£££

 

Plăcuța e mică, ușor strâmbă, prinsă cu două șuruburi care au cedat demult lupta cu vremea. Str. Fănel Ciupitu, scrie pe metalul albastru, mâncat de rugină. În spate, un gard de lemn vopsit în roșu, cu scânduri rotunjite, tocite de soare și ploaie. Un colț de cartier liniștit, fără pretenții, fără explicații. Doar un nume expus privirii, la nivelul corpului, nu al privirii ceremoniale.

La prima lectură, numele provoacă un zâmbet scurt. Diminutivul are ceva domestic, aproape jucăuș. Fănel e un nume care circulă ușor pe buze, un nume spus în treacăt, strigat peste gard, rostit în familie. E un nume de trup viu, nu de statuie.

Apoi vine documentarea. Biblioteca. Arhiva. „Catalogul celor uciși în decembrie 1989, în marea majoritate după fuga dictatorului”, publicat în Memoria (nr. 4/2016), notează sec: «CIUPITU Fănel, născut în 1956, plutonier; decedat în 23-24 decembrie 1989, la Buzău, în Revoluție».

În acel rând tipărit, omul dispare aproape complet. Rămâne un corp consemnat administrativ. Un corp lovit de gloanțe, un trup căzut într-o Revoluție care a continuat să ucidă și după ce entuziasmul colectiv își consumase piscul. Un corp devenit martir prin forța împrejurărilor, nu prin voință personală. Carnea lui intră în istorie prin ciuruire, prin sânge, prin oprirea brutală a mișcării.

Strada din Roman consemnează doar numele, desprins de corpul care l-a purtat. Nicio placă explicativă, niciun rezumat de biografie. Numele s-a întrupat altfel: în cuvinte, în hărți, în baze de date, în cărți de identitate. E tipărit pe buletinele altor oameni, atașat unor trupuri care respiră, merg, se grăbesc, își poartă sacoșele și copiii pe aceeași stradă. Pașii lor refac zilnic, fără să știe, traseul unei memorii corporale.

Acolo unde a fost cândva un trup ciuruit de gloanțe, circulă acum alte trupuri, intacte, grăbite, uneori amuzate de sonoritatea numelui. Se zâmbește. Se fac glume. Diminutivul produce o reacție reflexă. Istoria, însă, rămâne atașată de carne, chiar și atunci când e redusă la litere.

Gardul roșu din imagine spune mai mult decât pare. Lemnul crăpat, vopseaua scorojită, metalul obosit refuză monumentalul. Memoria corpului nu are nevoie de marmură. Ea se fixează în materiale modeste, la înălțimea mâinii, acolo unde trece viața obișnuită.

Revoluția din 1989 a fost o succesiune de corpuri expuse, rănite, căzute. Unele au devenit simboluri. Altele au devenit străzi. În cazul lui Fănel Ciupitu, corpul a dispărut din câmpul vizibil, dar numele a rămas activ, funcțional, rostit zilnic de oameni care trăiesc mai departe.

O stradelă. Un nume hazliu. Un corp greu de uitat. O memorie care nu stă pe loc, ci trece mai departe, lipită de mersul unor corpuri vii, pe asfaltul unei istorii aflate încă în lucru.

£££

 S-a întâmplat în 21 decembrie1886: În această zi, s-a născut Gheorghe Tătărescu, om politic liberal; prim-ministru (1934-1937; 1939-1940). a fost ministru în mai multe rânduri și viceprim-ministru şi ministru de externe în perioada 6.III.1945 – 7.XI.1947, a condus delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1946). Manifestându-şi dezacordul faţă de politica cabinetului dr. Petru Groza, a fost demis (noiembrie 1947) din guvern, iar la 3.XII.1947 se retrage de la conducerea PNL (Tătărescu); în 1950 este arestat şi închis la Sighet, de unde va fi eliberat în 1955, colaborând ulterior cu autorităţile; membru de onoare al Academiei Române.

Gheorghe Tătărescu (n. Craiova - d. 28 martie 1957, Bucureşti), jurist, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 22 iunie 1937. Gheorghe Tătărescu nu a ratat nici o oportunitate în viaţa politică. A condus un guvern liberal, deşi nu era preşedintele partidului, într-o perioadă dificilă pentru ţară, reuşind totodată „performanţa” să fie primul guvern din istoria României care organizează alegerile şi nu reuşeşte să le şi câştige. S-a numărat apoi printre colaboratorii apropiaţi ai regelui Carol al II-lea în perioada regimului monarhic autoritar. Din nefericire, în timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru, din cauza izolării diplomatice în care se afla România la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost nevoit să cedeze presiunilor sovietice şi să evacueze Basarabia şi Bucovina de Nord, punându-se astfel capăt României Mari.

