£££

 S-a întâmplat în 19 decembrie1916: În timpul primului război mondial, se sfârșea bătălia de la Verdun (21 februarie – 19 decembrie 1916), un veritabil măcel prelungit, care a avut loc între trupele germane şi cele franceze. În general, bătălia de la Verdun nu e considerată o victorie din cauza numărului foarte mare de victime. Atât germanii, cât şi francezii au pierdut foarte mulţi oameni în această bătălie, una din cele mai devastatoare din timpul războiului. Din cauza numărului victimelor şi al impactului psihologic pe care Verdun l-a avut asupra francezilor, unii istorici au denumit această bătălie „Stalingradul Franţei”. Atât francezii, cât şi germanii au pierdut multe sute de mii de soldaţi în această bătălie, la care se adaugă alte câteva zeci de mii de răniţi.

 Masacrul de la Verdun își are originile într-o strategie dezvoltată de Erich von Falkenhayn, șeful Statului Major german în perioada 1914-1916. După ce începutul războiului dovedise că victoria rapidă la care sperase toată lumea nu putea fi obținută, Falkenhayn a argumentat (într-o scrisoare trimisă Kaiserului Wilhelm II în decembrie 1915) că Germania poate câștiga războiul dacă:1) se concentrează pe lupta pe Frontul de Vest în locul Frontului de Est;2) Franța este învinsă într-o mare bătălie prin care să-și epuizeze forțele (obligând implicit Marea Britanie să accepte un armistițiu). Generalul german a propus Verdunul ca loc al acestei mari bătălii împotriva francezilor datorită importanței sale simbolice. Fortăreață cu rol minor în prima parte a războiului, Verdunul își păstrase, în mintea soldaților și a poporului francez, o importanță psihologică căci fusese ultima fortificație cucerită de prusaci în războiul din 1870-1871. Era, deci, un simbol al rezistenței, iar Falkenhayn știa acest lucru, motiv pentru care a propus un lung asediu al Verdunului care să solicite până la epuizare armata franceză.

Ofensiva germană a început pe 21 februarie 1916. De la început, atacul de la Verdun nu era menit să asigure nemților o victorie rapidă, ci să se transforme într-o îndelungată luptă de uzură. Ceea ce conducerea armatei germane nu s-a așteptat să se întâmple a fost ca ei să piardă la fel de mulți soldați ca inamicul. „Vinovatul” pentru acest lucru a fost Philippe Pétain, însărcinat cu apărarea fortăreței. Pe de o parte, numirea lui Pétain i-a avantajat pe germani, căci acesta era decis să lupte până la capăt;pe de altă parte, strategia sa avea să se dovedească victorioasă, el reușind, în cele din urmă, să-i învingă pe germani. Pétain a realizat că apărarea fortăreței de la Verdun avea să ceară numeroase sacrificii umane din partea soldaților, dar prin regândirea strategiei de artilerie a armatei franceze, el a pricinuit inamicului pierderi cel puțin la fel de grele ca cele proprii.

Potrivit istoricilor militari, lunga bătălie de la Verdun poate fi împărțită în 4 faze, în funcție de succesiunea ofensivelor:21 februarie – 1 martie;6 martie – 15 aprilie;16 aprilie – 1 iulie;1 iulie – 19 decembrie. Astfel, germanii i-au subestimat pe francezi, căci – indiferent de pierderile suferite la Verdun – armata franceză nu a fost adusă la marginea prăpastiei, așa cum sperase Falkenhayn. În plus, începutul bătăliei de pe Somme, prin care britanicii au încercat să elibereze presiunea de la Verdun, a supralicitat puterea germană. În cele din urmă, în decembrie 1916, după nouă luni de luptă, nemții au trebuit să se dea bătuți, căci Paul von Hindenburg, care îl înlocuise între timp pe Falkenhayn în funcția de Șef al Statului Major, și-a dat seama că nu mai are sens să urmeze strategia eșuată a predecesorului său.  

Deși s-a încheiat, oficial, cu o victorie franceză, bătălia de la Verdun n-a adus părții învingătoare niciun avantaj strategic important. Singurul efect a fost de a epuiza atât forțele germane, cât și cele franceze, ale căror pierderi s-au ridicat la cifre de necrezut: aproximativ 550.000 pentru francezi și 430.000 pentru germani (estimările diferă, pornind de la circa 710.000 și mergând până la un maxim de 980.000).

Surse:

http://stiri.tvr.ro/1916-verdun-cea-mai-lunga-batalie-si-una-din-cele-mai-devastatoare-din-istorie_50902.html

https://www.rfi.ro/cultura-93249-accent-pe-istorie-razboi-mondial-batalia-verdun

https://www.dw.com/ro/verdun-războiul-din-război/a-19290418

https://www.rri.ro/ro_ro/batalia_de_la_verdun_si_intrarea_romaniei_in_primul_razboi_mondial-2548640

https://verdun.mapn.ro/pages/view/98

https://www.britannica.com/event/Battle-of-Verdun

https://www.history.com/topics/world-war-i/battle-of-verdun

£££

 S-a întâmplat în 19 decembrie1978: În această zi, a murit medicul Florica Bagdasar, cercetător în psihiatria infantilă,fondatoare a specialităţilor de Sănătate Mintală şi a Neuropshiatriei Copilului şi Adolescentului în România; prima femeie ministru din România, la Ministerul Sănătăţii (1946-1948) şi singura femeie care a reprezentat România dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial în delegaţia la Conferinţa de pace din 1946 de la Paris (n. 1901, Bitolia-Monastiu, Macedonia – d.Bucureşti).

Fiica inginerului constructor Sterie Ciumetti, membru al clasei de mijloc a comunităţii de aromâni, a urmat şcoala primară în Bitolia, după care a plecat la Iaşi şi Roman. În 1925 a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, an în care începe să lucreze ca medic intern şi extern la „Aşezămintele Brâncoveneşti”. În 1927 se căsătoreşte cu Dumitru Bagdasar cu care va pleca în America pentru specializare. Lucrează în clinica de neurochirurgie din Boston, iar la reîntoarcerea în ţară intră ca medic secundar la Jimbolia şi Cernăuţi. Din 1934 este colaboratoarea apropiată al soţului ei mai întâi la Spitalul de Urgenţă, apoi, după 1935, la Spitalul Central din Bucureşti. În 1940 a organizat consultaţii ambulatorii şi un pavilion de „cronici” cu 30 de paturi la spitalul din Jimbolia. Consultaţiile se adresau copiilor cu boli grave: encefalopatii cu tetraplegii, craniostenoze şi/sau crize de epilepsie, sechele de meningoencefalite TBC, oligofrenii avansate, lues cerebral congenital etc.

