$$$

 La 7 februarie 1895 comitetul de conducere al „ASTRA” decide elaborarea şi publicarea „Enciclopediei române”, sub îndrumarea lui Cornel Diaconovici, primul secretar al Asociaţiei. Lucrarea a apărut în trei volume între 1898 si 1904. Corneliu Diaconovici, prim-secretar al „Astrei", a prezentat în şedinţa Comitetului Central primul proiect privind editarea unei enciclopedii în scopul „lăţirii ştiinţelor şi artelor în cercuri cât mai largi la poporul nostru, gândit sub forma unor lexicoane de conversaţiune, care să ne facă servicii precum lexiconurile germane ale timpului”. Ideea a surâs multora şi s-a ajuns la o comisie pentru studierea proiectului, din care au făcut parte pesonalităţi ale timpului precum Ilarion Puşcariu, Zaharia Boiu, Partenie Cosmas, Leontin Simionescu şi Corneliu Diaconovici. Acest comitet hotărăşte editarea enciclopediei în două tomuri de câte 60 de coli de tipar cu o mie de pagini, redactor principal al acesteia fiind numit Corneliu Diaconovici, considerat omul cel mai competent în materie, deoarece a colaborat la mai multe enciclopedii mari germane. Astfel că „Astra" a lansat şi publicat un apel în revista „Transilvania" şi în alte foi periodice româneşti, cerând să fie sprijinit acest proiect, iar Ioan Micu Moldovan, preşedintele de atunci al „Astrei", a tipărit în revista „Transilvania" un text convingător intitulat „Creştere şi cultură", etalând scopul enciclopediei, rolul şi importanţa ei naţională pentru români. La acest Apel au răspuns circa 200 de oameni de ştiinţă şi cultură din toate provinciile româneşti, dintre care 172 din ţară şi de peste hotare s-au şi angajat să colaboreze, fără remuneraţie, astfel că s-au primit,în final peste 60.000 de titluri de articole, dintre carte, în urma unei selecţii riguroase, au fost luate în considerare 37.622 de texte. Desigur, autorii au folosit în primul rând bibliotecile personale, pe atunci extrem de bogate (cea a lui Diaconovici avea peste 5.000 de volume) şi bibliotecile publice, mai ales cea a „Astrei", cu mii de volume, dar şi marile biblioteci din Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Craiova etc., precum şi din Paris şi Petrograd. Iar ca un succes notabil este de menţionat şi colaborarea unor personalităţi străine precum Alphons Tuor din Elveţia, Urban şi Hertwik Iarnik din Cehoslovacia, Gustav Weigand din Germania etc. La 12 martie 1904 Corneliu Diaconovici raportează comitetului „Astrei" apariţia ultimului fascicol al enciclopediei, editată în trei volume însumând peste 3.100 de pagini şi care la apariţie s-a bucurat de un enorm succes nu numai în Transilvania şi Banat, ci şi în Vechiul Regat, subliniindu-se în publicaţile vremii că niciuna dintre naţiunile din fostul imperiu austro-ungar - cehoslovaci, sârbi, polonezi - n-au reuşit să-şi redacteze o enciclopedie, Transilvania realizând o premieră în zona de răsărit a Europei. O semnalăm şi noi, după atâţia ani, ca semn de aducere aminte, dar şi ca un omagiu adus acestor patrioţi care au vădit nu numai înţelepciunea unui popor, ci şi calitatea intelectualilor Transilvaniei, ce au performat şi în acest domeniu. Iar dacă citim tabelul autorilor, putem vedea calitatea semnatarilor din Enciclopedie: Antipa Grigore, Victor Babeş, Valer Branişte, Ovidiu Densuşianu, Rădulescu Motru, Titu Maiorescu, Weingrad Gustav-din Lipsca etc., dar şi dr. Wittstock, preotul din Avrig (despre saşi) etc. O istorie spectaculoasă care spune multe despre transilvăneni din toate punctele de vedere, meritând omagiul generaţiilor ce se succed în timp.   

Surse:

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti 1999

Sârbu, Nicolae, Un enciclopedist român aproape uitat. Dr. Corneliu Diaconovici, Editura Timpul, Reşiţa, 1999 

Sibiu „Repere sibiene - studii şi referate", 1982.

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Corneliu_Diaconovici

https://www.armanis.bjastrasibiu.ro/portfolio/enciclopedia-romana-coordonata-de-coorneliu-diaconovici-corespondenta-biroului-redactional-din-sibiu-cu-colaboratorii-vol-2/

https://cultura.sibiu.ro/personalitati/details/diaconovici_cornel

https://bibliotecapublicadrept.wordpress.com/2019/02/19/160-de-ani-de-la-nasterea-lui-corneliu-diaconovici-18-02-1859-17-08-1923/

,***$$$

 AZRAQI HERAVI

1) Biografia sa

Azraqi Heravi a fost un proeminent poet persan din secolul al XI-lea, cunoscut mai ales pentru măiestria sa rafinată a formei qasida și pentru asocierea sa cu curtea culturală și intelectuală a gaznavizilor. S-a născut în Herat, un oraș bogat din punct de vedere istoric din regiunea Khorasan, care se afla pe atunci sub stăpânirea Imperiului Gaznavid. Deși data exactă a nașterii sale rămâne incertă, activitatea sa literară este plasată în general în a doua parte a secolului al XI-lea. Heratul, cu cercurile sale academice și artistice vibrante, a oferit un mediu fertil pentru talentul literar, iar Azraqi a fost profund influențat de curentele intelectuale ale timpului său.

Se cunosc puține lucruri despre copilăria lui Azraqi, dar relatările istorice sugerează că a primit o educație cuprinzătoare, tipică elitei literaților persani, inclusiv instruire în arabă, teologie, gramatică și arte poetice. Această pregătire i-a permis să se implice atât în tradițiile literare persane, cât și în cele arabe, ceea ce este evident în bogăția limbii sale și în profunzimea intertextuală a poeziei sale. Este probabil că a fost expus operelor unor maeștri anteriori, precum Rudaki și Unsuri, și și-a creat curând un loc în lumea competitivă a poeziei de curte.

Talentul lui Azraqi i-a adus o poziție la curtea gaznavidă, cel mai probabil sub domnia sultanului Ibrahim sau a succesorilor săi. Curtea gaznavidă, cu sediul în Gazni, a fost un centru al activității literare persane, atrăgând poeți, istorici și filozofi din întreaga regiune. Azraqi a prosperat în acest mediu, compunând qaside elaborate pentru a-și onora patronii și a-și asigura favoarea regală. Poezia sa, impregnată de eleganță formală și fler retoric, a devenit bine apreciată de colegii săi și a fost citată de criticii persani de mai târziu ca fiind exemplară în stil și tehnică.