După „lovitura de palat” prin care mareşalul Ion Antonescu a fost înlocuit de la conducerea statului, Tătărescu şi-a fondat propriul partid, încercând totodată o apropiere de forţele de stânga într-un moment în care Moscova făcea jocurile politice pe scena de la Bucureşti. Anul 1947 a marcat acapararea definitivă a puterii de comunişti, prin înlăturarea tuturor forţelor de opoziţie, abdicarea silită a regelui Mihai şi proclamarea republicii. În acelaşi context, Gheorghe Tătărescu şi miniştrii săi au fost înlăturaţi din guvernul comunist la începutul lunii noiembrie 1947, acest moment marcând şi încheierea carierei sale politice.

Provenind dintr-o familie de generali, Gheorghe Tătărescu a urmat cursurile secundare la Craiova, iar pe cele superioare la Bucureşti. După ce termină studiile Facultăţii de Drept, pleacă la Paris, unde îşi obţine doctoratul în ştiinţe juridice (1912), cu teza „La régime électoral et parlamentaire en Roumanie”. În lucrare, el făcea o critică a regimului parlamentar din România şi demonstra necesitatea votului universal: „După cincizeci de ani de la Constituţia din 1866 viaţa politică şi forţa politică se află aproape exclusiv în mâinile claselor privilegiate [...] pentru a pune capăt minciunii parlamentare trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat în acest studiu că dacă parlamentul este o ficţiune, se datoreşte faptului că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni. Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”. În 1912, Tătărescu se înscrie în Partidul Naţional Liberal, ocupând pentru scurt timp funcţia de avocat al statului pentru Ministerul Instrucţiunii Publice. Ca sublocotenent în rezervă a luat parte la campania din Bulgaria, în timul celui de-al doilea război balcanic din 1913. În vara anului 1916, este din nou mobilizat pe frontul Războiului pentru Întregirea Neamului. După Marea Unire, tânărul avocat este ales deputat de Gorj la primele alegeri pe baza votului universal din noiembrie 1919.Pe 30 octombrie 1922, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu îl desemnează în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne, funcţie pe care a deţinut-o în toate guvernele liberale până pe 3 noiembrie 1928. În timp, Tătărescu şi-a consolidat poziţia în partid, în 1931 fiind ales secretar general al partidului.În interiorul PNL, anii '30 au fost dominaţi de permanentul conflict dintre gruparea tinerilor liberali, reprezentată de Gheorghe Tătărescu şi Victor Iamandi, şi gruparea „bătrânilor liberali”, reprezentată de Dinu Brătianu şi Constantin Angelescu. Totul în contextul în care deja o facţiune a tinerilor liberali, în frunte cu Gheorghe Brătianu, fusese deja exclusă din partid din cauza adeziunii la regimul carlist.

După asasinarea lui I. G. Duca, Delegaţia Permanentă a PNL îl propune drept preşedinte al partidului pe Constantin I. C. Brătianu, ultimul reprezentant al dinastiei Brătianu, fapt aprobat de Comitetul Central al partidului la 4 ianuarie 1934. În mod surprinzător, în aceeaşi zi, pentru prima dată în istoria Partidului Naţional Liberal, nu preşedintele partidului a fost cel desemnat să preia scaunul de prim-ministru. Astfel, Carol al II-lea îl numeşte pe Gheorghe Tătărescu la conducerea Consiliului de miniştri. Tătărescu era unul dintre reprezentanţii tinerei generaţii liberale, însă simpatiile sale faţă de şeful statului erau cunoscute. În ciuda acestui fapt, Dinu Brătianu a păstrat conducerea partidului, dar un conflict între generaţii a fost inevitabil. Astfel, între şeful guvernului şi cel al partidului au avut puternice fricţiuni şi controverse care au afectat Partidul Naţional Liberal.„Bătrânii” se bazau pe capitalul privat şi pe Banca Naţională, erau pentru menţinerea regimului democratic, împotriva organizaţiilor extremiste şi tendinţelor autoritare manifestate de regele Carol. „Tinerii” s-au integrat tot mai mult în noua grupare a marii burghezii, concentrată în jurul Băncii de Credit, interesele acestei grupări împletindu-se deseori cu cele ale regelui.

În guvernul prezidat de el însuşi, Tătărescu a mai ocupat şi o serie de portofolii, dintre care cel mai important a fost cel la Ministerul de Interne (23 februarie - 14 noiembrie 1937). În afara unor măsuri economice necesare în perioada crizei economice globale, în condiţiile manifestărilor extremiste şi anarhice, Gheorghe Tătărescu a apelat şi la o serie de măsuri de mână forte: prelungirea stării de asediu şi a cenzurii, dizolvarea grupărilor politice care atentau la siguranţa naţională, interzicerea publicaţiilor clandestine, întărirea executivului în defavoarea legislativului şi altele. Pentru sprijinul acordat dezvoltării culturii naţionale, din calitatea sa de prim-ministru, Tătărescu este ales membru de onoare al Academiei Române pe 22 iunie 1937.