După 23 august 1944, a devenit membră a PCR, activând între 1944 - 1948 în diferite organizaţii de masă „Apărarea Patriotică”, „Uniunea Patrioţilor”, „Uniunea Femeilor Antifasciste din România”, „Uniunea Femeilor Democrate din România”. A făcut parte din delegaţia trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris, în august – septembrie 1946, fiind singura femeie dintre cei 73 de membri. În urma decesului soţului ei, în 1946, i s-a încredinţat conducerea Ministerului Sănătăţii, funcţie pe care o deţine până în august 1948, fiind astfel prima femeie ministru din România. În acelaşi timp, coordona activitatea serviciului de consultaţii la Centrul de Igienă Mintală din Bucureşti şi era conferenţiar la catedra de Psihologia Copilului Normal şi Patologic din Institutul Medico-Farmaceutic. Deputat de Tulcea în Marea Adunare Naţională (1946 - 1951), perioadă în care organizează în judeţ campania pilot contra malariei şi o acţiune de asistenţă pentru copii, regiunea fiind crunt lovită de secetă şi foamete. Din 1953, Florica Bagdasar este îndepărtată de la conducerea Centrului de Igienă Mintală şi din alte funcţii în legătură cu activitatea sa pedagogică prezentată părtinitor într-un articol de fond publicat în „Scânteia”, intitulat Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice în domeniul pedagogiei, articol ce va fi „prelucrat”, în adunări speciale, la toate şcolile importante şi la spitalele din ţară.

Din octombrie 1957 i se dă funcţia de vicepreşedinte al Crucii Roşii din România, pe care a deţinut-o câţiva ani. Ultimii ani au fost trăiţi, din punct de vedere politic, într-o zona de clar-obscur, tolerată, dar deloc agreată. A fost decorată cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române. A murit la Spitalul Elias şi a fost, după dorinţa ei, incinerată. „Eradicarea malariei, (…) o datorăm înaltului spirit de înţelegere şi organizare al doctoriţei Florica Bagdasar” (acad. Mihai Ciucă).

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://identitatea.ro/florica-bagdasar/

https://www.europafm.ro/florica-bagdasar-prima-femeie-care-a-facut-parte-dintr-un-guvern-al-romaniei/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/interviu-alexandra-bellow-matematician-fiica-sotilor-dimitrie-si-florica-bagdasar-pe-parintii-mei-nu-i-a-interesat-niciodata-sa-se-mute-in-vila-la-sosea

£££

 S-a întâmplat în 19 decembrie1996: La această dată, a trecut în eternitate un mare star al filmului mondial, actorul italian Marcello Mastroianni. Marcello Vincenzo Domenico Mastroianni (n. 28 septembrie 1924, Fontana Liri/Frosinone - d. Paris), a fost un actor italian, protagonist multilateral de mare talent în cinematografia din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

După terminarea studiilor liceale, se înscrie la facultatea de Economie şi Comerţ, dar preferă să frecventeze grupul Centrului Universitar de Teatru din Roma, unde este remarcat de regizorul Luchino Visconti, care îl distribuie, împreună cu Vittorio Gassman, în spectacole de teatru cu piesele „Un tramvai numit dorinţă" de Tennessee Williams, „Moartea unui comis-voiajor"de Arthur Miller şi „Trei surori" de Anton Cehov. Debutează în film în 1947 în „Mizerabilii" (regia: Riccardo Frada), lucrează apoi cu Luciano Emmer („Fetele din Piaţa Spania", „Bigamul"), cu Carlo Lizzani („Cronica amanţilor săraci") şi Giuseppe de Santis („Zile de dragoste"). Primele experienţe hotărâtoare le trăieşte sub regia lui Luchino Visconti în Nopţi albe şi, mai ales, cu Federico Fellini în rolul ziaristului Marcello din epocalul film La dolce vita, care îl consacră în cariera artistică. Fellini descoperă în interpretările lui Marcello Mastroianni pe parcursul colaborării lor (Opt şi jumătate, Cetatea femeilor, Ginger şi Fred) personalitatea intelectualului nehotărât, măcinat de întrebări fără răspuns, chinuit de obsesii şi fantasme. 

Printre filmele în care a jucat Marcello Mastroianni se numără: „Giorni d’amore” (1954), „La notte” (1961), „Divorzio all’italiana” (1961), „Ieri, oggi, domani” (1963), „Matrimonio all’italiana” (1964), „The Pizza Traingle” (1970), „Oci ciornie” (1988), „Che ora è?” (1989). Marcello Mastroianni a fost nominalizat la Premiile Oscar pentru cel mai bun actor de trei ori, pentru rolurile din „ Divorzio all’italiana”, „Una giornata particolare” şi „Oci ciornie”. Este laureat al Globurilor de Aur pentru cel mai bun actor, în 1962.A câştigat de două ori Premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Cannes, în 1970 şi 1988, performanţă egalată doar de Dean Stockwell şi Jack Lemmon.

Este multiplu laureat al Premiului David di Donatello, distincţia supremă a Academiei Cinematografice Italiene, cu cinci trofee în palmares şi două premii speciale. A câştigat de nu mai puţin de şapte ori premiul Nastro d’Argento pentru cel mai bun actor. Premiul Nastro d’Argento este oferit de Sindicatul naţional al Jurnaliştilor de Cinema Italieni, fiind considerat cel mai vechi premiu pentru film din Europa. La Festivalul de la Veneţia, Mastroianni a fost considerat cel mai bun actor în 1989 şi Cel mai bun actor în rol secundar, în 1993. Din palmaresul actorului italian nu lipseşte nici Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor străin, pe care l-a obţinut în două rânduri, în anii 1963 şi 1964. În 1996, a jucat în filmul „Trois vies et une seule mort”, alături de fiica sa, Chiara Mastroianni.

Marcello Mastroianni a fost căsătorit cu Flora Carabella, cu care a avut o fiică, Barbara. Pe Chiara a avut-o în urma relaţiei cu Catherine Deneuve. În ultimii ani ai vieţii, actorul italian a rămas alături de Anna Maria Tato, relaţia lor debutând în 1976. Marcello Mastroianni a murit la 19 decembrie 1996, la vârsta de 72 de ani, în urma unui cancer pancreatic. Anna Maria Tato i-a dedicat, un an mai târziu, un film documentar.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/marcello-mastroianni-1270/

https://biografieonline.it/biografia-marcello-mastroianni 

https://www.nytimes.com/search?query=Mastroianni%252C+Marcello

http://www.cinemarx.ro/persoane/Marcello-Mastroianni-10963.html?biografie

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/12/19/documentar-20-de-ani-de-la-moartea-actorului-italian-marcello-mastroianni-10-21-22

£££

 S-a întâmplat în 19 decembrie…

- 1741: A murit Vitus (Jonassen) Bering, navigator şi explorator danez în serviciul Rusiei; a condus primele expediţii în Peninsula Kamceatka; traversând marea şi strâmtoarea care azi îi poartă numele, a ajuns până la ţărmul de nord-vest al Peninsulei Alaska.

- 1790: S-a născut Sir William Parry, explorator al Antarcticii. 

- 1813: S-a născut Thomas Andrews, medic, chimist şi fizician irlandez. Thomas Andrews ( d. 26 noiembrie 1885), a fost un medic, chimist şi fizician irlandez autor a importante lucrări privind tranziţiile de fază între gaze şi lichide.

- 1848: A murit scriitoarea engleză Emily Brontë. Emily Jane Brontë (n. 30 iulie 1818) a fost scriitoare engleză, cunoscută mai ales pentru unicul ei roman „La răscruce de vânturi”, publicat în anul 1847.

- 1851: A murit pictorul englez Joseph William Turner, precursor al impresionismului. Joseph Mallord William Turner (n. 23 aprilie 1775, Londra - d. Chelsea, Londra) a fost pictor şi gravor britanic peisagist, reprezentant al romantismului. Specializat în peisaje şi scene marine, era considerat de impresioniştii francezi ca unul dintre principalele modele artistice.În 1838 realizează Vasul de linie Temerarul remorcat la ultima ancorare pentru a fi distrus născut din intenţia polemică a pictorului de a demostra în spirit ruskinian dispreţul naiv pentru „industrialismul" şi pozitivismul burghez al epocii sale, tabloul propune comparaţia şocantă între două vase, unul vechi, cu pânze, aureolat de strălucire şi glorie (participase la bătălia de la Trafalgar) şi remorcherul nou, întunecat şi meschin, expresie a noii tehnici, pus să fie „groparul marin” al celui dintâi.

