sâmbătă, 4 iulie 2026

$$$

 4  IULIE - ZIUA  INDEPENDENȚEI SUA

LEGENDA  REALIZARII  PRIMILUI  STEAG AL  STATELOR  UNITE  ALE  AMERICII🇺🇸


Data de 4 iulie 1776 este cunoscuta in istoria universala ca ziua Declararii Independentei americanilor fata de Imperiul Britanic, eveniment care a condus la nasterea Statelor Unite ale Americii ca entitate suverana. In prezent 4 iulie este ziua cand sunt celebrate valorile americane, si una dintre ele este steagul American. 

Betsy Ross este amintită ca o artistă în realizarea steagurilor în timpul Revoluţiei Americane. Conform legendei create în jurul primului steag american, în iunie 1776, Betsy ar fi fost vizitată de George Washington, George Ross şi Robert Morris, la vremea respectivă toţi trei fiind membri ai Congresului Continental. Betsy se întâlnise anterior cu Washington, datorită afiliaţiei commune la biserica Christ Church (în plus ea cususe nasturi şi butoniere pentru jachetele acestuia), iar George Ross era unchiul lui John. Ei anunţaseră că formaseră acel "comitet de trei"! Veniseră cu gândul de a-i propune să coasa un steag format din "stele şi dungi", ce urma să devină primul steag american. Regula era ca stelele să aibă şase colţuri, dar Betsy s-a opus, susţinând că stelele cu cinci colţuri ar fi mai potrivite. Lui Washington nu-i convenea schimbarea, deoarece credea că o stea cu cinci colţuri era mai greu de conceput decât una cu şase. Atunci, Betsy a luat o bucată de hârtie şi a realizat numaidecât o stea perfectă, cu cinci colţuri. Ea a realizat primul steag cu stele şi dungi care mai dăinuie şi astăzi. Povestea primului steag american s-a raspandit insa mai tarziu, cand nepotul lui Betsy, William Canby a prezentat Societatii Istorice din Pennsylvania, in 1870, o scrisoare in care spune povestea bunicii lui despre crearea steagului, asa cum o auzise el in familie.


La mulți ani poporului american!🇺🇸 


Pictura: The “Betsy Ross flag” 

Painting depicting the story of Betsy Ross presenting the first U.S. flag to General George Washington, by Edward Percy Moran, c. 1917


Sursa de informatii : Wikipedia

$$$

 Pe 4 IULIE.1960 s-a născut la Oradea, jurnalista și prezentatoarea de televiziune CRISTINA ȚOPESCU  fiica cunoscutului comentator sportiv CRISTIAN ȚOPESCU  A urmat Facultayea de limbi și literaturi străine în cadrul Universității din București, secția engleză- italiană. A fost prezentatoate tv de emisiuni pentru copii, emisiuni pentru tineret, prezentator programe și emisiuni de divertisment.

În 1989 a vrut să fugă din România, pentru a ajunge la mama ei în Germania, dar a fost prinsă și arestată. A fost eliberata pe 29 Decembrie 1989. A avut o carieră de 30 de ani ca jurnalistă. Nu a fost căsătorită niciodată, si nu a avut nici copii. A  trăint o poveste de dragoste timp de cinci ani,cu Ștefan Bănică junior, pe la începutul anilor '90., Cei doi s-au despărțit în final din cauza violenței lui Stefan

care era impulsiv, agresiv, ,folosea injurii și aveau loc chiar si bătăi. O altă relatie a mai avut-o cu analistul politic Dan Andronic. A lucrat și ca prezentator la postul de televiziune PRIMA, iar apoi la ANTENA 3. S-a stins din viață la vârsta de 59 de ani. în locuința ei din Otopeni.O vecină a anunțat Poloția că nu a mai văzut-o de zile bune. Ajunsi la fața locului au găsit-o moartă. Murise în urmă cu două săptâmâni, singură, în somn din cauza unui infarct miocardic acut, A murit la sfârșitul anului 2019 și a fost găsită pe 12 Ianuarie 2020. Pe 16 Ianuarie 2020 a fost incinerată la Crematoriul Vitan Bârzești din București

Pe 4 IULIE.1960 s-a născut la Oradea, jurnalista și prezentatoarea de televiziune CRISTINA ȚOPESCU  fiica cunoscutului comentator sportiv CRISTIAN ȚOPESCU  A urmat Facultayea de limbi și literaturi străine în cadrul Universității din București, secția engleză- italiană. A fost prezentatoate tv de emisiuni pentru copii, emisiuni pentru tineret, prezentator programe și emisiuni de divertisment. 