De asemenea, s-au înregistrat încercări repetate ale lui Tătărescu de a prelua conducerea PNL şi încercări din partea lui Brătianu de a elimina mai mulţi tineri din guvern. Deşi s-a consumat multă energie, nici una dintre grupări nu a reuşit să îşi impună dominaţia asupra celeilalte. Acest fapt s-a evidenţiat la Congresul general al PNL din 9 iulie 1936. În cadrul acestuia, Dinu Brătianu a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte al partidului, iar Gheorghe Tătărescu în cea de secretar general. La sfârşitul anului 1937, mandatul legitim de guvernare al PNL expira, iar conform uzanţelor politice, şeful statului trebuia să cheme la putere formaţiune de opoziţie. Pentru a fi sigur că Maniu va fi anihilat în cazul chemării PNŢ la guvernare, Carol al II-lea a lansat ideea unui guvern Mihalache care să aibă pe Vaida-Voevod la Interne şi care să-l cuprindă şi pe Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei. Discuţiile au avut loc pe 12 noiembrie, însă Ion Mihalache nu a acceptat propunerea regelui. 

În aceste condiţii, pe 17 noiembrie, Carol al II-lea încredinţează mandatul din nou lui Gheorghe Tătărescu. Prima misiune a guvernului era organizarea alegerilor din 20 decembrie 1937. Consiliul de miniştri era acuzat de toate forţele de opoziţie că devenise unul personal al şefului statului, iar posibila sa victorie în alegeri ar fi facilitat instaurarea dictaturii regale. Motivaţia era bine întemeiată, căci în istoria politică a României de până la acea dată, partidul din care proveneau membrii guvernului desemnat să organizeze alegerile le câştigase întotdeauna. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată şi confuză, cu un limbaj foarte violent. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua. Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani suferim de guverne personale” . În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării”. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune. Organizaţia PNL din Cluj a adoptat o moţiune în care se afirma că „Ardealul înfierează acţiunea criminală a d-lui Maniu împotriva monarhiei şi a regelui Carol al II-lea, simbolul neîntrecut al dinastiei noastre glorioase”.

Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, pentru prima dată în istoria politică a României nici un partid nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară. Pe primele trei poziţii s-au clasat PNL cu 35,9%, PNŢ cu 20,4% şi Partidul „Totul pentru Ţară” (numele sub care au participat la alegeri legionarii) care a obţinut un surprinzător scor de 15,5%, ceea ce a provocat o adevărată panică în rândul clasei politice.Consecinţele politice ale acestor alegeri au fost unele dezastruoase. Faptul că nici un partid nu reuşise să obţină prima majoritară de 40% lăsa mână liberă şefului statului de numi la guvernare orice formaţiune politică şi de a forma un guvern, de data acesta cu adevărat personal dacă este comparat cu cel precedent. Aşadar, profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi.

Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Gheorghe Tătărescu a simţit imediat de unde bate vântul politic, astfel că a acceptat funcţia de ministru de stat şi ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (10 februarie - 30 martie 1938). Dictatura regală a fost instituţionalizată prin Constituţia din 27 februarie 1938, iar pe 30 martie a fost adoptat decretul privind dizolvarea partidelor politice. Din acest moment, Tătărescu a fost numit consilier regal, datorită bogatei sale experienţe politice.În contextul intensificării pericolului izbucnirii unui nou conflict european, Tătărescu a fost trimis ambasador al României la Paris (9 decembrie 1938 - 30 august 1939). Destinul a vrut ca să fie adus la putere după două asasinate politice. Astfel, la două luni după asasinarea lui Armand Călinescu (21 septembrie 1939), pe 24 noiembrie 1939 Gheorghe Tătărescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri.

Ca urmare a politicii agresive a Germaniei şi Italiei şi a conciliatorismului Marii Britanii şi Franţei (Acordul de la München din 29 septembrie 1938), situaţia internaţională a României s-a deteriorat continuu. Nimeni nu ştia la vremea respectivă de notele adiţionale secrete cuprinse în pactul de neagresiune semnat între Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei. Cele două state îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa, important pentru România fiind dezinteresul declarat al Germaniei pentru Europa sud-estică.

Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie, Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara fără nici un sprijin extern. În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice.Din acest moment, Carol al II-lea a decis să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania. Pe 4 iulie, cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu şi-a depus mandatul.România a fost nevoită să accepte şi dictatul de la Viena din 30 august 1930, prin care ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei. 

Pentru a restabili ordinea în ţară, Carol l-a chemat la putere pe generalul Ion Antonescu şi l-a învestit cu puteri depline în stat. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a semnat actul prin care anunţa că a hotărât să treacă fiului său, Mihai I, „grele sarcini ale domniei”. Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului” şi a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar”. În aceste vremuri tulburi, Tătărescu s-a retras din viaţa publică la conacul său din judeţul Gorj. La 27 noiembrie 1940, a fost ridicat de legionari şi dus la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde se aflau şi alţi foşti înalţi demnitari ai regimului carlist. Prin intervenţia directă a lui Antonescu, cei de la Prefectură au reuşit să scape cu viaţă. Noaptea precedentă, la penitenciarul de la Jilava au fot asasinaţi 64 de demnitari ai statului român din perioada interbelică (vezi Masacrul de la Jilava). În acest context, Tătărescu nu a mai participat la viaţa publică o vreme. Când situaţia internaţională era din ce în ce mai defavorabilă regimului condus de generalul Antonescu, Gheorghe Tătărescu a încercat realizarea unei coaliţii a forţelor politice care doreau apropierea de Coaliţia Naţiunilor Unite, dar iniţiativele sale nu au fost agreate de partidele istorice. Maniu şi Brătianu nu uitaseră „trădarea” din 1938.