- 1852: S-a născut fizicianul american Albert Abraham Michelson; cercetări asupra vitezei luminii, care au stat la baza teoriei relativităţii; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1907. Albert Abraham Michelson (d. 9 mai, 1931) a fost un fizician evreu-prusac-american cunoscut pentru lucrările sale în domeniul măsurării vitezei luminii şi în primul rând pentru experimentul Michelson-Morley. În 1907 a primit Premiul Nobel pentru Fizică, pentru instrumentele sale de precizie optică şi investigaţiile spectroscopice şi metrologice efectuate cu ajutorul acestora. A devenit primul american care a primit premiul Nobel într-un domeniu ştiinţific.

- 1863: Englezul Frederick Walton obtine patentul pentru linoleum 

- 1872: A fost dată publicităţii „Legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi" şi constituirea Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Române. 

- 1885: S-a născut teologul de mare erudiţie Ioan Gh. Savin; a desfăşurat o bogată activitate didactică şi publicistică (la Iaşi, Chişinău şi Bucureşti); prin el, teologia fundamentală s-a definit ca disciplină de sine stătătoare în teologia ortodoxă română; a fost deţinut mulţi ani în închisorile comuniste (m. 1973)

- 1898: S-a înfiinţat, la Iaşi, „Societatea Universitară Română", condusă de A. D. Xenopol 

- 1898: S-a născut Ion Sima, pictor român (d.1985)   

- 1900: A fost încheiat, la Bucureşti, Convenţia de comerţ între România şi Grecia şi un protocol prin care se recunoştea personalitatea juridică a Bisericii greceşti din România. 

- 1901: S-a născut Rudolf Hell, considerat inventatorul faxului; în anul 1929, a conceput un dispozitiv, denumit „Hellschreiberg”, care transmitea textele pe cale electronică, permiţând expedieri rapide în toată lumea (d.14.03.2002)     

- 1903: S-a născut George Davis Snell, medic american, imunolog; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1980, împreună cu conaţionalul său Baruj Benacerraf şi francezul Jean Dausset (m. 1996)

- 1904: S-a născut Vasile Jianu, compozitor, flautist şi profesor (m. 1968)

- 1906: S-a născut (în Ucraina) Leonid I. Brejnev, om politic sovietic; prim-secretar (1964-1966) şi secretar general (1966-1982) al CC al PCUS; şef al statului sovietic (1960-1964; 1977-1982); a organizat înăbuşirea „Primăverii de la Praga" (1968) şi a elaborat doctrina „suveranităţii limitate"; pe plan intern a promovat o linie politică rigidă (m. 1982)

- 1910: S-a născut Jean Genet, romancier şi dramaturg francez (m. 1986) 

- 1912, 19.XII. / 1913, 1.I: A avut loc cel de-al patrulea recensământ în România (7.248.061 de locuitori). Prima înregistrare a populaţiei în care se regăsesc elemente ale unui „recensământ modern" a avut loc în anul 1838, în timpul Regulamentului organic. După această dată, cronologia recensămintelor consemnează următoarele: al 2-lea recensamânt s-a desfăşurat în perioada decembrie 1859 - martie 1860; al 3-lea, în decembrie 1899; al 4-lea, la 19 decembrie 1912; al 5-lea, la 29 decembrie 1930; al 6-lea, la 6 aprilie 1941; al 7-lea, la 25 ianuarie 1948; al 8-lea, la 21 februarie 1956; al 9-lea, la 15 martie 1966; al 10-lea, la 5 ianuarie 1977; al 11-lea, între 7 şi 14 ianuarie 1992, al 12-lea, între 18 şi 27 martie 2002 şi al 13-lea între 20 şi 31 octombrie 2011

- 1914: S-a născut animatorul și designerul american Mel Shaw, creatorul frumoaselor desene animate „Bambi", „Regele Leu", „Fantasia", „Frumoasa şi Bestia" (m. 2012)

- 1915: S-a născut şansonetista franceză Edith Piaf (pseudonim pentru Edith Gassion), celebra interpreta franceza a melodiei „La vie en rose”; a intrepretat roluri în filmele „Etoile sans lumiére”, „Les Amants de demain” (d. 11.10.1963) Numele său adevărat era Édith Giovanna Gassion. Şi-a luat pseudonimul „Piaf" (în argoul parizian = vrabie) cu ocazia debutului, în anul 1935.Este înmormântată în cimitirul „Pére Lachaise" din Paris. Timp de două zile o mulţime imensă de admiratori s-a perindat la mormânt, pentru a omagia pe cea care a fost numită „petite fille des rues". Posteritatea i-a iertat viaţa sa nu tocmai exemplară, pentru a reţine doar imensul său talent. Édith Piaf, denumită „la môme Piaf" (mica vrabie), a intrat în legendă încă din cursul vieţii.

- 1915: A murit Alois Alzheimer, medic german. Alois Alzheimer (n.14 iunie 1864, Marktbreit am Main – d.Breslau) a fost un psihiatru şi neuropatolog german. A descris pentru prima dată o formă de demenţă degenerativă, cunoscută până azi după numele său ca Boala Alzheimer.

- 1916: Primul război mondial: Se sfârşeşte bătălia de la Verdun (21 februarie – 18 decembrie 1916), dintre trupele germane şi cele franceze.În general, bătălia de la Verdun nu e considerată o victorie din cauza numărului foarte mare de victime. Atât germanii, cât şi francezii au pierdut foarte mulţi oameni în această bătălie, una din cele mai devastatoare din timpul războiului. Din cauza numărului victimelor şi al impactului psihologic pe care Verdun l-a avut asupra francezilor, unii istorici au deumit această bătălie „Stalingradul Franţei”. Atât francezii, cât şi germanii au pierdut în jur de 350.000 de soldaţi în această bătălie, la care se adaugă alte câteva zeci de mii de răniţi (potrivit unor estimări, se ajunge chiar la cifra de 100.000).

