegem să nu ne închidem inimile doar pentru că o ușă s-a închis. Ci să rămânem deschiși, în ciuda a tot.

Pentru că, în ultimă instanță, fiecare ușă închisă e o fereastră deschisă în noi.

Alexandra Pîrvan 

©️ABCDar