În contextul avantajelor tot mai semnificative obţinute pe front de către aliaţi, pe 23 august 1944, regele Mihai şi partidele istorice au reuşit să realizeze „o lovitură de palat” prin care mareşalul Antonescu a fost înlăturat de la putere. După acest moment, Gheorghe Tătărescu a încercat o reapropiere de conducerea partidului. Acesta i-a adresat lui Brătianu o scrisoare, la 2 octombrie, prin care, după ce sublinia că nu doreşte şefia partidului, îşi exprima opinia asupra priorităţilor interne şi externe. Efectul demersului a fost nul. Gheorghe Tătărescu a ales calea separării şi, la 19 decembrie, a fost lansat Manifestul-Program al partidului său, intitulat tot tot Partidul Naţional Liberal. În februarie 1945, Moscova a impus regelui Mihai să desemneze la putere un guvern comunist, astfel că Tătărescu a încercat o apropiere de forţele de stânga.

Ca vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine (5 martie 1945 - 5 noiembrie 1947) în guvernul Petru Groza, Tătărescu a condus delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1946 - 1947), punându-şi semnătura pe tratatul internaţional ce consfinţea reîntregirea parţială a ţării noastre prin reprimirea nord-vestului Transilvaniei. Deşi, la alegerile din 19 noiembrie 1946 PNL-Tătărescu a obţinut 75 de mandate în Parlament, jocurile pentru putere erau deja făcute. Anul 1947 a marcat acapararea întregii puteri de stat de către comunişti, prin înlăturarea tuturor celorlalte forţe de opoziţie, culminată cu abdicarea silită a regelui Mihai pe 30 decembrie 1947 şi proclamarea Republicii Populare Române. Pe 5 noiembrie, toţi miniştrii coordonaţi de Tătărescu au fost înlăturaţi din guvern. Ca atare, s-a retras din viaţa politică, iar anul următor i-a fost impus un domiciliu forţat. Partidul său a fost preluat de Petre Bejan, care a mai încercat o apropiere de comunişti, însă în mai 1948 formaţiunea politică, denumită acum PNL-Bejan, a fost nevoită să-şi înceteze activitatea.

După o perioadă petrecută la conacul din Gorj, Gheorghe Tătărescu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, fiind închis la penitenciarul din Sighet, dar a fost eliberat în 1955, căci a acceptat să lucreze în Comitetul Român pentru Repatriere. După doi ani de suferinţe, Gheorghe Tătărescu a decedat pe un pat de spital din Bucureşti, pe 28 martie 1957, la vârsta de 71 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Narcis Dorin Ion, Gheorghe Tătărescu şi PNL, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004

http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/T/tatarescu%20gheorghe.pdf

https://balcanii.ro/2014/06/prim-ministrii-romaniei-mari-gheorghe-tatarascu-11/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/guvernul-tatarescu-ultimul-liberal-sau-primul-carlist

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/probatoriu2/4_04_1_pnl.pdf

£££

 S-a întâmplat în 21 decembrie1935: La această dată, s-a născut actriţa Stela Popescu. Stela Popescu (n. Slobozia-Hodorogea, Orhei, România – d. 23 noiembrie 2017, București) a fost o mare actriță română de teatru, film și televiziune. Ea a realizat cupluri celebre alături de Ștefan Bănică și Alexandru Arșinel.

Stela Popescu s-a născut la Orhei, într-o familie modestă de învățători. Mama ei, Valentina, era originară din satul Chiperceni, iar tatăl – Vasile Popescu – din Chiștelnița, județul Orhei, în prezent în Republica Moldova. Prima amintire pe care o are bine întipărită în memorie este invadarea Basarabiei de către armata rusă. Atunci, în 1940, tatăl ei considerat intelectual, deci dușman de clasă, este deportat în Siberia, iar mama se refugiază, împreună cu fiica în România, la Brașov. În 1953, susține examenul de admitere la facultate și este repartizată la Facultatea de Limbă Rusă „Maxim Gorki“, la care renunță după un an și jumătate când intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne. În 1956 este admisă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, iar în paralel continuă să susțină spectacole de teatru. La sfârșitul facultății, este repartizată la Teatrul din Brașov, acolo unde ajunge să susțină sute de spectacole. Din 1963 până in 1969 joacă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase". 