De la suflet pentru sufl ete


&&&

 POVESTEA ACTORULUI VISTRIAN ROMAN


Vistrian Roman a jucat în mai multe piese TV, filme și spectacole. De departe, cel mai îndrăgit rol rămâne cel a tatălui Pistruiatului.


Vistrian Roman s-a născut la data de 15 mai 1941 în Dej. La naștere, Vistrian Roman a primit un alt prenume: Nicolae, însă numele de alint avea să rămână toată viața. Provine dintr-o familie numeroasă cu mulţi fii şi fiice unde tatăl său era preot ortodox.


„Pistruiatul”, „Neînvinsă-i dragostea”, „Miezul fierbinte al pâinii”, „Pădurea nebună”, „Trandafirul galben”, „Al treilea salt mortal”, „Reţeaua „S” ”„Acţiunea Autobuzul”, „Pentru patrie”, „Anotimpul mireselor”, „Vârstele omului”, „Peripeţiile unui om de afaceri” sunt doar câteva dintre filmele în care Vistrian Roman a lăsat puțin din viața sa.


A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L.Caragiale (promoţia 1964), apoi, marele  actor a jucat pe scenele teatrelor „Alexandru Davila” din Piteşti, „Teatrul Mic” din Bucureşti şi „Teatrul Naţional” din Cluj.


După Revoluţia din Decembrie 1989, s-a mutat la Cluj-Napoca, având două locuri de muncă: ca actor la Teatrul Naţional local şi profesor la Universitatea Babes-Bolyai


Vistrian Roman a murit la Cluj, în 3 iulie 1994, în urma unui accident cerebral. Conform wikipedia, politica abuzivă a directorului de teatru l-a dus la disperare, cauzând în final moartea sa, din cauza unui accident vascular cerebral, după ce a stat o lună în agonie, la secția de terapie intensivă. Actorul are doi copii: Alexandru şi Diana.


De marele actor și-a adus aminte și Pavel Bartoș. Într-un interviu acordat cotidianului Adevărul, el a povestit: „La probele de admitere la Cluj. Trebuia să zicem şi poezie lirică. „Da, doamnă, la Bacalaureat asta am învăţat, patru stofe din «Floare albastr㻓. Am trecut pe foaie Mihai Eminescu. M-am dus în prima zi şi am zis ce aveam de zis. Era acolo Vistrian Roman, Dumnezeu să-l odihnească, care m-a întrebat: „Nu ai şi ceva liric? Spune «Floare albastr㻓. Pfff! Asudam, tremuram, virgulă la virgulă, lacrimă la lacrimă. Dar ştiam doar patru strofe! Şi cu două cuvinte înainte să termin cât ştiam, mi-a zis „Bravo, gata!“. A doua zi, la examen, venise cineva: „Ne mai spui o dată poezia «Floare albastră»?“. Iarăşi am spus-o , dar acum m-au lăsat până o ştiam. Mamă, şi am început cu o criză de tuse de acolo de unde nu mai ştiam (râde). „Vai, s-a înecat băiatul! Gata, gata!“ Acela a fost cel mai important moment al meu de actorie. Puteam să iau premiul de interpretare. Ştii ce am făcut după aia? M-am dus acasă şi am învăţat „Floare albastră“ (râde). Bineînţeles că nimeni nu m-a mai întrebat de poezie. Dar am învăţat-o! Am intrat, aşadar, la facultate în Cluj şi am dat peste o trupă senzaţională. A fost o gaşcă cu oameni care dăduseră a şaptea-a opta oară, oameni care voiau altceva de la viaţă, eram zece în clasă. Perioada studenţiei a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Atunci eram lipsit de responsabilităţi. Atunci, dacă nu mai voiam să lucrez, nu mai lucram“. 