- 1918: S-a născut producătorul american de film şi televiziune Lee Rich, co-fondator şi fost preşedinte al Lorimar Television (m. 2012). Cunoscut pentru câteva seriale de succes („Dallas", „The Waltons", „The Blue Knight", „Eight Is Enough", „Flamingo Road") şi pentru filmul de televiziune „Sybil" (1976) (m. 2012) 

- 1924: S-a născut romancierul şi eseistul francez Michel Tournier, membru al Academiei Goncourt („Vineri sau Limburile Pacificului”, „Fecioara şi Căpcăunul”)

- 1925: S-a născut Robert Bernard Sherman, compozitor american, care a compus, alături de fratele său Richard Morton Sherman, îndeosebi muzică de film (Sherman Brothers) (m. 2012) 

- 1925: Apare, la Bucureşti, săptămânalul „Cetatea literară” condus de scriitorul Camil Petrescu (până în iulie 1926) 

- 1927: S-a născut Emilian Ursu, compozitor, dirijor, ofiţer şi profesor. Unele surse dau ca dată a naşterii 19 februarie 1927. S-a dedicat carierei militare de la vârsta de 15 ani, începîndu-şi activitatea la muzica militară a Regimentului 91 Infanterie din Alba-Iulia în calitate de copil de trupă.A absolvit Şcoala Militară de Muzică în anul 1951 cu gradul de locotenent-dirijor şi şi-a perfecţionat pregătirea în domeniu urmând cursurile Conservatorului de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, facultatea de „Compoziţie, Dirijat, Pedagogie” - „Secţia Dirijat Orchestră”. De-a lungul carierei a ocupat funcţii de conducere cum ar fi: Dirijor la unele muzici militare din garnizoana Bucureşti, Comandant al Şcolii Militare de Muzică şi Inspector General al Muzicilor Militare. Creaţie muzicală: peste 25 de lucrări (10 marşuri, 4 suite simfonice, vals de concert, 1 uvertură, 1 preludiu, 1 fantezie, 2 rapsodii, 3 poeme simfonice, 2 simfonii) dintre care unele au fost premiate de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor

-1937: La Radiodifuziunea Română este inaugurată emisiunea „Ora premilitară". Cuvântul inaugural a fost rostit de maiorul Aurel I. Gheorghiu, şef de birou în Inspectoratul Pregătirii Premilitare din Ministerul Apărării Naţionale. Emisiunea se difuza duminica, între orele 16.00-16.25, însă în funcţie de necesităţi, ora şi ziua difuzării au fost schimbate. A fost difuzată până la sfârşitul anului 1940. 

- 1944: S-a născut dirijorul englez William Christie

- 1944: Apare primul număr al cotidianului francez „Le Monde"

- 1946: A murit fizicianul francez Paul Langevin; a elaborat, printre altele, metoda de obţinere a ultrasunetelor cu ajutorul cuarţului piezoelectric/1917 (n. 1872)

- 1947: Vizita oficială, la Bucureşti, a unei delegaţii guvernamentale iugoslave condusă de Iosip Broz Tito. Este semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între cele două ţări, pentru o perioadă de 20 de ani. Este primul act internaţional încheiat de România dupa cel de-al doilea război mondial .

- 1953: A murit Robert Andrews Millikan, fizician american, laureat al Premiului Nobel. Robert Andrews Millikan (n.22 martie 1868) a fost un fizician american, specialist în fizica experimentală, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1923 pentru măsurarea sarcinii electronului şi pentru lucrările în domeniul efectului fotoelectric. A studiat şi razele cosmice.

- 1961: S-a născut Eric Allin Cornell, fizician. Eric Allin Cornell (n.Palo Alto, California, SUA) este un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2001 împreună cu Wolfgang Ketterle şi Carl Wieman pentru realizarea condensării Bose-Einstein în atomi alcalini şi pentru studii preliminare fundamentale asupra proprietăţilor condesatelor

- 1968: A murit Tiberiu Brediceanu, compozitor şi folclorist; membru corespondent al Academiei Române (n. 1877)

- 1970: A murit Eremei Lachi, tunar basarabean, cel mai longeviv participant la răscoala armată de pe cuirasatul „Potiomkin” din 1905 

- 1972: Nava spaţială Apollo 17 a amerizat în Oceanul Pacific, încheind misiunea de aselenizare controlată. Reîntoarcerea lui Apollo-17 a avut loc fără probleme deosebite, capsula navei spaţiale a ajuns în Pacific la data de 19 decembrie 1972 ora 19:24 UT, fiind găsită de nava portavion americană, USS Ticonderoga (CV-14).

- 1978: A murit medicul Florica Bagdasar, fondatoare a specialităţilor de Sănătate Mintală şi a Neuropshiatriei Copilului şi Adolescentului în România; prima femeie ministru din România, la Ministerul Sănătăţii (1946-1948) şi singura femeie care a reprezentat România dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial în delegaţia la Conferinţa de pace din 1946 de la Paris (n. 1901, într-o familie de macedoromâni, în Bitolia-Monastir din Macedonia) 

- 1979: A fost inaugurat primul tronson al metroului din Bucureşti, Semănătoarea–Timpuri Noi. 

- 1984: A fost semnată Declaraţia chino-britanică pe baza căreia colonia britanică Hong Kong urma să revină oficial, la 1.VII.1997, sub suveranitatea R. P. Chineze, ca regiune administrativă cu statut special (Anglia a obţinut insula Hong Kong prin Tratatul anglo-chinez de la Nanjing, încheiat la 29.VIII.1842)

- 1986: A murit medicul Petre Vancea, personalitate a oftalmologiei româneşti; membru corespondent al Academiei Române (n. 1902)

- 1991: Semnarea, la Strasbourg, a actului de aderare a României la Convenţia Culturală Europeană.

- 1992: Patriarhia Română a emis un act ce consfinţea reactivarea Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi cu statut propriu, stabilind „de jure" desprinderea acesteia de sub tutela Patriarhiei Ruse şi revenirea ei în cadrul Bisericii Ortodoxe Române (a fost recunoscută de autorităţile moldovene la 30.VII.2002). În urma Păcii de la Bucureşti (1812), Rusia a căpătat pentru prima oară teritoriul dintre Prut şi Nistru, Basarabia; pentru grăbirea rusificării, Biserica din teritoriile anexate a fost trecută sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse

- 1992: A murit cântăreaţa de operă Iolanda Mărculescu, stabilită din 1969 în SUA (n. 1923)

- 1996: A murit actorul italian de film Marcello Mastroianni. 

- 1997: A avut loc premiera filmului „Titanic" (regia James Cameron), considerat unul dintre cele mai scumpe filme şi situat pe primul loc în lista filmelor cu cele mai mari încasări din toate timpurile (11 premii Oscar) Leonardo Dicaprio şi Kate Winslet sunt vedetele acestui lung-metraj. Céline Dion interpretează cântecul „My Heart Will Go On".

- 1998: A murit Masaru Ibuka, co-fondator, împreună cu Akio Morita, al companiei japoneze Sony (1958) (n.11.04.1908) 

- 2000, 19/20: A murit Prea Fericitul Diodor I, patriarhul ortodox al Ierusalimului (n. 1923, în Insula Chios/Grecia) 

- 2004: A murit cântăreaţa italiană de operă (soprană) Renata Tebaldi (n. 1922)

- 2011: A murit Mariana Şora, eseistă, prozatoare şi traducătoare; între anii 1939 şi 1948 trăieşte în Franţa, apoi se întoarce în România; din 1977 se stabileşte la München (n. 1917, la Budapesta, unde părinţii, originari din Timişoara, se refugiaseră în timpul războiului)

£££

 FEMEI NECUNOSCUTE DIN ISTORIA ROMÂNIEI

În 2006, Televiziunea Română a organizat o campanie de amploare care să aducă în prim-planul celor mai mari o sută de români. Poate-ți aduci aminte de „Mari Români” pentru că Paraziții au compus și-un imn special pentru asta.

Publicul la ales pe primul loc pe Ștefan cel Mare, în timp ce un criminal de război ca Mareșalul Antonescu a ajuns pe locul șase, dar asta nu miră pe nimeni, din păcate. Mai interesant e că printre cei o sută sunt doar șapte femei: Nadia Comăneci (locul 10), urmată de Regina Maria (37), apoi Mădălina Manole (locul 44), Ana Aslan (49), Elisabeta Rizea (58), Andreea Marin (66) și Laura Stoica (87). Asta în condițiile în care în selecție și-a făcut loc un personaj inventat, Bulă. Deci tot un bărbat.