În 1969, Stela părăsește Revista și se angajează la Teatrul de Comedie, ceea ce nu o impiedică să continue colaborarea cu Radiodifuziunea Română (pe atunci Radioteleviziunea) din 1963 până în 2017. În paralel, susține și o colaborare cu Revista Românească, sub condeiul lui Mihai Maximilian, cu care avea să se căsătorească în 1969, la puțin timp după divorțul de Dan Puican. Totodată, joacă în celebra serie de spectacole „Boema" de la Grădina Boema, spectacole care se înscriu în peisajul anti-putere pentru vremea aceea, cu succes de public foarte mare. Timp de 24 de ani cât a jucat la Teatrul de Comedie, vara, când se încheia stagiunea teatrală, juca la Revistă la Grădina Boema. La Teatrul de Comedie joacă din 1969 până în 1993, când revine la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase". Pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase" și pe cea a Teatrului de Comedie, Stela Popescu strălucește în piese precum „Omul care a văzut moartea", „Mama Boema", „Boema, slăbiciunea mea" etc. A jucat 18 ani în „Preșul", 12 ani în „Pețitoarea" și zece ani în „Plicul". A avut șansa de a lucra cu mari regizori, precum: Sanda Manu, Ion Cojar, Lucian Giurchescu, Valeriu Moisescu.

Între anii 1971 și 1979 face cuplul, pe scenă și la televiziune, cu Ștefan Bănică. Cât despre longevivul cuplu umoristic Stela - Alexandru Arșinel, care a început în 1979, acesta a fost garanția umorului de calitate și în prezent, dar și în trecut, când textele scenetelor erau semnate Mihai Maximilian.În 1958, debutează în cinematografie în pelicula Alo? Ați greșit numărul. A jucat în peste 25 de filme precum Nea Mărin miliardar (1979), Pe malul stîng al Dunării albastre (1983), În fiecare zi mi-e dor de tine (1988) etc. Stela Popescu a făcut o carieră și în televiziune. A jucat în televiziune de la înființare până în prezent, în piese de teatru și emisiuni de divertisment, reușind să transmită ceva din spiritul satiric și contestatar al Revistei prin textele unor scriitori de valoare: Mihai Maximilian, Grigore Pop, Octavian Sava sau Dan Mihăescu. TVR a scos pe piață DVD-urile „O stea printre stele" (2006) și „Stela și Arșinel" (2005) care reunesc o parte dintre aparițiile televizate ale Stelei Popescu. Începând jumătatea anilor '90, Stela Popescu a fost moderatoarea unor emisiuni TV pentru femei pe posturile TVR, Realitatea și Național TV. Joacă în serialul TV „Cuscrele" (2005-2006) precum și în telenovelele „Râzboiul sexelor" (2007-2008), „Regina" (2008-2009) și „Aniela" (2009-2010) în rolul Coanei Chiva. În 2011 revine cu o participare specială în telenovela Iubire și Onoare.

Pe 23 noiembrie 2017, în jurul orei 15:40, Stela Popescu a fost găsită fără semne vitale, cu rană la cap, de către fiica adoptivă Doina Maximilian, căzută în interiorul casei de pe strada Alexandru Donici din București în care locuia. După efectuarea autopsiei de către medicii legiști, s-a stabilit faptul că moartea actriței s-a produs în urma unui accident vascular cerebral masiv suferit cu mult timp înainte de a fi găsită de fiica acesteia. Se crede că decesul a avut loc cu cel puțin 12 ore înainte. Stela Popescu a fost înmormântată cu onoruri militare lângă soțul ei, Mihai Maximilian, la Cimitirul Cernica, duminică 26 noiembrie 2017.

Surse:

http://www.teatrultanase.ro/Stela_Popescu_Biografie_Curriculum_Vitae_Teatrul_Revista_C_tin_Tanase_si_intreaga_cariera-pfl1261.html

https://www.ziarulmetropolis.ro/stela-popescu-fragmente-inedite-din-biografie/

https://www.zf.ro/eveniment/cine-a-fost-stela-popescu-actrita-iubita-care-si-a-dedicat-viata-teatrului-si-filmului-16830394

http://www.periodicoelrumano.es/actrita-stela-popescu-a-murit-fisa-biografica/

https://www.apropotv.ro/actori/stela-popescu-biografie-informatii-poze-16830377-actor

£££

 S-a întâmplat în 21 decembrie1971: În această zi, avea loc crearea, la Paris, a organizaţiei umanitare „Medici fără frontiere" („Médecins sans Frontières"), care are drept scop acordarea de ajutor medical în situaţii de urgenţă ce intervin în urma unui război sau a unei catastrofe naturale (organizaţia a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru pace pe 1999).