„Ca să fiu cît se poate de succint, m-ar interesa să întruchipez un erou cu atitudine ironică, într-o penumbră misterioasă şi cu un caracter enigma­tic”, spunea actorul într-un interviu pentru Revista Cinema.


Potrivit actriţei Melania Ursu, Vistrian Roman avea multe calități: dicţia şi vocea perfecte ,care îi confereau posibilitatea de a recita într-un mod original, greu de egalat. Actorul a realizat astfel înregistrări memorabile la radio şi televiziune, a urcat pe scenă alături de monştri sacri ai teatrului românesc şi a jucat în nenumărate filme.


„A fost stimat şi iubit. Vistrian era disciplinat, bine crescut, calm, plin de umor, un coleg deosebit. Avea o fire nobilă, nefiind trufaş, chiar dacă avea o mândrie firească pentru că ştia că este un actor de frunte şi un intelectual deosebit”, au povestit cei care l-au  cunoscut.

Dogaru Adi

$$$

 S-a întâmplat în 4 iulie1502: La această dată, avea loc sfinţirea bisericii Mănăstirii Dealu din Târgovişte, ridicată de Radu cel Mare. Importanţa culturală a acestei ctitorii constă în impunerea unui stil arhitectonic românesc şi în activitatea tipografică ce se desfăşura aici. Mănăstirea Dealu, o mănăstire de maici situată pe un deal din apropierea oraşului Târgovişte (6 km nord de oraș). Drumul principal de acces este, pe ultimii doi km până la mănăstire, o pantă cu înclinaţie mare ce şerpuieşte până în vârful dealului.

Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Ţara Românească. Edificiul, dispus pe un plan triconc de tip Vodiţa II, are proporţii zvelte; el măsoară opt metri lăţime şi 21,20 metri lungime la o înălţime de 24 metri (fără acoperiş). Pe lângă tradiţionala turlă pe naos apar aici pentru prima oară două turle pe traveea de răsărit a pronaosului prelungit. Ele evidenţiază funcţia sepulcrală a acestui corp arhitectonic. Această inovaţie va fi preluată de bisericile de la Tutana, Brebu şi Gura Motrului.

Faţadele sunt în întregime placate cu piatră făţuită şi decorate în două registre cu arcaturi de ciubuce. Acest sistem de decorare în două registre separate de un brâu median va caracteriza monumentele de cărămidă ridicate în cursul secolului al XVI-lea în Ţara Românească. În decorul turlelor şi cel al faţadei vestice se întâlnesc şi ornamente caucaziene, care se vor regăsi mai târziu, cu mai mare densitate, pe faţadele bisericii episcopale de la Curtea de Argeş. Pictura care împodobise iniţial interiorul bisericii, o operă din 1515 a meşterului Dobromir din Târgovişte în colaborare cu Jitian şi Stanciu, nu s-a păstrat. În 1985 biserica a fost repictată de arhimandritul Sofian Boghiu. 

Pronaosul bisericii adăposteşte mormântul lui Radu cel Mare şi racla cu capul lui Mihai Viteazul. Sarcofagele din marmură ale acestor voievozi au fost executate între 1912 şi 1913 de Frederic Storck.

Surse:

https://www.manastireadealu.ro/

https://www.youtube.com/watch?v=GylPqs21HsA

https://historia.ro/sectiune/travel/manastirea-dealu-necropola-domneasca-unde-este-567951.html

https://www.antenasatelor.ro/lada-de-zestre/puterea-credintei/puterea-credintei/manastirea-dealu-intre-umbra-lui-radu-cel-mare-si-tiparnita-lui-macarie-id9 193.html

$&&

 S-a întâmplat în 4 iulie1807: S-a născut Giuseppe Garibaldi, general şi om politic italian, unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa şi unificarea naţională a Italiei (d.1882). A luptat pentru eliberarea Italiei de sub austrieci. A organizat două expediţii militare (1862 şi 1867) împotriva Romei papale. A participat, ca voluntar, la apărarea Franţei în Războiul Franco-Prusian (1870-1871).

Giuseppe Garibaldi este una dintre personalităţile extraordinare ale veacului al XIX-lea. El face parte din galeria marilor făuritori ai Italiei moderne, alături de Mazzini, de  Cavour, de regele Victor Emanuel II, afirmându-se totodată în memoria umanităţii ca un erou al timpurilor moderne.