Asta arată destul de clar că publicul larg are o idee foarte vagă despre importanța istorică a unor personaje feminine și rolul femeii românce în societate a fost tratat marginal dintotdeauna.

Ca să aflu mai multe despre personalitățile feminine marcante din România, am vorbit cu Damian Anfile, un tânăr istoric român pe care l-am descoperit pe TikTok. Pe lângă relațiile contemporanilor, memoria acestora a fost actualizată în secolul trecut de către istoricii Nicolae Iorga („Femeile în istoria neamului nostru”) și Constantin Gane („Trecute vieți de doamne și domnițe”), iar mai recent de către publicistul Dan-Silviu Boerescu.

Mai jos vă prezint doar câteva femei a căror importanță pentru România a fost mult mai mare decât lasă să se-nțeleagă cărțile de istorie.

Doamna Ecaterina, a doua soție a lui Vasile Lupu

Impresia generală e că, dacă faci abstracție de secolul fanariot, majoritatea doamnelor voievozilor noștri au fost români. Istoria consemnează unele excepții, nu tocmai puține, precum primele două soții ale lui Ștefan cel Mare – Evodchia de Kiev și Maria de Mangop –, doamna Elena Brancovici a lui Petru Rareș ori Maria Amiralis din Rodos, soția lui Petru Șchiopul. 

Dintre străine care au ajuns doamne ale Moldovei, probabil că personalitatea cea mai interesantă și Ecaterina, a doua soție a voievodului Vasile Lupu , unul dintre cei mai importanți conducători ai Moldovei din secolul XVII-lea. Cei doi s-au cunoscut printr-un fel de organizare matrimonială medievală, specifică mai degrabă otomanilor. 

Ecaterina Cercheza provenea dintr-o populație originară din Caucaz, care sa islamizat în secolul al XVII-lea și ulterior sa dislocat, în mare parte din cauza expansiunii Imperiului Rus. Însă în timpul domniei lui Vasile Lupu, aici se mai găseau numeroase adepți ai creștinismului, deși femeile circasiene (sau cercheze), renumite pentru frumusețea lor, ajungeau adesea în haremul sultanilor.

Vasile Lupu a vrut să imite această practică a padișahilor din Stambul și la trimis în Circasia pe vel postelnicul Ienache Catargi, strămoșul familiilor boierești Catargiu, să-i caute o mireasă, după moartea primei sale soții, doamna Tudosca. Bineînțeles, această misiune avea acordul puterii suzerane de la Constantinopol, cât și al hanului Crimeii, Bahadur I Giray, stăpânul direct al acelor locuri de pe țărmul nord-estic al Mării Negre.

Trimisul domnitorului moldovean sa achitat mai mult decât onorabil de sarcină. După cum sa exprimat călugărul italian Nicolo Barsi da Lucca, care a întâlnit-o pe drumul spre Iași, Ecaterina părea să reunească toate farmecele feminine. Iar asta a venit cu probleme chiar din momentul călătoriei spre curtea viitorului ei soț, pentru că în cetatea Oceakov farmecele ei l-au înnebunit pe pasă de Silistra. Acesta a sechestrat-o, ca să o includă în haremul său. 

A fost nevoie de intervenții lui Vasile Lupu pe lângă sultan și pe lângă han, cât și de o mare sumă de galbeni, pentru a obține eliberarea ei. Tânăra femeie a rezistat încercărilor pașei de ao converti la Islam, care ar fi făcut imposibilă căsătoria ei cu domnul Moldovei. Ca să-l sperie pe hogea trimisă so convingă, această mâncare carne de porc de fiecare dată când îl primește.

Ecaterina a devenit doamnă a Moldovei în 1640, la nici douăzeci de ani, în timp ce Vasile Lupu avea atunci cam 45. Aceasta a devenit mamă pentru fetele domnitorului din prima căsnicie, Maria și Ruxandra și a oferit soțului ei un mult-dorit moștenitor, pe Ștefăniță. Acesta a intrat în istoria noastră sub trista denumire de Papură Vodă, pentru că în timpul domniei lui a fost o mare foamete în Moldova, iar locuitorii au ajuns să mănânce inclusiv papură.

Viața la curtea din Iași a lui Vasile Lupu a fost una dintre cele mai fastuoase din întreaga noastră istorie, dar ea nu a durat la nesfârșit. După un nou război nereușit împotriva eternului său rival, domnitorul Matei Basarab al Țării Românești, voievodul moldovean și-a pierdut tronul în fața unui pretendent, Gheorghe Ștefan. 

Nevoit să fugă din țară, a lăsat-o pe soție, împreună cu moștenitorul său și o parte din avea, în vechea cetate de scaun a Sucevei. Aici le-a venit în ajutor unul dintre ginerii lui Vasile Lupu, fiul hatmanului cazacilor, Timuș Hmelnițki, despre care o să-ți povestesc mai multe în povestea următoare. După ce a fost ucis de tunurile asediatorilor, doamna Ecaterina a preluat ea însăși comanda garnizoanei și a rezistat până la a pierdut nădejdea vreunui nou sprijin.

După capitularea Sucevei, soția și fiul lui Vasile Lupu au ajuns prizonierii noului domnitor, Gheorghe Ștefan, care ar fi încercat să o violeze – potrivit cronicarului, acesta ar fi vrut să se răzbune pe fostul suveran pentru că îi necinstise soția –, dar Ecaterina făcuse față de deja avansurilor pe care l-ar putea să fie. 

A rămas însă cinci ani în captivitate la o moșie a acestuia din munți până când turcii au hotărât schimbarea domnului și l-au trimis la Iași pe Gheorghe Ghica. Noul voievod le-a îngăduit Ecaterinei și fiului ei să meargă la Constantinopol, unde la regăsit pe soț. 

În urma unor noi intrigi, Vasile Lupu a obținut domnia pentru fiul lor, Ștefăniță și a preferat să rămînă reprezentantul diplomatic (capuchehaie) al acestuia pe lângă Sublima Poartă. La moartea mândrului fost domnitor, în 1660, doamna Ecaterina ia dus trupul în Moldova, și la îngropat în ctitoria sa din Iași, catedrala Sfinții Trei Ierarhi. 

Doamna Ecaterina a dispărut din istorie încă tânără, în 1661, odată cu sfârșitul efemerei domnii a fiului ei, mort de ciumă la vechea granită dinspre Nistru a Moldovei.

Domnița Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu și nora întemeietorului Ucrainei

Domnița Ruxandra, născută în jurul anului 1630, a fost cea din urmă fiică și copilul cel mai îndrăgit al mândrului voievod moldovean Vasile Lupu.

Situația familii a făcut ca Ruxandra să aibă parte de un cadru neobișnuit pentru o tânără principesă. Pentru că fratele ei era invalid, Vasile Lupu a fost nevoit so trimită la Stambul când avea doar 15 ani, drept garanție a fidelității sale. Traiul în capitala Imperiului Otoman a fost însă unul fericit, pentru că ia intrat în grații lui Kösem Sultan, grecoaică originară din Republica Veneției, care a reprezentat autoritatea reală din spatele tronului a patru sultani, care le-a fost soție, mamă și bunică. 