Médecins Sans Frontières (MSF) este o organizație non-guvernamentală umanitară internațională (ONG) cunoscută cel mai bine pentru proiectele sale din regiunile sfâșiate de război și țările în curs de dezvoltare afectate de boli endemice. În 2015, peste 30.000 de colaboratori - în special medici locali, asistente medicale și alți profesioniști din domeniul medical, experți în logistică, ingineri și administratori de apă și salubritate - au acordat asistență medicală în peste 70 de țări. Marea majoritate a personalului sunt voluntari. Contribuțiile donatorilor privați formează circa 90% din finanțarea organizației, în timp ce contribuțiile corporațiilor oferă restul, acordând MSF un buget anual de aproximativ 1,63 miliarde USD. Epidemii, catastrofe, cataclisme, dezastre naturale, oameni în suferinţă, Acesta este decorul în care acţionează organizaţia Médecins Sans Frontières (Medici Fără Frontiere/MSF), o organizaţie internaţională medicală umanitară creată de către medici şi jurnalişti în Franţa, în 1971. MSF oferă asistenţă independent, imparţial, în mai mult de 60 de ţări, oamenilor a căror supravieţuire este ameninţată de violenţă, neglijare, sau de catastrofă, în primul rând din cauza conflictelor armate, epidemiilor, malnutriţiei sau dezastrelor naturale. Încă de la crearea organizaţiei, MSF şi-a câştigat dreptul, prin rezultatele extraordinare ale muncii pe care o face, de a vorbi deschis, de a atrage atenţia asupra crizelor neglijate, inadvertenţelor provocate sau abuzurilor şi de a pleda pentru tratamente medicale îmbunătăţite şi protocoale. În 1999, MSF a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Munca medicilor se bazează pe principiile umanitare ale eticii medicale şi imparţialităţii. MSF funcţionează independent de orice agende politice, militare sau religioase. Echipele medicale realizează evaluări pe teren pentru a determina nevoile de sănătate ale populaţiei înainte de programe de deschidere, cu scopul de a umple lacunele existente (mai degrabă decât replicarea serviciilor care sunt deja oferite) sau ajung la comunităţile care nu sunt asistate. Cheia pentru capacitatea MSF de a acţiona independent: 90% din finanţarea globală MSF (şi 100% din finanţarea MSF-SUA) provine din mediul privat. În 2009, MSF a avut 3,8 milioane de donatori individuali şi finanţatori private din întreaga lume. Ca organizaţie, MSF este neutră. Aceasta nu ia parte în conflictele armate, oferă îngrijire numai pe bază de necesitate şi are acces independent crescut la victimele conflictelor după cum prevede dreptul internaţional umanitar.

Echipele medicale ale MSF au fost de multe ori martorele unor episoade cu violenţe, atrocităţi şi neglijenţe în cursul activităţii lor, în mare parte acestea fiind trecute cu vederea de atenţia internaţională. MSF alertează opinia publică, atrăgând atenţia asupra crizelor uitate, abuzurilor care au loc dincolo de titlurile tabloidelor, deficienţelor din sistemul de ajutor, deturnărilor ajutorului umanitar pentru interesele politice, sau implicărilor politice care restricţionează accesul la îngrijire medicală sau medicamente esenţiale. De exemplu, în 1985, MSF a vorbit împotriva guvernului etiopian în ce priveşte deplasarea forţată a sute de mii de oameni din propria populaţie. În 1994, organizaţia a luat o măsură fără precedent împotriva replicilor militare internaţionale la genocidul din Rwanda. În anul următor, MSF a condamnat masacrul civililor sârbi de la Srebrenica, patru ani după aceea denunţând bombardamentul militar rus din Groznîi, capitala Ceceniei. 

În 2004 şi 2005, MSF a cerut Consiliului de Securitate ONU să acorde o atenţie mai mare crizei din Darfur. În 2007, MSF a denunţat implicarea fără voie a civililor în conflictele din Republica Democratică Congo, Republica centrafricană, Ciad, Somalia; de asemenea, a atras atenţia guvernelor din Thailanda şi Laos. Mai recent, MSF s-a străduit să obţină răspunsuri de la guvernul sud-african şi Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi în urma violenţelor xenofobe din Zimbabwe şi a altor cetăţeni străini africani; s-a luptat împotriva limitării accesului persoanelor cu HIV / SIDA şi alte boli la medicamente, împotriva ipocriziei incredibile a naţiunilor care trimit produse cu deficit nutriţional şi îl numesc ajutor alimentar, împotriva tendinţei de politizare şi militarizare a ajutorului umanitar, astfel cum s-a întâmplat în Afganistan şi Pakistan, şi împotriva răspunsului inadecvat al sistemului de ajutor internaţional la criza de holeră în Haiti.

Echipele medicale MSF din teren sunt într-un dialog constant cu autorităţile locale, cu părţile aflate în conflict şi alte agenţii, în încercarea de a consolida independenţa organizaţiei operaţionale şi pentru a facilita furnizarea de asistenţă medicală mai bună pentru pacienţi şi comunităţile lor.În orice zi, peste 22.000 de persoane angajate, reprezentând zeci de naţionalităţi, pot fi găsite acordând asistenţă persoanelor aflate în criză din întreaga lume. Ei sunt medici, asistente medicale, experţi logistică, administratori, epidemiologi, tehnicieni de laborator, profesionişti din domeniul sănătăţii mintale, şi alţii care lucrează împreună, în conformitate cu principiile directoare MSF de acţiune umanitară şi etică medicală.