Panegiricele sale au urmat adesea convențiile genului - laude bogate, descrieri detaliate ale virtuților regilor și nobililor și metafore complicate - dar a fost cunoscut și pentru inovațiile sale tehnice. A experimentat cu structura și dicția, contribuind la rafinarea standardelor estetice ale poeziei curții persane. Compozițiile lui Azraqi au fost admirate nu doar pentru conținutul lor, ci și pentru măiestria lor sofisticată, inclusiv utilizarea iscusită a metricii și a rimei.

Deși poezia laudă curteană era principala sa ocupație, Azraqi a compus și versuri de natură mai personală sau filozofică, deși mai puține dintre acestea s-au păstrat. Unele fragmente sugerează că era în acord cu dimensiunile spirituale și etice ale vieții umane, inspirându-se din teme precum dreptatea divină și natura trecătoare a gloriei lumești. Astfel de versuri indică o tentă reflexivă mai profundă la un poet care, altfel, opera într-un spațiu literar extrem de formal și performativ.

Reputația lui Azraqi a continuat să crească în timpul vieții sale, iar ulterior a fost citat de biografi și antologi drept unul dintre cei mai importanți poeți ai epocii sale. În mod notabil, numele său apare în mai multe tazkirah-uri persane importante (antologii biografice ale poeților), unde este lăudat atât pentru strălucirea sa poetică, cât și pentru contribuțiile sale la tradiția literară curteană în evoluție. Aceste referințe se numără printre puținele înregistrări istorice care au supraviețuit și care ajută la reconstituirea vieții și a poziției sale în lumea literară a epocii sale.

Data exactă a morții lui Azraqi Heravi este, de asemenea, incertă, deși, în general, se crede că a murit la începutul secolului al XII-lea. Deși multe dintre poeziile sale s-au pierdut în timp, corpusul care a supraviețuit este suficient pentru a atesta priceperea și influența sa. Opera sa oferă un portret viu al vieții curtene și al valorilor literare din Persia secolului al XI-lea și reprezintă un capitol semnificativ în dezvoltarea expresiei poetice persane. Prin versurile sale elegante și stăpânirea formei, Azraqi a contribuit la definirea standardelor poeziei persane clasice pentru generațiile viitoare.

2) Lucrări principale

Divan-e Azraqi (Poezii culese)

Divanul este principalul corpus supraviețuitor al operei lui Azraqi, constând în principal din qaside (ode), alături de fragmente de forme lirice mai scurte. Această colecție include panegirice în lauda conducătorilor gaznavizi și a diverșilor nobili, pline de limbaj curtean, metafore și imagini grandioase. Divanul demonstrează stăpânirea sa tehnică a metricii persane clasice și a înfloririi retorice, surprinzând ambianța politică și culturală a vremii.

Qasidas în laudă Curții Gaznavide

Azraqi este cel mai cunoscut pentru qasida-urile sale elaborate dedicate conducătorilor precum sultanul Ibrahim de Ghazna și altor oficiali de rang înalt. Aceste ode preamăresc de obicei triumfurile, virtuțile și generozitatea lor militară. Sunt caracterizate de un limbaj ornamentat, aluzii mitologice și descrieri vii ale grandorii. Aceste poezii au servit atât ca expresii artistice, cât și ca instrumente ale diplomației curtene, asigurând patronajul și onoarea.

„Sanā-ye Khāqān” (Panegiric către rege)

Această qasida binecunoscută, al cărei titlu se traduce prin „Lauda Suveranului”, exemplifică măiestria lui Azraqi în poezia de curte. Poemul este o celebrare a puterii regale, înfățișându-l pe conducător atât ca un lider drept, cât și ca un agent divin. Conține metafore bogate care compară regele cu corpurile cerești și referințe la precedente istorice și mitice pentru a amplifica gloria monarhului.

Poezii despre imagini naturale și anotimpuri

Printre fragmentele atribuite lui Azraqi se numără versuri care descriu frumusețea primăverii, grădinile înflorite și stările schimbătoare ale naturii. Deși compuse în cadrul structurii formale a qasida sau a formelor mai scurte, aceste poezii dezvăluie o atenție deosebită pentru detalii și o sensibilitate lirică. Ele oferă un contrast cu panegiricele sale mai retorice, demonstrându-i amploarea ca poet.

Fragmente filozofice și reflexive

O serie de versuri atribuite lui Azraqi tratează teme precum trecerea vieții, rolul destinului și dreptatea divină. Aceste piese reflexive, deși nu au fost punctul central al carierei sale, sugerează un poet capabil de introspecție filosofică. Tonul lor este adesea solemn, cu o urmă de influență sufită și servesc drept contrapunct la versurile sale curtene, altfel festive.

Operă pierdută: „Ajāyeb al-Makhluqāt” (Minunile Creației)

Surse medievale sugerează că Azraqi ar fi putut încerca o adaptare persană sau o redare poetică a unei opere cosmografice sau enciclopedice, posibil intitulată Ajāyeb al-Makhluqāt. Deși nu s-au păstrat copii ale acestui text, referințele indică faptul că acesta ar fi putut explora minunile lumii naturale și creația divină, reflectând un amestec de imaginație poetică și curiozitate academică.

Elegii și versuri de doliu (Marsiyas)

Unele versuri împrăștiate ale lui Azraqi au un ton trist, dedicate pierderii patronilor sau descriind durerea generală a morții și a efemerității. Aceste elegii demonstrează capacitatea sa de a transmite emoții cu demnitate și grație retorică, folosind motive clasice ale durerii, cum ar fi trandafirii ofilite, apusul de soare și pocalele de vin sparte.

Lauda învățării și cunoașterii

În anumite poezii, Azraqi laudă savanții, poeții și virtuțile înțelepciunii. Aceste versuri reflectă propria sa experiență erudită și implicarea sa în cultura intelectuală din Herat și Ghazni. Acestea includ adesea referințe la literatură, știință și religie, afirmând rolul poetului de curte nu doar ca artist, ci și ca purtător de cunoștințe culturale.

3) Teme principale

Laude regale și panegiric curtean

Tema dominantă în poezia lui Azraqi este lauda regilor, nobililor și patronilor, în principal sub formă de qaside. Aceste poezii preamăresc virtuțile, cuceririle militare, dreptatea și generozitatea unor conducători precum sultanii gaznavizi. Azraqi a folosit un limbaj extrem de stilizat, metafore complexe și aluzii clasice pentru a-și înălța subiecții, aliniindu-i cu figuri legendare și chiar divine. Această temă reflectă nu numai cerințele vieții de curte, ci și măiestria lui Azraqi în ceea ce privește înflorirea retorică și decența poetică.

Grandoare și ordine a Curții

Strâns legată de laudele regale este celebrarea splendorii, ceremoniei și ierarhiei curtene de către Azraqi. Poezia sa descrie adesea palatul ca un centru al ordinii cosmice, unde conducătorul împarte dreptatea, iar poeții, savanții și războinicii își găsesc locul. Aceste portretizări idealizate ale curții au contribuit la consolidarea legitimității și măreției domniei gaznavide, evidențiind în același timp rolul poetului în modelarea percepției publice prin artă.