Pețitorii i-au dat târcoale Domniței Ruxandra, dar ea a respins fără să clipească nobili, principii și chiar un voievod al Transilvaniei – deși aici a fost mai degrabă mâna tatălui ei. Ba chiar, potrivit unei versiuni mai romanțate, un principe polon, Dimitrie Wisniowiecki, ar fi sosit deghizat la Iași, ca so cunoască fără încorsetările protocolului aristocratic. A reușit, dar Ruxandra nu a fost impresionată și dat swipe left.

Cine ar fi putut bănui că mirele această domnițe nu va fi ales nici de ea, nici de tată, ci de tatăl lui? Dincolo de toți nobilii, principii și pașii Europei de sud-est, în răsăritul Moldovei luase naștere, la anul 1648, un nou stat: Hetmanatul căzăcesc sub conducerea lui Bogdan Hmelnițki, precursorul actualei Ucraine. După o serie de victorii împotriva principalului adversar, Regatul polono-lituanian, conducătorul cazacilor și-a îndreptat atenția către Moldova și a cerut mâna Ruxandei pentru fiul său, Timuș.

Vasile Lupu nici nu a vrut să audă, dar după ce hatmanul cazac la vestit că fiul său va veni oricum la nuntă, cu „o sută de mii de nuntă”, lucrurile au început să se complice. A încercat să facă apel la sprijinul turcilor și al polonilor, dar primii au ridicat din umeri, iar ceialți au fost învinși, cu oștile căzăcești prăvălite peste țară, așa că Vodă nu a avut încotro decât să se pregătească de nuntă, care să țină la Iași, în data de 1 septembrie 1652.

Timuș nu a făcut o impresie prea bună cu muțenia și lipsa sa de maniere printre nobilii reuniți la curtea domnească. Cronicarul Miron Costin spunea că „avea numai singur chip de om, iar toată firea de heară”. Dar nu asta era important, ci faptul că, în ciuda tuturor așteptărilor, Ruxandra sa îndrăgostit de el și, la scurt timp după terminarea festivităților, la însoțit în Ucraina. Dar fericirea proaspătului cuplu nu a durat mult, pentru că în anul următor Timuș a pornit în fruntea sotniilor căzăcești ca să-și ajute socrul, detronat de uzurpatorul Gheorghe Ștefan. În timpul ăsta, soția sa, însărcinată, a rămas la curtea lui Bogdan Hmelnițki.

Nimeni nu-i contesta lui Timuș curajul în luptă, dar strategia era ceva necunoscut pentru el. Drept urmare, a ajuns să fie asediat, alături de doamna Ecaterina a lui Vasile Lupu, în cetatea Sucevei, pe care venise să o elibereze. Mai rău, câțiva poloni evadați l-au înștiințat pe comandantul asediatorilor – principele Dimitrie Wisniowiecki, mai vechiul său concurent la mâna Ruxandei – unde se află camerele căpeteniei cazace, care au fost bătute cu tunurile. Grav rănit de schije, Timuș a murit patru zile mai târziu, în brațele soacrei sale.

După nici un an de căsnicie, Ruxandra și-a privit pentru ultima oară soțul în sicriu. Nu se cunosc până astăzi motivele pentru care a ales să rămână în Ucraina chiar și moartea socrului ei, Bogdan Hmelnițki. Asediul nereușit pe care fratele ei, Ștefăniță Vodă, la dus împotriva cetății Rașcov, unde se află ea, pare o dovadă că fiica lui Vasile Lupu era ținută prizonieră acolo. Dacă această ipoteză se susține, candidatul cel mai probabil pentru rolul răpitorului și chiar ucigașul de mai târziu al Ruxandei, Vasile Krupenski.

Trecută de 40 de ani, Domnița Ruxandra a revenit într-un târziu în Moldova, la moșia pe care o primește de la tatăl ei. Însă vremurile erau tulburi, iar domnul care îi inspirase încredere, Constantin Cantemir, a fost detronat de o conspirație a boierilor, uniți cu regele polon Jan al III-lea Sobieski. Printre aceștia se numără și Vasile Krupenski, care ia cerut „leului Lehistanului” (așa cum îi numeau turci pe Sobieski) să-i dea o companie de cazaci pentru a cuceri cetatea Neamțului, unde se refugiază și Ruxandra. Ajunși acolo, aceștia au prins-o pe domniță, au torturat-o pentru a afla unde să aibă ca cunsese marea avea, iar în cele din urmă au ucis-o, tăindu-i capul pe pragul unei case. 

Povestea Ruxandei, curmată brusc, sa continuat la Deleni, unde criminalul nu a avut pace multă vreme, prin istoria unei ramuri a familiilor Cantacuzino, trecând ulterior la familia Ghica.

Martha Bibescu, născută Lahovari

Și nepotul domnitorului Gheorghe Bibescu, principele George Valentin Bibescu, a avut parte de o soție cu sânge albastru, care sa remarcat prin frumusețe și inteligență. Spre deosebire de înaintașul său domnesc, acesta nu a fost nevoit să demită vreun patriarh pentru a se căsători cu ea. Dimpotrivă, ia fost oferită ca logodnică pe când avea doar 15 ani.

Numele ei era Martha Bibescu, fiica omului politic conservator Ion Lahovari, ministru în mai multe guvernări, a persoanei impunătoare casă, care poartă monograma ML (Maison Lahovari), poate fi văzută și astăzi pe Calea Dorobanți. This family cu origini grecești a cunoscut apogeul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când cei patru frați: Alexandru, Emil, Iacob (Jack) și Ion au făcut parte din elita politică a Regatului României.

George Valentin Bibescu ia oferit tinerei sale soții ca dar de nuntă palatul brâncovenesc de la Mogoșoaia și a luat-o cu el în misiunile sale diplomatice din Iran și Egipt, dar se pare că na iubit-o. Dimpotrivă, după o sarcină adolescentă, în urma căreia Martha a avut nevoie de repaus, a înșelat-o la tot pasul. Nefericirea conjugală, posibilitate cumulată și cu relația rece pe care a avut-o cu propria mamă, au făcut ca tânăra boieroaică să nu-și mai dorească vreo mare apropiere sau dependență de bărbați și a preferat să joace rolul seducătoarei. 

Și-a început cariera de scriitoare la 22 de ani și a scris bine, doar în limba franceză. Era mândră de origine sa ilustrează, și a căutat să aibă în preajmă oameni pe care îi consideră cel puțin egal. În palatul de la Mogoșoaia, care-și păstrează arhitectura originală până astăzi, ia întreținut pe mai mulți dintre mai-marii epocii, printre care și prințul moștenitor al coroanei germane, Wilhelm, care era sincer îndrăgostit de ea. Asta n-ar fi fost o problemă dacă anul nu ar fi fost 1916, iar România nu s-ar fi aflat în război cu Puterile Centrale. Pentru asta, i sa dat porecla de „Marta Hari”, deși majoritatea contemporanilor arată că a oferit un sprijin în semnătura guvernului refugiat, care a oferit informațiile obținute din spitalul pentru ofițeri pe care îl conduce la București. De altfel, și fost arestată spre sfârșitul războiului.

În perioada interbelică, Martha Bibescu a continuat să scrie și și-a folosit talentul literar pentru a combate amenințarea bolșevică de la Răsărit. Prietenă apropiată a regelui Ferdinand I, și-a permis să scrie un elogiu poate prea personal la moartea acestuia, ceea ce ia atras antipatia reginei Maria. 