Surse:

https://medici-fara-frontiere.ro

https://web.archive.org/web/20180223190327/http://www.msf.org/en/

https://www.doctorswithoutborders.org

https://www.msf.org

https://medicaacademica.ro/medici-fara-frontiere-recruteaza-in-romania/

https://www.revistagalenus.ro/interviuri/interviu-dr-gheorghe-zastavnitchi-medici-fara-frontiere/

https://www.telegrafonline.ro/medicii-fara-frontiere-speranta-pentru-milioane-de-oameni

£££

 21 decembrie, ora 17:03 (ora României) - Solstițiul de iarnă. Ca în fiecare an, deși iarna meteorologică sosește încă de la 1 decembrie, începutul iernii astronomice este marcat de un moment precis, cel al solstițiului de iarnă . El este legat de mișcarea anuală aparentă a Soarelui pe sfera cerească, ce reprezinta consecința mișcarii reale a Pământului în jurul Soarelui.

După cum este cunoscut, axa polilor Pământului își păstrează (în primă aproximaţie) direcția fixă în spațiu, ea fiind înclinata cu 66° 33' față de planul orbitei terestre. Din acest motiv, Soarele parcurge în decurs de un an cercul sferei cerești numit „ecliptică”, a carui înclinare față de ecuatorul ceresc este de 23° 27'. La momentul solstițiului de iarnă Soarele se află deci în emisfera australă a sferei cerești, la distanța unghiulară maximă de 23° 27' sud față de ecuator, el efectuând mișcarea diurnă în lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit „tropicul Capricornului”. Aceasta explică, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor și a nopților, precum și succesiunea anotimpurilor.

La data solstițiului de iarnă, Soarele răsare cu 23° 27' la sud de punctul cardinal est și apune tot cu același unghi spre sud față de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el „urcă" - ținând cont de latitudinea medie a tării noastre, de 45° - la numai 21° față de orizont. În consecință, la această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore și 50 minute, iar durata nopții are valoarea maximă, de 15 ore și 10 minute (pentru București). Evident, în emisfera sudică a Pământului fenomenul are loc invers, momentul respectiv marcând începutul verii astronomice.Momentul solstițiului de iarnă, respectiv al începutului iernii astronomice, are loc în jurul datei de 21 decembrie. Începând de la această dată, până la 21 iunie, durata zilelor va crește continuu, iar cea a nopților va scădea în mod corespunzător.

Obiceiurile româneşti din preajma solstiţiului de iarnă păstrează amintirea jertfirii violente a zeului adorat, prin substituirea acestuia cu arborele sacru, bradul sau stejarul, tăiat şi incinerat simbolic în noaptea de Crăciun, cu taurul, reprezentat de o mască, Capra, Brezaia, Ţurca sau Boriţa, care, după ce însoţeşte unele cete de colindători, este omorât simbolic şi, mai ales, cu porcul, reprezentare neolitică a spiritului grâului, sacrificat ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie). Pentru păgâni, aceasta era noaptea în care Marea Zeiţă dădea naştere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor. Romanii îi sărbătoreau în această zi pe Saturn, zeul recoltelor, şi pe Mithras, zeul luminii, potrivit volumului „Zile şi mituri – calendarul ţăranului român”, de Ion Ghinoiu.

Surse:

http://stiri.tvr.ro/incepe-iarna-astronomica-solstitiul-de-iarna-din-22-decembrie-aduce-cea-mai-scurta-zi-din-an-obiceiuri-i-tradi-ii_839225.html#view

https://www.astro-urseanu.ro/solstitiu_iarna.html

https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/natura-si-mediu/solstitiul-de-iarna-2018-obiceiuri-si-traditii-in-cea-mai-scurta-zi-din-an-1052898

https://editiadedimineata.ro/solstitiul-de-iarna-simbolistica-si-obiceiuri/

£££

 Cine este Ignat...

Puțini se gândesc, atunci când se apropie data de 20 decembrie, la altceva decât la porcul din coteț, la cuțite ascuțite și la pregătirile pentru Crăciun, iar numele de Ignat a ajuns, pentru mulți, doar o bornă în calendarul tăierii porcului, nu o aducere-aminte a unui om care a purtat în sine una dintre cele mai puternice mărturii ale credinței creștine timpurii.

Ignatie Teoforul nu a fost o legendă populară și nici un simbol gol, ci un om viu, născut în istorie și crescut în lumină, copilul despre care Evanghelia spune că a fost luat în brațe de Mântuitor și arătat Apostolilor ca model de curăție și smerenie, cu acele cuvinte grele de sens: „De nu vă veți face ca pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor”. Acel copil a crescut, a plecat cu părinții săi în Antiohia Siriei și, în timp, a devenit episcopul uneia dintre cele mai importante cetăți ale creștinismului timpuriu, într-o epocă în care credința se plătea cu sânge.

Se spune că atunci când slujea, biserica se umplea de lumină, încât oamenii nu mai aprindeau lumânări, iar din această trăire adâncă i-a venit numele de Teoforul, „Purtătorul de Dumnezeu”, pentru că nu vorbea despre Hristos ca despre o idee, ci ca despre o prezență vie, purtată în inimă. Vestea a ajuns până la împăratul Traian, iar într-o lume a idolilor și a puterii militare, un om care spunea că poartă pe Dumnezeu în sine devenea o amenințare.