Natura și ciclul anotimpurilor

Azraqi a invocat frecvent imagini naturale pentru a-și îmbogăți descrierile poetice, folosind frumusețea primăverii, prospețimea grădinilor și simbolismul florilor, păsărilor și schimbarea anotimpurilor. Natura a servit atât ca fundal pentru viața curteană, cât și ca sursă de perspective metaforice. Primăvara, în special, a fost adesea folosită pentru a reprezenta reînnoirea, grația divină sau vitalitatea domniei unui rege drept. Aceste imagini au conferit o culoare senzuală și o eleganță lirică compozițiilor sale formale.

Tranzitorie și mortalitate

Deși cea mai mare parte a poeziei lui Azraqi are un ton festiv, unele versuri reflectă natura trecătoare a vieții, a puterii și a frumuseții. Aceste versuri meditative apar adesea la încheierea unui panegiric sau în elegii, unde poetul trece de la laudă la reflecție filosofică. Prin metafore precum trandafirul ofilit sau norul care trece, Azraqi a recunoscut caracterul trecător al gloriei lumești, conferind o dimensiune morală și contemplativă versurilor sale.

Cunoaștere și învățare

Poezia lui Azraqi demonstrează o conștientizare a vieții intelectuale, în special prin admirația sa pentru savanți și patroni învățați. Ocazional, el împletește în poeziile sale referințe la literatura clasică, cunoștințe religioase și idei filosofice, afirmând valoarea înțelepciunii atât în guvernare, cât și în poezie. Această temă ilustrează propria pregătire academică a poetului și participarea sa la mediul intelectual mai larg din Herat și Ghazni.

Aluzie mitologică și religioasă

Pentru a accentua grandoarea supușilor săi, Azraqi s-a inspirat frecvent din tradiția islamică, mitologia persană și tradiția arabă. Poeziile sale includ referințe la figuri coranice, eroi preislamici și regi legendari precum Jamshid sau Alexandru. Aceste aluzii au servit la înălțarea staturii celor pe care i-a lăudat și la alinierea conducătorilor contemporani cu arhetipuri atemporale de dreptate, înțelepciune și putere.

Loialitate și servicii

Ca poet de curte, Azraqi a evidențiat adesea teme precum devotamentul, datoria și serviciul poetic. S-a poziționat ca un subiect loial, ale cărui versuri erau o ofrandă atât a artei, cât și a loialității. Această temă a întărit relația reciprocă dintre poet și patron, unde poetul oferă faimă eternă prin cuvinte, iar patronul recompensează loialitatea cu favoare și siguranță.

Doliu și Elegie

O porțiune mai mică, dar semnificativă, din opera lui Azraqi abordează tema pierderii, în special în doliul patronilor decedați sau în reflecțiile asupra fragilității umane. Aceste poezii elegiace sunt marcate de solemnitate și reținere, adesea inspirându-se din imagini tradiționale ale decăderii și tăcerii. Ele dezvăluie un registru mai personal și emoțional în opera sa, altfel formală, sugerând preocupări umane mai profunde de sub suprafața ornamentată a versurilor curtene.

4) Heravi ca poet

Azraqi Heravi se remarcă ca o figură distinsă în bogata tradiție a poeziei de curte persane, renumit pentru stilul său șlefuit și stăpânirea magistrală a formei qasida. Opera sa reflectă cultura literară rafinată a perioadei gaznavide, caracterizată printr-o retorică complexă, imagini vii și o profundă implicare în convențiile poeziei panegirice persane. Poezia lui Azraqi exemplifică fuziunea normelor poetice persane clasice cu mediul cultural și politic unic al Khorasanului și Gaznei din secolul al XI-lea, făcându-l atât un produs al timpului său, cât și un inovator în cadrul acestuia.

Ca poet, Azraqi a demonstrat o abilitate excepțională în echilibrarea cerințelor formale cu nuanțele expresive. Qasida, vehiculul său preferat, impunea respectarea strictă a metricii, rimei și structurii, oferind în același timp un spațiu amplu pentru creativitatea artistică. Azraqi a exploatat aceste constrângeri formale pentru a produce opere care erau în același timp ornamentate și elocvente, pline de figuri retorice precum metafore, comparații și aluzii. Capacitatea sa de a susține laude prelungite fără a-și pierde vitalitatea poetică l-a marcat ca un maestru meșteșugar ale cărui poezii erau atât realizate din punct de vedere tehnic, cât și rezonante emoțional.

Dincolo de măiestria tehnică, poezia lui Azraqi dezvăluie o sensibilitate ascuțită față de funcțiile sociale și politice ale versurilor în mediul curtean. Panegiricele sale au făcut mai mult decât să celebreze conducătorii - au construit imagini idealizate ale regalității, justiției și ordinii cosmice care au întărit legitimitatea și grandoarea dinastiei gaznavide. În acest fel, poezia lui Azraqi a servit atât ca artă, cât și ca discurs politic, un instrument pentru modelarea percepției publice și asigurarea patronajului. Versurile sale îl înfățișau adesea pe sultan ca o figură divină a cărei putere menținea armonia și prosperitatea, reflectând împletirea dintre poezie și guvernare în Persia medievală.

În ciuda naturii formale a unei mari părți din producția sa, Azraqi nu s-a limitat la simple lingușiri. Opera sa sugerează uneori reflecții mai profunde asupra efemerității puterii, a responsabilităților conducerii și a calităților morale esențiale pentru o bună guvernare. Astfel de momente de introspecție, deși subtile, demonstrează implicarea sa în chestiuni etice și filozofice care au transcendat simpla laudă curteană. Această dimensiune a poeziei sale adaugă straturi de complexitate, invitând cititorii să ia în considerare realitățile umane de sub suprafața strălucitoare a grandorii regale.

Vocea poetică a lui Azraqi este marcată de un amestec de grandoare și rafinament. Limbajul său este elevat, dar precis, capabil să evoce imagini vii ale câmpurilor de luptă, curților regale și grădinilor luxuriante. El a folosit o gamă largă de referințe literare și culturale, încorporând elemente din mitologia persană, tradiția islamică și literatura arabă. Această bogăție intertextuală a conferit poeziei sale o calitate cosmopolită, atrăgând gusturile sofisticate ale elitei gaznavide și situându-și opera într-un cadru cultural persan mai larg.

Ca reprezentant al școlii literare Heravi, Azraqi a contribuit la înflorirea poeziei persane în estul Iranului și Afganistan, regiuni care au devenit centre cruciale ale producției culturale persane în perioada medievală. Influența sa s-a extins dincolo de viața sa, poeții de mai târziu considerând stilul său rafinat și preocupările tematice drept modele de urmat. Atât prin realizările sale formale, cât și prin inovațiile tematice, Azraqi a contribuit la conturarea traiectoriei poeziei de curte persane în secolele următoare.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Azraqi Heravi în literatura persană este cea a unui poet de curte desăvârșit, care a contribuit la modelarea și elevarea artei poeziei panegirice în timpul erei gaznavide. Stăpânirea sa asupra formei qasida și capacitatea sa de a îmbina stilul ornamentat cu teme politice și culturale au stabilit standarde de excelență poetică care au influențat generații de poeți din întreaga lume persană. Opera sa este adesea citată în tazkirah-urile clasice (antologii biografice), unde este lăudat pentru elocvența, măiestria și contribuția sa la tradiția poetică curteană.