Au urmat cel de-al Doilea Război Mondial și moartea soțului în 1941. Prietenii din Occident au anunțat-o din timp de intenții comuniștilor – mă rog, nu e ca și cum ar fi fost prea greu de ghicit -, așa că a părăsit definitiv România la bordul unui avion britanic și sa refugiat în Franța.

Martha Bibescu a continuat să scrie, însă condițiile vieții din exil au ajutat-o să se familiarizeze cu marketingul. A vândut ca pâinea caldă o broșură despre regina Elisabeta a II-a, pe care a scris-o cu prilejul vizitei în Franța, în timp ce o genealogie a familiilor Ritz ia adus un mic apartament gratuit în cel mai luxos hotel din Paris. Casa Dior a creat o gamă vestimentară specială pentru ea, iar Academia Franceză ia oferit Marele Premiu pentru Literatură în 1954. A murit la 88 de ani, iar viața ei merită cu siguranță povestită.

£££

 EMANUIL GOJDU

În 3 februarie s-au împlinit 155 de ani de la trecerea la Domnul a marelui mecenat Emanuil Gojdu. Momentul este unul potrivit pentru evocarea personalității sale, cu atât mai mult cu cât anul acesta a fost dedicat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre comemorării filantropilor ortodocși români. Emanuil Gojdu și-a înveș­nicit numele prin fundația pe care a întemeiat-o în testamentul său din 4 noiembrie 1869.

Născut la Oradea în 9/21 februarie 1802, în sânul unei familii aromâne, Emanuil Gojdu a strâns o avere considerabilă în cursul unei cariere avocățești care i-a adus notorietatea în societatea budapestană de la mijlocul secolului al 19-lea. Presa maghiară și română a vremii oferă mărturii elocvente atât despre rechizitoriile și pledoariile sale de succes, cât și despre inatacabilele acte testamentare întocmite de biroul său de avocatură. Investind în clădiri și proprietăți din Budapesta, precum și în sistemul bancar, a reușit să strângă o avere considerabilă, care i-a permis să se afirme încă din timpul vieții drept un mare mecenat al culturii române din Ungaria. Implicat în politică încă din perioada pașop­tistă, în anul 1861 a devenit prefect al comitatului Caraș și apoi deputat de Tinca în Parlamentul maghiar. Acțiunile sale politice și co­respondența sa ni-l descoperă drept un adept al liberalismului, al concordiei și egalei-îndreptățiri între toate etniile din Regatul Ungariei și mai ales între unguri și români, luptând, așa cum însuși afirma, „numai pentru dreptate și libertate”. Cu toate că viziunea sau pro­iecția sa politică a rămas circumscrisă Ungariei și monarhiei habsburgice, orizontul său națio­nal, cultural și religios i-a cuprins pe toți românii: din Austria, din Principatele Române, din Rusia și de la sud de Dunăre. Acțiunile sale de sprijinire a culturii, literaturii și artei românești sunt o dovadă clară în acest sens.

Căsătorit de două ori, dar rămas fără copii, Emanuil Gojdu a dat o expresie concretă viziunii sale românești și ortodoxe în testamentul său, ale cărui dispoziții principale au prevăzut înființarea unei fundații prin care dădea viață cuvintelor rostite în anul 1862 înaintea studenților români din Pesta: „Ca fiu credincios al Bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-a creat Român; iubirea ce o am faţă de națiunea mea, neîncetat mă face să stărui în faptă pentru ca și după moarte să pot erumpe de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul națiunii mele” (Concordia, nr. 52, Pesta, 1862, p. 208).

Testamentul lui Emanuil Gojdu a prevăzut în prima parte dispo­zițiile privindu-i propria familie lărgită, urmând ca în partea a doua, cea mai amplă, să trateze ches­tiunea fundației în termenii următori: „Întreagă averea mea, care va rămâne după solvirea datoriilor mele (...), o las în întregul ei acelei părţi a națiunei române din Ungaria și Transilvania, care se ține de legea răsăriteană ortodoxă. Din lăsământul acesta voiesc să se constituie o fundațiune permanentă, care va purta numele «Fundaţiunea Gozsdu»”.

Același testament prevedea forul de conducere al fundației, modalitatea administrării banilor, acțiu­nilor bancare și proprietăților sale, precum și o lungă viziune asupra modului în care vor fi cheltuite veniturile fundației, obținute din dobânzi și capitalizări, în scopuri de binefacere până în anul 2050! În ceea ce privește administrația și beneficiarii fundației, trebuie reți­nute următoarele prevederi: „Pentru administrarea fundaţiunei mele, din naţiunea orientală ortodoxă română împuternicesc următoarea reprezentanţă: 1) pe mitropolitul sau arhiepiscopul oriental ortodox român; 2) pe toți episcopii orientali ortodocși români din Ungaria și Transilvania; 3) toți atâți, și afară de aceștia încă trei bărbați laici cu autoritate, cunoscuți pentru onorabilitatea lor, și pentru trezvia lor împreunată cu sentimente de devotați români orientali ortodocşi (...). Din a treia parte a venitului, respectiv a intereselor, plătindu-se un oficial purtătoriu de socoteli, restul sumei să-l împartă repre­zentanța fundației ca stipendii acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinși prin purtare bună și prin talente, ai căror părinți nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creșterea și cultivarea copiilor lor. La locul acesta se stabileşte ca principiu general: ca stipendiile să se facă după cerințele împrejurărilor locale și după gradele claselor școlare, anume: studenților în țări străine sau în Budapesta, respectiv ascultătorilor de științe mai înalte, să se dea stipendii mai mari decât acelora cari studiară în provincie și respectiv în școli inferioare (...). Dumnezeu cu voi, iubită patrie și națiune, iubită soție și neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiţi amici!” (Maria Berényi, Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu [1802-1870], Giula, 2002, pp. 210-216).

Familia lui Gojdu, prietenii, autoritățile laice și bisericești au respectat în literă și în spirit testamentul marelui avocat român din Budapesta, Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna dând dispoziție ca anual, în ziua de 3 februarie, marele binefăcător să fie pomenit prin slujbele îndătinate în toate bisericile ortodoxe românești ale Mitropoliei românilor ortodocși din Transilvania și Ungaria.

Fundația Gojdu a desfășurat o activitate de mecenat cultural, cu o amploare unică în istoria noastră. „Analele Fundației Gojdu” ne descoperă că între anii 1871 și 1918 au beneficiat de burse de studiu 3.327 de tineri români ortodocși, care au studiat la universități europene de tradiție și prestigiu, precum Viena, Budapesta, Graz, Leipzig, Berlin, Jena, Karlsruhe, Chemnitz, Zürich, Cluj etc. De asemenea, 928 de studenți au primit ajutoare ocazionale în vedere susținerii examenelor de diplomă și de doctorat, cuantumul total al burselor ridicându-se la suma de 2.721.726 coroane, însemnând aproximativ 550.000 de dolari! Fundația Gojdu l-a propulsat pe fondatorul ei în rândul celor mai mari filantropi ai Europei Central-Orientale de la începutul secolului 20, contribuția acesteia la progresul culturii, artei și științei românești fiind una majoră. Totodată, având în vedere faptul că în pleiada celor peste 3.000 de stipendiați ai fundației s-au numărat o bună parte a făuritorilor transilvăneni și bănățeni ai Marii Uniri din 1918, lui Emanuil Gojdu trebuie să i se recunoască meritul punerii unei pietre fundamentale la temelia statului român modern.