În veacul al XIX-lea, s-au constituit mai multe state naţionale printre care şi Italia şi România. A fost vorba de procese complexe şi complicate. Garibaldi ocupă un loc de seamă în lumea secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre memoria sa a rămas vie. El este un erou al constituirii regatului Italiei, dar a fost şi un  prieten al românilor, pe care i-a înscris în mintea şi în inima sa printre naţiunile care meritau sprijinul său.

Încă de foarte tânăr, el a înfruntat mările şi părea a fi destinat să fie marinar. Constantinopolul, bazinul Mării Negre, Odessa au reprezentat în acei ani de tinereţe o zonă în care a fost prezent. La Constantinopol, a luat contact, în 1832, cu discipoli ai socialismului utopic, iar în anul următor a fost iniţiat la Odessa în  tainele asociaţiei patriotice secrete „Giovine Italia” în fruntea căreia se găsea Giuseppe Mazzini. Din acel moment s-a angajat într-o luptă necurmată pentru eliberarea şi constituirea Italiei, dar totodată şi popoarele lumii şi cauza libertăţii lor  au intrat în vizorul interesului său.

Viaţa şi acţiunile revoluţionare l-au purtat în multe părţi ale planetei, în Franţa, în Tunisia şi apoi în America. El s-a stabilit pentru o vreme în America de Sud,  unde s-a angajat cu arma în mână pentru cauza libertăţii. Fapte de arme, retrageri eroice, lupte în condiţiile cele mai inegale au marcat viaţa lui Garibaldi în acei ani. În 1848, Garibaldi s-a întors în Italia, avântându-se în lupta revoluţionară. Este unul din  fruntaşii republicii romane, ilustrându-se în  lupta de apărare a Romei, iar apoi printr-o retragere exercitată în condiţii extrem de grele. Până la urmă a fost silit să aleagă din  nou calea exilului în afara Italiei.

După ce Cavour a fost chemat de regele Victor Emanuel II în fruntea guvernului, Garibaldi s-a reîntors în 1854 în patrie. Se apropiau momentele hotărâtoare în lupta naţiunii pentru constituirea Italiei moderne şi Garibaldi nu putea lipsi de la ceea ce el considera o datorie sacră. Războiul Crimeii, în care Piemontul s-a implicat, a creat condiţiile pentru legitimarea sa de către celelalte mari puteri ca mare putere europeană. În 1858, Cavour a dobândit sprijinul lui Napoleon III pentru cauza patriei sale în cazul unui conflict cu Austria habsburgică. În 1859 are loc războiul dintre Piemont şi Franţa şi imperiul împăratului Francisc Iosif. Corpul de voluntari condus de Garibaldi luptă eroic, eliberând Como şi Brescia.  După armistiţiul de la Villafranca, Garibaldi contribuie la unificarea cu regatul lui Victor Emanuel II a Italiei centrale, iar apoi se aruncă în marea aventură a vieţii sale: eliberarea sudului Italiei. Conduce cei „o mie” de voluntari  cu care execută o campanie extraordinară înfruntând armata regelui Neapolelui. Patrioţii i se alătură în Sicilia şi el reuşeşte să cucerească Palermo şi apoi întreaga insulă, pentru a debarca apoi în Calabria.  La 7 septembrie 1860, a intrat triumfal în Neapole, singur într-o trăsură deschisă, înaintea sosirii oştirii sale, într-o atmosferă de entuziasm delirant. O lună  mai târziu, într-o istorică întâlnire pe râul Volturno, avea să remită regatul cucerit lui Victor Emanuel II, el retrăgându-se în insula sa Caprera.

În 1862, a încercat să elibereze Roma, pentru a o transforma în capitala firească a noului regat al Italiei. La Aspromonte s-a lovit însă de trupele guvernului italian, care nu voia să rişte un război cu Franţa. Rănit, a fost închis la Varignano, timp de câteva luni. În anii următori, eroul italian va sprijini lupta de eliberare a Poloniei răsculate şi tot în acei ani a plănuit o acţiune de eliberare în Europa de Sud-Est, vrând să debarce  pe coasta adriatică în fruntea garibaldienilor săi. În 1864, s-a bucurat la Londra de o primire triumfală.