Unul dintre impacturile de durată ale lui Azraqi constă în rolul său în consolidarea culturii literare a curții gaznavide, care a fost un centru crucial pentru poezia și erudiția persană în secolul al XI-lea. Prin laudele sale elaborate la adresa conducătorilor și nobililor, el a contribuit la articularea și propagarea idealurilor regalității, dreptății și favoării divine care au stat la baza ideologiei politice a timpului său. Această fuziune între arta literară și scopul politic exemplifică modul în care poezia persană a funcționat nu doar ca expresie estetică, ci și ca instrument de guvernare și coeziune socială.

Utilizarea rafinată a figurilor retorice clasice de către Azraqi și dicția sa elegantă au influențat poeții ulteriori care au căutat să imite sofisticarea versurilor sale. Qasida-urile sale au devenit exemple de formă și stil, studiate și admirate de poeții persani de mai târziu, precum Anvari și Unsuri. În acest fel, el a contribuit la codificarea normelor poetice care au definit epoca de aur a poeziei de curte persane și i-au modelat evoluția timp de secole.

Dincolo de cercul său literar apropiat, moștenirea lui Azraqi se extinde în lumea culturală persană mai largă, cuprinzând regiuni din Iran până în Asia Centrală și Asia de Sud, unde persana a rămas o limbă de înaltă cultură și administrație timp de multe secole. Opera sa reflectă cosmopolitismul și vitalitatea intelectuală a acestei sfere culturale, iar influența sa poate fi urmărită în dezvoltarea tradițiilor literare persane în diverse zone geografice.

Deși o mare parte din poezia lui Azraqi este centrată pe teme curtene, versurile sale reflexive și filozofice ocazionale sugerează o voce poetică mai personală, adăugând profunzime moștenirii sale. Această combinație de sensibilitate poetică publică și privată a îmbogățit canonul literar persan și i-a inspirat pe poeții de mai târziu să exploreze o gamă emoțională și intelectuală mai largă în cadrul formelor clasice.

Astăzi, deși nu este la fel de cunoscut în afara cercurilor academice precum alți poeți persani, Azraqi Heravi rămâne o figură importantă pentru înțelegerea dezvoltării poeziei persane în perioada medievală. Operele sale care au supraviețuit oferă perspective valoroase asupra esteticii, politicii și culturii curții gaznavide și servesc drept o dovadă a puterii durabile a poeziei de a articula atât grandoarea, cât și experiența umană subtilă.

$$$

 CĂTUNUL BOIAN DIN CANADA

Sunt românii parte a istoriei continentului nord-american sau contribuția lor este pe cale de a se topi în negura uitării? Concluzia o veți desprinde singuri, citind frânturi din povestea Boianului, cea mai veche așezare românească din Canada.

Ce-o fi în mintea și în sufletul unui om care își strânge viața în două valijoare și o pornește spre nicăieri, „in the middle of nowhere”, cum zic americanii, alături de nevastă și doi copii mici? Mi-am pus adesea această întrebare privind statuia imigranților din centrul metropolei canadiene Montréal. Sigur că nu există un răspuns universal valabil, așa cum nu există o rețetă a succesului și nici două persoane identice pe acest pământ. Putem trece însă la categoria „rubbish” (aiureli) afirmațiile de genul „spiritul de aventură” sau „inconștiența”. Să fim serioși! Ce oameni întregi la minte ar putea lăsa în urmă pe cei dragi, mica lor agoniseală și amintirile primei tinereți, cu bune și cu rele, pentru a se aventura spre un tărâm necunoscut?

O explicație care ne poate duce mai aproape de originea unei asemenea decizii este pierderea speranței într-un viitor acceptabil pe pământurile natale. Resorturile sufletești și mentale care-i dezrădăcinează pe emigranți sunt greu de identificat, însă după discuțiile avute cu zeci de persoane aflate în această situație cred că atrofierea speranței poate constitui un factor decisiv.În tot acest tablou al plecărilor definitive, românii ocupă un loc aparte. „Ajungerea cuțitului la os” este, fără îndoială, motivul pentru care milioane de conaționali de-ai noștri și-au luat lumea în cap, din vechime și până azi. Ocupația austro-ungară, regimul comunist impus de sovietici și tranziția de după 1989 i-au împins pe mulți români în străinătate. Canada a fost și rămâne, se pare, una dintre destinațiile noastre favorite. Dar să vedem cum a început totul.

Cine supraviețuiește în sălbăticie?

„Loial, în cojoc de oaie, fiu al pământului, ai cărui strămoși să fi fost țărani din generație în generație, cu o soție bine făcută și o jumătate de duzină de copii sănătoși” – așa vedeau oficialii canadieni, acum mai bine de un secol, portretul-robot al celor ce vor coloniza o parte a întinsului lor teritoriu agricol. Românii, mulți aflați sub stăpâniri străine și sătui de jugul altora, se potriveau perfect acestei descrieri.

În 1896, liberalii federali preluau puterea în Canada și promiteau să populeze „Pământul lui Rupert”, adică vestul țării cât un continent. Clifford Sifton, ministru de Interne în acele timpuri, a vizitat Europa, trecând și prin ținuturile românești, unde a convins mulți ardeleni și bucovineni să vină în Canada. Așa se face că până la debutul Primului Război Mondial, în 1914, 8.031 de români se stabiliseră deja în celălalt capăt al lumii, iar în 1921 numărul lor ajungea la 29.056. Şi era doar începutul.

Noii veniți au fost majoritar bucovineni, dar și din Muntenia, Ardeal, Banat și Dobrogea. Traversând Europa, ei au ajuns în Hamburg și s-au îmbarcat în nave maritime cu direcția Halifax, St. John, Montréal sau New York. De aici s-au îndreptat spre preerii, mai ales în Saskatchewan și Alberta, unde li se promisese pământ.

Cea mai mare parte a coloniștilor noștri, aproximativ 85%, erau români ortodocși, urmați de greco-catolici, lutherani și evrei, care cunoșteau limba și tradițiile românești și se declarau români. Spre deosebire de greci, care nu au putut suporta iernile friguroase de la țară, românii s-au acomodat rapid și și-au pus pe picioare gospodării trainice. Așa s-au închegat comunitățile noastre în Saskatchewan și Alberta, dar interesant de reținut este și faptul că secui din Transilvania, care vorbeau și românește, cunoscuți ca „Szecklers”, s-au stabilit în Cupar și Punnichy (Saskatchewan).

La rândul lor, evreii au fondat trei comunități de origine română la Hirsch, Hofer și Lipton (Saskatchewan), ultima existând până în anii 1970 și având în componență o sinagogă, o școală, un cimitir și o cooperativă agricolă.