Arestat, legat în lanțuri și purtat de la Antiohia până la Roma, Ignatie nu a cerut milă și nu a negociat viața, iar când a fost adus în arenă, în fața împăratului și a zecilor de mii de spectatori, nu s-a rugat să fie cruțat, ci dimpotrivă, a cerut ca fiarele să-și împlinească menirea, dorind să ajungă la Hristos prin moarte martirică. Leii, spune tradiția, s-au plecat înaintea lui, iar când l-au sfâșiat, au lăsat neatinsă inima.

Acea inimă, despicată la porunca împăratului, ar fi purtat scris, ca o pecete, numele lui Iisus Hristos, o imagine simbolică sau reală, dar mai ales o mărturie a unei vieți trăite până la capăt în credință, nu în obiceiuri golite de sens. Acesta este Ignat, cel pe care calendarul îl pomenește, nu pentru sângele vărsat, ci pentru inima purtată plină de Dumnezeu.

Poate că, dacă oamenii ar ști cine a fost Ignatie Teoforul, nu ar mai lega numele lui doar de sacrificii rituale și tradiții culinare, ci de o chemare mult mai grea: aceea de a purta credința nu pe buze sau în datini, ci în inimă, până la capăt.

Credința adevărată nu se moștenește prin obiceiuri, ci se trăiește prin inimă, iar numele sfinților nu sunt repere de calendar, ci mărturii vii despre cât poate duce un om atunci când nu se teme să creadă până la sfârșit.

#SfântulIgnatieTeoforul #CredințăVie #IstorieCreștină #Martiriu #TradițieȘiAdevăr

£££

 Colonia Barbacena – genocidul tăcut al celor nedoriți..

Avea unsprezece ani când a fost dus la Colônia de Barbacena, iar în 1979, într-o fotografie care avea să cutremure o țară întreagă, Silvio Savat era atât de slab, atât de imobil și atât de acoperit de muște, încât a fost confundat cu un trup fără viață, deși respira încă, într-un loc unde viața nu mai conta aproape deloc.

Spitalul-colonie Barbacena, din statul Minas Gerais, Brazilia, fusese creat oficial pentru tratarea bolilor mintale, dar în realitate devenise un depozit de oameni incomozi, un loc în care erau internați nu doar pacienți psihiatrici, ci și copii abandonați, femei însărcinate ale unor bărbați influenți, opozanți politici, persoane cu depresii ușoare sau pur și simplu oameni săraci, fără familie, fără voce și fără apărare, transformați peste noapte în „bolnavi” pentru a putea fi închiși.

Acolo, tratamentul nu exista, iar supraviețuirea era o loterie crudă; oamenii mâncau resturi putrezite, beau apă din canale de scurgere, dormeau pe podea sau direct pe pământ, în frig, murdărie și întuneric, în timp ce trupurile celor morți rămâneau zile întregi abandonate în curte, sub soarele nemilos, ca o avertizare tăcută pentru cei care încă mai respirau.

La sfârșitul anilor ’70, regizorul Helvécio Ratton a primit permisiunea de a intra în spital pentru a documenta realitatea de acolo, iar ceea ce a văzut l-a marcat pentru tot restul vieții, descriind ulterior instituția ca pe o adevărată „ramură a iadului”, unde cruzimea nu era un accident, ci un sistem bine rodat, acceptat și ignorat de autorități.

Iar iadul nu se oprea la moarte; între 1969 și 1980 există documente care arată că 1.853 de cadavre au fost vândute către facultăți de medicină, inclusiv către Universitatea Federală din Minas Gerais, unde trupurile erau dezmembrate, iar după ce cererea a scăzut, oasele celor morți erau arse cu acid chiar în curtea spitalului, în fața pacienților încă în viață, ca într-un ritual grotesc de ștergere a oricărei urme de umanitate.

Abia în 1979, odată cu începutul Reformei Psihiatrice din Minas Gerais, mecanismul morții a început să încetinească, iar Barbacena a început, timid, să fie privit nu ca o instituție medicală, ci ca ceea ce fusese cu adevărat: scena unuia dintre cele mai mari crime colective din istoria Braziliei, un genocid tăcut desfășurat sub pretextul îngrijirii.

Fotografia lui Silvio Savat, copilul viu confundat cu un mort, rămâne una dintre cele mai grele dovezi că răul absolut nu are nevoie de lagăre de concentrare sau de războaie, ci doar de indiferență, birocrație și tăcerea celor care aleg să nu privească.

Morală:

Cea mai periculoasă formă de cruzime nu este violența deschisă, ci sistemul care transformă oamenii în obiecte și moartea în procedură, în timp ce societatea se uită în altă parte.

#Barbacena #GenocidulBrazilian #IstorieAscunsă #DrepturileOmului #Memorie #Adevăr #NiciodatăDinNou