Noul război din 1866, care a opus Italia şi Prusia Austriei habsburgice, a oferit  prilej lui Garibaldi pentru o campanie victorioasă în Trentin. Pacea va aduce Italiei Veneţia. Dar mirajul Romei îl atrăgea din nou pe patriotul italian, care a încercat iarăşi în 1867 o acţiune de eliberare a Cetăţii eterne. Nesprijinit de guvernul italian, Garibaldi n-a reuşit nici de data aceasta. Dar, peste trei ani, în septembrie 1870, Roma avea să devină  capitala necontestată a Italiei regelui Victor Emanuel II. Când Imperiul al Doilea s-a prăbuşit, Garibaldi şi-a pus spada la dispoziţia noii republici franceze, ajutând-o să continue lupta de rezistenţă.  El era un  luptător pasionat pentru cauza  libertăţii.  A fost un  adevărat cetăţean al lumii, combătând armatele cotropitoare, absolutismul şi reacţiunea clericală.

Garibaldi a fost interesat şi de români, întreţinând relaţii cu democraţii revoluţionari şi în primul rând cu C.A. Rosetti. În rândurile luptătorilor garibaldieni s-au găsit şi români, între ei  numărându-se  maramureşanul Nicolae Dunca şi căpitanul  Ioan Mircea  de la Gireţ. „Şi aici, în Italia – scria filoromânul Vegezzi Ruscalla – sunt foarte mulţi români şi un mare număr şi-au vărsat sângele în Italia meridională”. Numai în bătălia de la Volturno au căzut eroic pe câmpul de luptă 29 de români.

În Principate, Garibaldi era admirat şi iubit. În 1859, în „Buletinul resbelului din Italia”, ce apărea la Bucureşti, mazzinianul Canini îl populariza pe erou. C.A. Rosetti, care-i aşezase portretul în redacţia „Românului”, alături de cel al lui Mazzini, a păstrat legături epistolare cu eroul italian şi cu aghiotantul acestuia, Augusto Vecchi. El le trimitea cu regularitate foaia sa, pe care Garibaldi o citea, înţelegând „ceva” din limba română. Faptele lui Garibaldi erau urmărite cu deosebită simpatie de întreaga presă română. În noiembrie 1860, „Tribuna  Română” de la Iaşi îl numea „eroul nemuritor al Italiei”. Mai târziu, în primăvara anului 1861, foaia ieşană „Dacia” îşi exprima nădejdea restatornicirii înţelegerii între Garibaldi şi Cavour, “aceşti doi mari soldaţi ai unităţii italiene”. În 1862, când el a adresat o proclamaţie popoarelor din Europa orientală, îndemnând la insurecţie şi la conlucrare, l-a vizitat un grup de tineri români şi i-au adresat cuvinte înflăcărate: „Sunteţi, pentru poporul nostru, ca pentru toate,  ca un mit, un simbol de mărire, de bunătate, de glorie, curat de orice pată de base ambiţiuni şi de vile interese”. În acelaşi an, aflând vestea rănirii şi arestării lui Garibaldi la Aspromonte, C.A. Rosetti scria îndurerat în „Românul”: “Salutare ţie, purtător al sfântului stindard al independenţei şi unităţii naţionale ! Lumea zice c-ai căzut, sacrificiul tău însă te face mai mare decât totdeauna şi România, care a auzit ş-a înţeles bătăile inimii tale, acum cutează a rădica vocea ei spre tine şi a-ţi zice că te recunoaşte, te respectă, te iubeşte, te veneră, te înţelege”. Apoi, timp de mai multe luni, „Românul” a consacrat  primele sale coloane telegramelor pe care le trimitea Augusto Vecchi lui Rosetti. În octombrie, Vecchi îi telegrafia optimist: „El este voios ca cum n-ar fi rănit. Vă mulţumeşte de iubirea voastră şi vă roagă a saluta în locu-şi pe poporul român”. În alt număr, Rosetti exclama entuziast: „Trăiască generalul nostru ! Trăiască Garibaldi !”.