În provincia Alberta a Canadei, pe o câmpie aflată lângă un râu, dăinuiește o mică așezare încărcată de istorie. Doamnelor și domnilor, bine ați venit la Boian, cea mai veche așezare românească din nordul continentului! Primii imigranți de origine română au sosit aici la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea provenind din Bucovina, teritoriu ocupat în acele vremuri de Austro-Ungaria. Locuitorii de astăzi ai Boianului au descendență românească și știu că satul lor a fost botezat de către Iachim Yurko și Elie Ravliuk, ucraineni veniți din satul bucovinean cu același nume.

Canadienii de origine română mai știu că în toamna anului 1903 bunicii și părinții lor au construit o biserică ortodoxă ce a primit hramul „Sfânta Maria”, după hramul lăcașului de cult pe care îl lăsaseră în urmă, acasă. Construcția a fost finalizată în vara lui 1905, iar la numai cinci ani distanță a fost înființată o școală de limbă română, unde s-au predat toate disciplinele care se predau și în România acelor vremuri. Concomitent, conaționalii noștri au făcut tot posibilul pentru a-și întări comunitatea, încurajându-și rudele din Edmonton și Calgary să se stabilească pe acest pământ mănos, înconjurat de ape și păduri.

Dar frumoasa poveste nu ajunge, așa cum ne-am aștepta, până în zilele noastre, motivul principal fiind asimilarea românilor de către canadieni, alături de lipsa de interes a diriguitorilor de la București. În paranteză fie spus, ați auzit cumva, în ultimii ani, de vreo vizită la nivel înalt a unui oficial român în această parte a lumii? N-aveați cum să auziți pentru că nici n-a avut loc, deși numărul românilor din Canada a crescut constant. Potrivit unor statistici mai mult sau mai puțin oficiale, pe coasta de vest și în centrul Canadei locuiesc acum 100.000 de persoane cu descendență românească, însă există voci care susțin că ar fi vorba de mult mai mulți.

Revenind însă la simbolul românilor de peste „marea cea mare”, mica școală din Boian este astăzi un muzeu care prezintă în fotografii imigrația românească din provincia Alberta și viața tipică a fermierilor noștri în Canada rurală. Biserica „Sfânta Maria”, despre care v-am vorbit deja, a sprijinit de-a lungul anilor comunitatea româno-canadiană din Alberta, însă acum se luptă și ea cu uitarea.

Vieți desprinse parcă din filme

La sfârșitul secolului al XIX-lea, românii au căpătat statutul de țărani liberi în Imperiul Austro-Ungar, însă, neavând pământ, erau mai dispuși decât frații lor de peste Carpați să se aventureze „la celălalt capăt al lumii”. Întâmplarea a făcut ca în acel moment dominionul Canadei să încerce colonizarea vestului țării cu fermieri europeni, în baza unui document intitulat „Dominion of Canada Policy“. Potrivit acestei legi, fiecare imigrant avea dreptul și obligația să-și ridice o locuință și să-și cultive pământul, devenind în scurtă vreme proprietar („homesteader“).

Clifford Sifton, deja amintitul ministru canadian, a ajuns și în Bucovina unde, cunoscând situația românilor, a convins câteva familii să treacă „apa cea mare”. Acolo îi aștepta câte o bucată de pământ de 65 de hectare, cu posibilitatea dobândirii titlului de proprietate după trei ani. Zis și făcut, iar în zilele noastre, urmașii primilor români veniți în Canada, și ei ajunși la vârste respectabile, povestesc cum părinții lor au muncit din greu pământul și au trăit într-un mediu natural deloc prietenos în sezonul rece.

Ultimul copil din cei 14 ai unei familii de imigranți români – deși le-aș spune mai degrabă coloniști – are 70 de ani sau poate chiar mai bine. Vorbește corect limba română, chiar mai corect decât multe „vedete” de pe la noi, și povestește cum tatăl său a fost sfătuit de către părinți să plece în Canada, pentru a evita să fie luat în armata austro-ungară și să-și piardă viața în războaie care nu erau ale poporului său. Așadar, bucovineanul nostru a ajuns cu greu la Halifax, în provincia Nova Scotia, a muncit prin diverse locuri și a aflat că o mână de români înființaseră o așezare în Alberta – Boianul despre care v-am vorbit.

Alături de mezinul bucovineanului „plecat de amarul Austro-Ungariei” stă un alt bărbat, al cărui bunic de origine română a venit pe jos în satul Boian, de pe coasta de est a Canadei, parcurgând o întindere aproximativ egală cu cea a Europei. Şi asta numai pentru a economisi 14 dolari, o mică avere la vremea respectivă, dacă ne gândim că taxa anuală pe cele 65 de hectare date în folosința fiecărei familii de români era de 10 dolari.

În loc de concluzie

Părăsirea pământurilor natale de către cei fermecați de perspectiva Lumii Noi a generat progres economic, însă sub acesta au rămas aluviuni de suferință și resemnare. Majoritatea celor care și-au părăsit țările de origine, din motive economice, sociale sau politice, constituie temelia Americii de Nord, pepita prosperității de azi a locuitorilor acestor teritorii.

Fluxul de oameni care-și caută împlinirea, indiferent de religie și de culoarea pielii, continuă și astăzi înspre SUA și Canada, numai că sub alte forme. Aeroporturile sunt mai pline acum decât gările și cheiurile de unde plecau odinioară trenuri și vapoare, încărcate cu bocceluțe de haine și miliarde de speranțe. Obiectivele celor care se înhamă la o asemenea aventură au rămas însă neschimbate. Românii sunt și ei prezenți, poate mai prezenți ca niciodată, prin aeroporturile lumii, așteptând legături spre Montréal, Toronto sau Calgary. Din ce în ce mai mulți, din păcate cu bilet numai „dus”.

$$$

 DESPRE FERICIRE

1) Platon despre fericire:

Platon, un faimos filosof grec, credea că fericirea este scopul suprem al vieții umane și că aceasta poate fi atinsă doar prin căutarea adevărului și a înțelepciunii. Potrivit lui Platon, adevărata fericire nu derivă din bunuri materiale sau plăceri trecătoare, ci mai degrabă din trăirea unei vieți virtuoase și din trăirea în conformitate cu adevărata natură a fiecăruia.

În filosofia lui Platon, sufletul este împărțit în trei părți: partea rațională, partea spirituală și partea apetitivă. Partea rațională este responsabilă pentru rațiune și gândire, partea spirituală este responsabilă pentru curaj și emoție, iar partea apetitivă este responsabilă pentru dorință și plăcere. Platon credea că partea rațională a sufletului ar trebui să domnească asupra celorlalte două părți pentru a atinge adevărata fericire.

Platon credea că urmărirea cunoașterii și a înțelepciunii era necesară pentru ca partea rațională a sufletului să domine celelalte două părți și că această urmărire ar trebui să fie principalul obiectiv al vieții unui individ. El susținea că o viață virtuoasă și un trai în conformitate cu adevărata natură a cuiva ar duce la fericire, deoarece ar permite părții raționale a sufletului să dețină controlul.