£££

 EUGEN PETIT

Eugen-Dimitrie Petit (n. 28 ianuarie 1882, Iași – d. 1959, București,) a fost un jurist, magistrat, publicist, autor de lucrări de drept, consilier la Înalta Curte de Casație din București.

Familia

Familia Petit a făcut parte din colonia franceză, numeroasă și cu importanță în viața socială și economică, care se afla în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în capitala Moldovei. Familiie Darmet, Petit, Alexandre, Girardin, Delpech, Menille, erau ale foștilor girondini, montagnarzi și bonapartiști. alungați de Restaurație, dar și ale foștilor revoluționari de la 1830 și 1848, fugiți în fața represiunii burbone. Bunicii lui Eugen Dimitrie Petit, Alexis și Gabrielle Petit, însoțiți de fii lor Paul și Eugène, părăsiseră Franța după 1830. Încercaseră să se stabilească, mai întâi la Istanbul, apoi la Odesa, dar nu s-au acomodat cu atmosfera din cele două imperii. Cam prin 1840 ei au ajuns la Iași, unde au deschis un pensionat de limbă franceză. Eugène Petit, unchiul lui Eugen-Dimitrie Petit, era, în iarna lui 1858, secretar al Consulatului Franței din Iași. El a provocat o tensiune diplomatică. La o reuniune a unioniștilor ieșeni de la Teatrul Național, s-a urcat pe scenă și, în aplauzele publicului, a ridicat două stegulețe încrucișate. Erau steagurile Moldovei și Munteniei. Împăratul Franței, Napoleon al III-lea, a exprimat prin ambasadorul său la Constantinopol, regretele sale. Eugen-Dimitrie Petit a fost fiul lui Paul Petit și al soției acestuia, Elena, născută Gheorghiu, profesoară de limba franceză, care au continuat să țină pensionatul francez înființat de Alexis Petit, după decesul acestuia. Ca și bunicii și părinții săi, Eugen-Dimitrie Petit avea cetățenie franceză.

Studii

După ce a terminat liceul Național din Iași, în anul 1900 a plecat în Franța, la Montpellier, unde s-a înscris la Facultatea de Drept, luându-și licența în anul 1903. În continuare, a urmat cursuri de specializare în drept la universitățile din Lyon, Aix-en-Provence și Montpellier.

Cariera juridică

Reîntors în România, a lucrat un timp ca pedagog la Școala franceză din Iași.

Sora sa s-a căsătorit cu Alexandru Bădărău, care a fost ministru al justiției între 22.12.1904 și 15.06.1906). La sfatul cumnatului său, Eugen Petit a cerut și obținut cetățenia română în 1905, prin lege votată de ambele camere ale Parlamentului României.

A intrat în magistratură, prin concurs, fiind numit, începând cu data de 14 noiembrie 1905, substitut la tribunalul Vaslui. La 24 octombrie 1906, a fost avansat și detașat ca supleant la tribunalul din Roman. După aproape doi ani, la 1 mai 1908, a fost numit provizoriu judecător la ocolul Slobozia, din județul Brăila, iar la 18 martie 1910, confirmat definitiv în această calitate, la același ocol. La 1 septembrie 1911, a fost numit permanent la ocolul Huși (II rural) iar în aprilie 1912, transferat, ca judecător la Fălciu. La 21 noiembrie 1917, a fost, din nou, avansat la gradul de președinte și detașat la tribunalul Olt, ocupând în urmă, succesiv, aceeași funcție și la tribunalele Bălți și Iași.

La 16 noiembrie 1920, a fost numit prim președinte al tribunalului Iași, iar după aproape trei ani, la 15 noiembrie 1923, avansat și înaintat consilier la Curtea de Apel din Iași.

In 1932, luna noiembrie, a ocupat înalta demnitate de consilier la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția III-a.

George Alexianu l-a descris astfel pe magistratul Eugen Petit: „Mi-a reținut atenția prin tinerețea lui vie, prin ochii lui scânteietori, prin neastâmpărul ce-i ghiceai în suflet și pe care și-l stăpânea cu greu parcă sub roba neagră. El îmi apare în acea aureolă de înaltă atmosferă morală, de inteligență vie, de viață din plin trăită, pe care natura a împrăștiat-o cu toate darurile.

Autor și publicist

Eugen Petit, care și-a însușit în lunga sa carieră de magistrat o vastă și aleasă cultură juridică, a publicat diverse și nenumărate articole, monografii și note jurisprudențiale, colaborând constant la cunoscutele reviste de specialitate: „Curierul Judiciar", „Pandectele Române", „Pandectele Săptămânale", „Jurisprudența Generala" și „Dreptul". A publicat articole și studii de drept și în revistele de specialitate franceze. A făcut parte din redacția revistei „Zeitschrift für Osteuropäisches Recht" din Breslau (azi Wroclaw în Polonia). Fructificând vastele și profundele lui cunoștințe din cele mai variate domenii ale dreptului, a colaborat, la redactarea și publicarea de lucrări juridice și de studii de drept, cu Constantin Hamangiu (ministru al justiției 18.04.1931-07.01.1932), și cu președintele Tribunalului București Constantin Grigore C. Zotta. A fost, împreună cu Gheorghe Alexianu, director al publicației „Pandectele Săptămânale".

A fost și președinte al unor comisii de examinare a judecătorilor din țară. Pentru activitatea sa, a primit ordinul „Steaua României" în gradul de comandor. În anul 1936, a devenit membru al Academiei Franceze din Aix. A scris și câteva piese de teatru, dintre care cea denumită „Necunoscuta de pe stradă" a reținut în mod special atenția publicului și a criticii. A mai scris și scenarii radiofonice, piese de teatru pentru copii și nuvele, publicate în diverse reviste. A susținut conferințe la Radio România, pe teme juridice (13 în 1932; 5 în 1933).

Lucrări publicate

„Campania din 1913”, Iași, 1913

„Curierul lunei Decembrie”, București, 1931

„Capacitatea juridică a femeii măritate”, 1932

„Cum ia sfârșit contractul individual de muncă”, 1933

„Codul conversiunii” (cu altii), 1934

„Sterilizarea din punct de vedere juridic și chirurgical”, 1934 (cu Gheorghe Buzoianu)

„Ordonanțele prezidențiale de Référé” (în colaborare cu C. Gr. Zotta), 1935

„Codul Penal” (cu Constantin Viforeanu și I. Tanoviceanu), 1936

„Manualul judecătoriilor comunale” (în colaborare cu C. Gr. Zotta), 1938

„Supliment la ordonanțele prezidențiale de Référé” (în colaborare cu C. Gr. Zotta), 1939

„Economie rurale et agricole”, Paris, f.an.

„Originea etnică”

„Accidentele în industrie”, Ed. revistei Curierul Judiciar

„Exproprierea Urbană”, Ed. revistei Curierul Judiciar

Demiterea din magistratură

În anul 1945, Eugen Petit a fost demis din funcția de consilier la Înalta Curte de Casație, fără drept la pensie. Era una dintre victimele aplicării stricte a dictaturii proletariatului și a instrucțiunilor KGB, la capitolul privind distrugerea justiției române. Împreună cu familia sa, a trăit în condiții extrem de grele, din punct de vedere moral, social și material. Doar după anul 1953, ca urmare a unor intervenții ale statului francez, i s-a aprobat o pensie infimă. După eliminarea din magistratură și până la moarte, nu i s-a mai permis să publice la nicio editură sau revistă.