Planurile de eliberare a Europei orientale ale lui Garibaldi, în care el includea şi pe români, n-au putut fi realizate, dar ele l-au preocupat necontenit. În 1863-1864, în timpul insurecţiei din  Polonia,  a trimis emisari în Principate, iar în 1866 a plănuit din nou antrenarea poporului român în  lupta pe care Italia o purta împotriva Austriei habsburgice,. „Ce măreţ orizont – scria el mai târziu în Memoriile sale – se înfăţişa spre Răsărit pentru noi… câte elemente simpatice şi prietenie găseam noi în acea parte a Europei răsăritene”.

Peste un deceniu, bătrân, dar păstrând aceeaşi vioiciune a spiritului şi neînfricată bărbăţie, Garibaldi era cu gândul alături de popoarele care luptau împotriva dominaţiei otomane. A primit vizita deputatului moldovean Negură, căruia i-a dat îndemnul participării românilor la luptă  şi i-a mărturisit că citea  „Românul”. În acelaşi an – 1876 – Garibaldi scria  lui Ştefan Sihleanu, un  alt admirator al său, dojenind pe români pentru întârzierea intrării lor în luptă şi un  alt îndemn era adresat de el, în 1877, garibaldianului român Titus Dunca. „Mă întrebi – îi scria acestuia – ce trebuie să faceţi ? Ei bine, spune tineretului român că şi voi, ca şi bulgarii, grecii, macedonenii, thesalonienii, albanezii, epiroţii şi celelalte popoare ale Orientului trebuie să combateţi sub drapelul libertăţii, până veţi goni Semiluna dincolo de Bosfor”. Peste puţin, dorinţele bătrânului luptător s-au împlinit. România a intrat în luptă pentru a-şi dobândi neatârnarea. Acum el scria colonelului Sgarellino, comandant al unui corp de garibaldieni, luptători împotriva otomanilor, rugându-l ca voluntarii acestuia „să spună fraţilor români că, deşi departe, gândul şi inima lui Garibaldi sunt cu ei…”. 

La 2 iunie 1882, Garibaldi s-a stins din viaţă, senin, împăcat cu sine însuşi. Italia îi datora în bună măsură unitatea. Dar era şi o mare pierdere pentru umanitate şi, în orice caz, o pierdere pentru români. Adunarea deputaţilor de la Bucureşti a telegrafiat Camerei italiene: „Garibaldi aparţine tot atât Italiei, cât şi popoarelor care au luptat pentru reconstituirea lor naţională”. Oamenii de pretutindeni datorează respect amintirii neînfricatului luptător al libertăţii, italianului care a trăit, simplu şi modest, o viaţă de erou. 

Surse:

http://www.garibaldi.it/

https://www.treccani.it/enciclopedia/giuseppe-garibaldi/

https://www.britannica.com/biography/Giuseppe-Garibaldi

https://www.understandingitaly.com/giuseppe-garibaldi.html

https://www.ebsco.com/research-starters/history/giuseppe-garibaldi

http://www.istoriesicivilizatie.ro/garibaldi-si-romanii/

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii _Roxana-Utale-5.html

&&&

 S-a întâmplat în 4 iulie1854: La această dată, s-a născut Victor Babeş, bacteriolog şi morfopatolog român, fondator al şcolii româneşti de microbiologie, membru al Academiei Române. Victor Babeş (n. Viena, Austria – d. 19 octombrie 1926, Bucureşti) a fost medic, bacteriolog, profesor, membru al Academiei Române, părintele şcolii medicale româneşti moderne. Unele surse indică drept zi de naştere 28 iulie 1854, iar altele ziua de 4 iulie. Ca de obicei, mie îmi place să îl menționez în postări în ambele zile.

Este fiul lui Vincenţiu Babeş şi al Sophiei Goldschneider. A mai avut o soră, Alma, şi un frate, Aurel. A fost căsătorit cu Iosefina Thorma, având cu aceasta un fiu, Mircea. A început să studieze Arta Dramatică, la Budapesta. Moartea surorii sale, Alma, provocată de tuberculoză, la o vârstă tânără, l-a determinat să abandoneze studiile începute şi să se înscrie la Medicină. A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Budapesta şi Viena. A luat doctoratul în medicină la Viena în anul 1878. În 1881 a primit o bursă şi a plecat la Paris şi la Berlin, unde a lucrat cu cei mai importanţi profesori ai vremii: Cornil, Pasteur, Virchow, Koch şi alţii. A continuat să studieze alături de mari profesori de la Munchen, Heidelberg şi Strassbourg până în 1886. În 1885 este numit profesor de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta. În acelaşi an a publicat la Paris, împreună cu savantul André-Victor Cornil primul tratat complet de bacteriologie din lume.