Platon credea că scopul suprem al vieții umane este atingerea adevăratei fericiri prin căutarea adevărului și a înțelepciunii și credea că acest lucru poate fi atins doar trăind o viață virtuoasă și trăind în conformitate cu propria natură.

2) Aristotel despre fericire:

Aristotel a fost un filosof grec care a trăit în secolul al IV-lea î.Hr. Este cunoscut pentru teoriile sale despre fericire, despre care credea că este scopul suprem al vieții umane. Potrivit lui Aristotel, fericirea nu este ceva ce poate fi urmărit în mod direct, ci mai degrabă este produsul secundar al unei vieți virtuoase.

Aristotel credea că oamenii sunt ființe raționale și că rațiunea ar trebui să le ghideze acțiunile. El susținea că, pentru a atinge fericirea, indivizii trebuie să cultive virtuți precum curajul, înțelepciunea și autocontrolul. Aceste virtuți permit indivizilor să trăiască o viață echilibrată și împlinită și, în cele din urmă, duc la fericire.

Aristotel credea, de asemenea, că fericirea se atinge trăind în conformitate cu rațiunea, pe care o considera cea mai înaltă facultate umană. El credea că a trăi în conformitate cu rațiunea înseamnă a trăi în conformitate cu propriile tendințe și dorințe naturale, mai degrabă decât a încerca să te forțezi să te încadrezi într-un anumit tipar sau să adere la așteptările societății.

Pe lângă cultivarea virtuților și trăirea în conformitate cu rațiunea, Aristotel credea că fericirea necesită și o viață de contemplare sau căutarea cunoașterii și a înțelegerii. El credea că această contemplare le permite indivizilor să se conecteze cu lumea din jurul lor și să-i aprecieze frumusețea și complexitatea.

În general, opiniile lui Aristotel despre fericire subliniază importanța unei vieți virtuoase și împlinite pentru a atinge fericirea. Ideile sale au avut un impact de durată asupra filosofiei occidentale și continuă să fie influente și astăzi.

3) Cicero despre fericire:

Cicero a fost un filosof și om de stat roman care a trăit în secolul I î.Hr. El credea că fericirea este scopul suprem al vieții umane și că aceasta se atinge prin căutarea virtuții. Potrivit lui Cicero, virtutea este cheia fericirii, deoarece duce la dezvoltarea unor obiceiuri și comportamente bune. Aceste obiceiuri și comportamente ne permit să trăim o viață cu scop și sens, să ne atingem obiectivele și să ne împlinim potențialul.

Cicero credea, de asemenea, că fericirea se atinge prin cultivarea prieteniilor și a relațiilor cu ceilalți. El susținea că adevărata fericire nu se atinge prin bogăție sau faimă, ci mai degrabă prin conexiunea autentică cu ceilalți. În plus, Cicero credea că fericirea poate fi găsită prin căutarea cunoașterii și a înțelepciunii. El credea că o persoană informată și înțeleaptă are mai multe șanse să fie fericită, deoarece este capabilă să înțeleagă și să aprecieze lumea din jurul său și să ia decizii informate cu privire la viața sa.

În general, filosofia lui Cicero despre fericire era centrată pe căutarea virtuții, cultivarea relațiilor și căutarea cunoașterii și înțelepciunii. El credea că aceste lucruri erau esențiale pentru a trăi o viață fericită și împlinită.

4) Al Farabi despre fericire:

Al Farabi, cunoscut și sub numele de Al-Pharabius sau Alpharabius, a fost un filosof și om de știință renumit în lumea islamică medievală. S-a născut în anul 870 d.Hr. în Kazahstanul de astăzi și este considerat unul dintre cei mai mari filozofi ai Epocii de Aur Islamice.

Una dintre contribuțiile majore ale lui Al Farabi la filosofie a fost lucrarea sa despre fericire. În cartea sa „Orașul virtuos”, el a susținut că fericirea este scopul suprem al vieții umane și că poate fi atinsă prin practicarea unor virtuți precum dreptatea, înțelepciunea și curajul. El credea că fericirea nu este doar o plăcere sau o emoție trecătoare, ci o stare de bunăstare care se atinge prin cultivarea virtuților și prin căutarea înțelepciunii.

Conform lui Al Farabi, există două tipuri de fericire: fericirea naturală și fericirea perfectă. Fericirea naturală este fericirea care vine din satisfacerea nevoilor și dorințelor noastre fizice, cum ar fi hrana, adăpostul și sexul. Fericirea perfectă, pe de altă parte, este fericirea care vine din trăirea unei vieți virtuoase și atingerea întregului nostru potențial ca ființe umane.

Pentru a atinge fericirea perfectă, Al Farabi credea că indivizii trebuie să tindă spre autoperfecționare și să-și cultive mintea prin studiul filosofiei și căutarea înțelepciunii. De asemenea, el credea că societatea are un rol de jucat în a ajuta indivizii să atingă fericirea prin crearea unui mediu care promovează virtutea și dreptatea.

În concluzie, filosofia fericirii a lui Al Farabi subliniază importanța unei vieți virtuoase și a cultivării minții pentru a atinge adevărata fericire și bunăstare. Ideile sale continuă să aibă o influență majoră în filozofie și psihologie astăzi.

5) Al Ghazali despre fericire:

Al Ghazali a fost un proeminent filosof și teolog musulman medieval care a scris pe larg despre subiectul fericirii. În cartea sa, „Nișa luminilor”, Ghazali a definit fericirea ca o stare de mulțumire și satisfacție care vine din viața în conformitate cu principiile islamului.

Ghazali credea că fericirea nu era ceva ce putea fi obținut prin bunuri materiale sau circumstanțe externe, ci mai degrabă prin pace interioară și mulțumire. El susținea că adevărata fericire putea fi atinsă doar trăind în armonie cu voința lui Dumnezeu și urmând învățăturile Islamului.

Potrivit lui Ghazali, calea către fericire implică cultivarea unor virtuți precum răbdarea, recunoștința și umilința și evitarea viciilor precum invidia, lăcomia și mândria. De asemenea, el a subliniat importanța implicării în fapte bune și a ajutorării celorlalți, deoarece acest lucru duce la un sentiment de pace interioară și împlinire.

Ghazali a susținut că urmărirea fericirii ar trebui să fie scopul suprem al fiecărei persoane, deoarece aceasta duce la o viață cu sens și scop. El credea că, trăind o viață în conformitate cu principiile Islamului, se poate atinge adevărata fericire și pace interioară, indiferent de circumstanțele externe care ar putea apărea.

În concluzie, opiniile lui Al Ghazali despre fericire subliniază importanța păcii interioare și a mulțumirii, precum și a trăirii în conformitate cu învățăturile islamului. Ideile sale continuă să inspire și să ghideze oamenii de astăzi în căutarea fericirii și a împlinirii.

6) Kant despre fericire:

Immanuel Kant a fost un filosof german care credea că fericirea nu este scopul suprem al vieții umane. Potrivit lui Kant, scopul suprem al vieții umane era virtutea morală, pe care a definit-o ca fiind capacitatea de a acționa în conformitate cu legea morală.

Kant susținea că fericirea nu era un ghid fiabil pentru acțiunea morală, deoarece depindea de circumstanțe externe. De exemplu, o persoană ar putea fi fericită pentru că are mulți bani sau pentru că are o relație împlinită, dar aceste circumstanțe externe nu o fac neapărat o persoană morală.

În schimb, Kant credea că fericirea ar trebui să fie un produs secundar al unei vieți virtuoase. El susținea că oamenii care trăiesc în conformitate cu legea morală vor experimenta adevărata fericire deoarece își vor îndeplini îndatoririle morale și vor trăi o viață în concordanță cu valorile lor.

În schimb, Kant credea că oamenii care urmăreau fericirea ca scop suprem erau predispuși să fie dezamăgiți, deoarece se concentrau pe circumstanțe externe care erau în afara controlului lor. În schimb, Kant susținea că oamenii ar trebui să se concentreze pe o viață virtuoasă, care ar duce la un sentiment de pace interioară și fericire.

În general, viziunea lui Kant asupra fericirii era că aceasta era un produs secundar al unei vieți virtuoase, mai degrabă decât scopul final al vieții umane. El credea că oamenii ar trebui să se concentreze pe o viață morală, mai degrabă decât să încerce să atingă fericirea prin circumstanțe externe.

7) Pascal despre fericire:

Pascal, un matematician și filosof francez, credea că adevărata fericire poate fi găsită doar prin credința în Dumnezeu și prin trăirea unei vieți virtuoase. El susținea că ființele umane au o dorință naturală de fericire și împlinire, dar că această dorință poate fi satisfăcută doar printr-o relație cu Dumnezeu.

Pascal credea că urmărirea bogăției materiale și a plăcerii nu poate aduce fericire durabilă, deoarece acestea sunt trecătoare și, în cele din urmă, goale. El susținea că numai trăind o viață virtuoasă și căutând o înțelegere mai profundă a lumii și a locului propriu în ea se poate atinge adevărata mulțumire.

Pascal credea, de asemenea, că credința în Dumnezeu era esențială pentru fericire, deoarece oferea un sentiment de sens și scop în viață. Fără credința în ceva mai presus de propria persoană, susținea Pascal, viața poate părea goală și lipsită de sens.

În general, ideile lui Pascal despre fericire se concentrează pe importanța unei vieți virtuoase și a unei credințe puternice în Dumnezeu. El credea că adevărata fericire poate fi găsită doar prin aceste mijloace și că urmărirea bogăției materiale și a plăcerii este în cele din urmă zadarnică.

8) Kierkegaard despre fericire:

Søren Kierkegaard a fost un filosof danez care credea că fericirea nu se găsește în circumstanțe exterioare sau în posesiuni materiale, ci mai degrabă în relația individului cu Dumnezeu. El credea că adevărata fericire poate fi atinsă doar prin experiența subiectivă a credinței de către o persoană și prin capacitatea sa de a găsi sens în viață.

Kierkegaard susținea că urmărirea fericirii îi duce adesea pe oameni pe calea cea dreaptă, deoarece aceștia se concentrează pe plăceri și distrageri superficiale, mai degrabă decât pe aspectele mai profunde și mai semnificative ale vieții. El credea că urmărirea fericirii poate duce de fapt la nefericire, deoarece oamenii pot deveni nemulțumiți sau nemulțumiți atunci când nu reușesc să obțină lucrurile pe care și le doresc.

În schimb, Kierkegaard credea că cheia fericirii era capacitatea de a găsi sens și scop în viață. El credea că acest lucru putea fi realizat printr-o relație personală cu Dumnezeu și prin cultivarea valorilor spirituale.

În concluzie, viziunea lui Kierkegaard asupra fericirii era că aceasta nu se găsește în circumstanțe externe, ci mai degrabă în experiența subiectivă a individului și în capacitatea sa de a găsi sens și scop în viață prin relația sa cu Dumnezeu.

9) Sartre despre fericire:

Jean-Paul Sartre, filosof și scriitor francez, credea că fericirea nu este o stare care poate fi atinsă prin circumstanțe externe sau prin căutarea plăcerii. În schimb, el credea că fericirea este o alegere pe care indivizii trebuie să o facă pentru a trăi autentic și liber. Potrivit lui Sartre, adevărata fericire vine din recunoașterea și acceptarea propriei responsabilități și libertăți. Aceasta implică luarea unor decizii care se aliniază cu valorile și dorințele cuiva, chiar dacă acestea pot fi dificile sau incomode.

Sartre credea că fericirea nu poate fi urmărită în mod direct, deoarece nu este un scop final în sine. Dimpotrivă, este un produs secundar al unui stil de viață autentic și al alegerilor care se aliniază cu propriile valori și dorințe.

Sartre a susținut că circumstanțele externe, cum ar fi bunurile materiale sau aprobarea societății, nu pot aduce fericire durabilă. Aceste lucruri pot aduce plăcere temporară, dar adevărata fericire vine din interior și depinde de propriile alegeri și acțiuni.

În concluzie, Sartre considera că fericirea este o alegere pe care indivizii trebuie să o facă pentru a trăi autentic și liber. Nu poate fi urmărită direct și depinde de propriile alegeri și acțiuni. Adevărata fericire vine din recunoașterea și acceptarea propriei responsabilități și libertăți.

10) Fericirea vedică:

Conform învățăturilor vedice, fericirea este o stare de spirit care se atinge prin trăirea unei vieți virtuoase și disciplinate. Se crede că, urmând principiile dharma (datoria), artha (scopul) și kama (plăcerea), un individ poate atinge adevărata fericire.

Una dintre modalitățile cheie de a atinge fericirea în învățăturile vedice este prin practicarea yoga și a meditației. Aceste practici îi ajută pe indivizi să își liniștească mintea și să găsească pacea interioară, esențială pentru fericire.

Învățăturile vedice pun, de asemenea, un accent puternic pe importanța relațiilor și a comunității. Prin cultivarea unor relații pozitive și făcând parte dintr-o comunitate care oferă sprijin, indivizii pot găsi fericire și împlinire în viața lor.

În plus, se crede că o viață de serviciu și altruism aduce bucurie și împlinire. Ajutând pe ceilalți și având un impact pozitiv asupra lumii, indivizii pot găsi adevărata fericire și împlinire.