În 1887 se mută la Bucureşti, ca profesor la catedra de bacteriologie.A ocupat această funcţie până în anul 1926.Tot în anul 1887, s-a înfiinţat, prin Legea nr. 1197, Institutul de Bacteriologie şi Patologie, condus de Victor Babeş şi care avea în viitor să îi poarte numele (Institutul „Victor Babeş”).Din 1889 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1893 a devenit membru titular. În anul 1900 a înfiinţat Societatea Anatomică, la Bucureşti, care se ocupa cu studiile anatomo-clinice. În 1913 a preparat un vaccin antiholeric pentru a combate epidemia de holeră care izbucnise în rândurile Armatei Române, care se afla în campania din cel de-al Doilea Război Balcanic în Bulgaria. Între 1916-1918 a continuat prepararea de produse biologice, rămânând în zona ocupată de Puterile Centrale.În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată în acel an.

A introdus vaccinarea antirabică în România, la numai trei ani de la iniţierea acesteia de către Louis Pasteur. Este considerat al doilea rabiolog din lume, după L. Pasteur şi părintele seroterapiei, precursor la imunologiei moderne.Un alt preparat care a salvat foarte multe vieţi a fost serul antidifteric. A desfăşurat activitate amplă în cercetarea pelagrei, tuberculozei, febrei tifoide şi a leprei.A descoperit peste 40 noi specii microbiene, care au fost denumite după numele său, Babesiide. A publicat peste o mie de lucrări ştiinţifice şi 25 monografii în domeniul microbiologiei şi anatomiei patologice.

Pe lângă activitatea științifică, Babeș a fost preocupat de îmbunătățirea stării sanitare a populației, în special în combaterea și prevenirea pelagrei. Studiind cauzele acestei boli, care (ca și tuberculoza) avea extindere în masă, a subliniat esența socială a acesteia și în 1907 a susținut: „Leacul pelagrei, al acestei boli a mizeriei, al acestei rușini naționale, vi-l dau eu: împroprietărirea țăranilor." De asemenea, Babeș s-a preocupat îndeaproape de problemele medicinei profilactice, abordând probleme ca: alimentarea cu apă a localităților, organizarea științifică a luptei antiepidemice etc.Concepția sa filozofică, înscrisă pe linia materialismului este expusă în lucrările: Considerațiuni asupra raportului științelor naturale către filosofie (1879) și Credință și știință (1924). Babeș a combătut agnosticismul lui Kant, teoria ideilor înnăscute (ineismul) lui Descartes, apriorismul idealist al lui Schelling, precum și fideism. A susținut în mod consecvent caracterul obiectiv al lumii, al legilor naturii și al cauzalității.

Victor Babeș a pus bazele publicațiilor „Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie“ (1889), „România medicală“ (1893) și „Archives des sciences médicales“ (1895).A fost membru corespondent al Academiei de Medicină franceze. 

A fost decorat cu cea mai înaltă distincţie civilă franceză, Legiunea de Onoare.  A murit la 19 octombrie 1926, la Bucureşti, iar mormântul lui Victor Babeş se găseşte la Institutul „Cantacuzino” din Bucureşti.

Surse:

Revista „Familia”,13/15 august 1895, Oradea, An XXXI, nr. 33

Priminescu, Ruxandra Melania – Evoluţia activităţii institutelor de cercetare, reflectată în documentele fondului arhivistic naţional, Revista NOEMA, volumul VIII, Editura I.C.I., 2009 

Haţieganu, Iuliu – Dr. Victor Babeş, Revista “Societatea de mâine”, Cluj-Napoca, An III, 5 şi 12 decembrie 1926

https://www.romania-actualitati.ro/arhiva-emisiuni/nume-mari/victor-babes-o-valoare-europeana-id71224.html

https://www.rador.ro/2016/10/19/portret-victor-babes-autorul-primului-tratat-de-bacteriologie-din-lume/

https://muzeulbucurestiului.ro/o-mare-personalitate-a-romaniei-victor-babes/

https://www.amosnews.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-83-ani-moartea-lui-victor-babes-19-10-2009

https://jurnalul.antena3.ro/viata-sanatoasa/starea-de-sanatate/babes-parintele-bacteriologiei-288807.html

http://www.radiotimisoara.ro/2015/10/15/personalitatea-zilei-victor-babes-unul-dintre-precursorii-ideilor-moderne-asupra-antibioticelor/

http://www.rador.ro/2016/10/19/portret-victor-babes-autorul-primului-tratat-de-bacteriologie-din-lume/

http://www.rador.ro/2018/07/28/portret-victor-babes-eminent-microbiolog-autorul-primului-tratat-de-bacte riologie-din-lume/

$$$

 S-a întâmplat în 4 iulie1864: La această dată, apărea un decret domnesc privind înfiinţarea Universităţii din Bucureşti, care reunea într-un singur corp facultăţile de Drept, Ştiinţe şi Litere. Primul rector a fost juristul Gh. Costaforu. (4/16). Înfiinţată prin Decretul nr.765 din 4 / 16 iulie 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi reclamându-se ca succesoare a structurilor de învăţământ superior inaugurate de Academia Domnească (1694), Universitatea din Bucureşti a contribuit şi contribuie în mod decisiv la dezvoltarea şi modernizarea învăţământului, ştiinţei şi culturii româneşti.

Universitatea din Bucureşti a fost întemeiată ca şcoală superioară la patru ani după fondarea Universităţii Iaşi, prima universitate română modernă. În 1864,  la data înfiinţării, aceasta includea facultăţile de Drept, Ştiinţe, Filozofie (Litere). Primul rector al său, ales la 15 septembrie 1864, a fost juristul Gheorghe Costa-Foru. Primul doctorat în cadrul Universităţii Bucureşti a fost acordat în 1873 de către Facultatea de Farmacie. Universitatea a cunoscut  „epoca de aur” între cele două războaie mondiale.

Atunci s-a dezvoltat datorită înaltei pregătiri a profesorilor şi numărului de studenţi (15 700), fiind una dintre cele mai mari universităţi, alături de Universitatea „Columbia” din New York, Universitatea din Paris, Universitatea din Londra şi Universitatea New York. În anul 1945 această perioadă remarcabilă a luat sfârşit, deoarece unii dintre cei mai buni profesori au fost destituiţi iar alţii au fost închişi pentru că s-au opus, într-un fel sau altul, regimului comunist.După câţiva ani, unii profesori s-au întors, dar atmosfera nu a mai fost aceea a libertăţii de a gîndi şi a competiţiei deschise.

După 1990, s-au făcut progrese semnificative în domeniul predării iar numărul studenţilor creşte. În prezent, Universitatea din București numără 19 facultăţi, 21 de şcoli doctorale, peste 2.000 de cadre didactice şi cercetători, peste 20.000 de candidaţi anual, peste 30.000 de studenţi şi, în medie, camzece mii de absolvenţi la toate ciclurile de învăţământ numai. Nu în ultimul rând, Universitatea din București a încheiat acorduri inter-universitare cu peste 53 de ţări prin intermediul cărora s-au format multe mii de studenţi străini.

Surse:

https://unibuc.ro/despre-ub/istoric/repere-istorice/

http://patriarhia.ro/150-de-ani-de-la-infiintarea-universitatii-bucuresti-16-iulie-2014--6065.html

http://patriarhia.ro/150-de-ani-de-la-infiintarea-universitatii-bucuresti-16-iulie-2014--6065.html

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/03/4-iulie-1864-prin-decret-domnesc-se-infiinteaza-universitatea-din-bucuresti-principatele-unite-ale-moldovei-si-valahiei/

https://www.qmagazine.ro/universitatea-din-bucureşti-povestea-primilor-15 0-de-ani/

&&&

 S-a întâmplat în 8 iulie1869: La această dată, intra în exploatare, la Timişoara, prima linie de tramvai cu cai, oraşul Timişoara fiind pri...