În general, învățăturile vedice subliniază faptul că fericirea nu este doar o emoție trecătoare, ci mai degrabă o stare de spirit care poate fi atinsă printr-o viață virtuoasă și disciplinată. Urmând principiile dharmei, arthei, kamei și practicând yoga și meditația, indivizii pot găsi adevărata fericire și împlinire în viața lor.

$$$

 DISCUL DIN PHAISTOS

Discul nedescifrat din Phaistos este unul dintre cele mai mari puzzle-uri arheologice. Aproape tot ce tine de acest artefact antic este controversat, de la scop si semnificatie la regiunea în care a fost realizat. Misterioasa tablita din argila a fost descoperita pe insula Creta din Grecia, printre ruinele palatului minoic din Phaistos. Dar cine a facut-o si care a fost scopul ei?

Sofisticata civilizatie minoica din Epoca Bronzului a ajuns la apogeu în jurul anului 1700 î.Hr., iar declinul a început trei secole mai târziu, când multe dintre palatele lor au fost distruse. Discul din Phaistos a fost descoperit în 1903 de arheologii italieni care faceau sapaturi la ruinele palatului minoic din Phaistos. Arheologii au dat peste un obiect straniu într-o camera din subsol, în apartamentele-nord-estice ale palatului, împreuna cu o tablita din argila gravata în scriere minoica Linear A (un fel de scriere nedescifrata, folosita în Creta pâna în jurul anului 1450 î.Hr.) si fragmente din vasele palatului (cea 1700 î.Hr. – 1600 î.Hr.). Palatul s-a prabusit în timpul unui cutremur, pe care unii cercetatori l-au pus în legatura cu masiva eruptie vulcanica din insula Thira (Santorini de astazi) în anul 1628 î.Hr.

Vârsta precisa a discului din Phaistos este controversata. Contextul arheologic al descoperirii sugereaza ca artefactul nu este posterior anului 1700 î.Hr., desi opinia moderna este ca a putut fi creat în jurul anului 1650 î.Hr. Enigmaticul disc este facut din lut ars, are diametrul de 15,7 cm si o grosime de 2 cm. Ambele fete ale discului sunt acoperite cu inscriptii hieroglifice aranjate în spirala. Inscriptia a fost facuta prin stantarea cu matrice din lemn sau fildes în lutul moale, iar apoi discul a fost ars la temperaturi înalte, pentru a se întari. S-a observat ca, uneori, un simbol se suprapune usor peste cel din dreapta sa, ceea ce demonstreaza ca imprimarea s-a facut spre stânga, rezultând un text spiralat, centripet. Discul din Phaistos reprezinta prima forma de imprimare din lume.

Pe disc sunt 242 de imprimari individuale, divizate prin linii verticale în 61 de grupuri. Sunt 45 de semne diferite, incluzând imagini ale unor oameni care alearga, capete cu coroane din pene, femei, copii, animale, pasari, insecte, unelte, arme si plante. Unul sau doua dintre aceste simboluri seamana vag cu hieroglifele cretane folosite de la începutul pâna la mijlocul celui de-al doilea mileniu î.Hr. Ceea ce uimeste atâta cu privire la acest artefact este motivul pentru care minoicii foloseau un limbaj pictografic primitiv, concomitent cu scrierea Linear A, mult mai avansata.

Poate ca natura primitiva a înscrisurilor de pe disc indica o data cu mult anterioara celei acceptate în prezent. Totusi, nu este neaparat necesar ca lucrurile sa stea astfel, caci forme arhaice de scriere supravietuiesc adesea pâna în perioade mai târzii, de obicei sub forma textelor sacre sau religioase, asa cum a fost cazul în Egiptul antic. Mai mult, textul discului din Phaistos este unic. Nu au fost descoperite alte exemple de scriere imprimata. Aceasta unicitate si faptul ca textul este destul de scurt fac extrem de dificila traducerea, fie si a unei mici parti. Faptul ca s-a folosit un set de matrite sugereaza ca a existat o productie la scara mare a obiectelor imprimate cu acest fel de scriere, desi, pâna acum, investigatiile arheologice nu au scos la iveala niciun altul.

Cum poate fi înteles discul?

Dificultatea de a întelege artefactul rezida în faptul ca nimeni nu stie exact cum ar trebui interpretate simbolurile. Oare sa contina discul o inscriptie hieroglifica sau pictogramele trebuie întelese ca atare ? Desi unele imagini de pe discul din Phaistos reprezinta obiecte familiare, încercarea de a le întelege ca atare nu ne ajuta sa ajungem la vreun înteles coerent. Multi lingvisti sunt de parere ca textul este o serie de semne scrise reprezentând silabe (silabar), în timp ce altii presupun ca este un silabar combinat cu simboluri picturale menite sa exprime un concept sau o idee (cunoscute drept ideograme). Combinatia dintre un silabar si ideograme poate fi comparabila cu toate silabarele cunoscute din Grecia si Orientul Apropiat antic, incluzând dialectul minoic Linear B, scrierea hieroglifica si cuneiformele. (Acestea din urma sunt pictograme desenate pe tablite din lut, cu un creion facut dintr-o trestie ascutita, avându-si originile în Sumeria antica de la sfârsitul mileniului IV î.Hr.)

Marea dificultate a traducerii, în lipsa altor exemple ale acestui gen de scriere, nu i-a descurajat pe învatati si pe amatori. De fapt, natura unica a textului, în loc sa-i îndeparteze pe cercetatori, i-a captivat si mai mult. Unicitatea discului a facut sa existe, din nefericire, un numar mare de traduceri si interpretari fanteziste si neîntemeiate ale textului. Poate ca cea mai stranie idee este aceea ca obiectul contine un mesaj lasat în urma cu cateva mii de ani de catre vizitatorii extraterestri sau de catre o veche civilizatie atlantica, pe care sa o descopere generatiile ulterioare. Desigur, nu s-a explicat ce anume contine mesajul si de ce a fost scris într-un alfabet atât de primitiv de catre presupusi extraterestri sau atlantici avansati.

În ultimii 100 de ani, au avut loc numeroase încercari de a identifica limbajul de pe disc. În 1975, Jean Faucounau a publicat o traducere, sustinând ca limba era o scriere silabica, una pre-greaca, a unei culturi pe care a identificat-o ca fiind protoioniana, un popor care avea legaturi mai strânse cu Troia decât cu Creta. Potrivit descifrarilor lui Faucounau, discul din Phaistos descrie cariera si funeraliile unui rege protoionian pe nume Arion. Totusi, traducerea lui nu a fost acceptata de majoritatea învatatilor care au cercetat acest subiect.

Discul contine informatii religioase sau astronomice?

În 2000, autorul grec Efi Polygiannakis a publicat (în limba greaca) o carte intitulata The Disk Speaks in Greek, sustinând ca inscriptia discului era scrisa în sistemul silabic al unui vechi dialect elen. Lucrarea dr. Steven Fischer, Evidence of Hellenic Dialect in the Phaistos Disk(1988), identifica, de asemenea, textul ca fiind o scriere silabica într-un dialect elen. Un indiciu pentru întelegerea textului îl reprezinta contextul în care a fost descoperit discul. Faptul ca discul din Phaistos a fost descoperit în depozitul subteran al unui templu i-a convins pe unii cercetatori de semnificatia religioasa a acestuia, sugerând ca textul putea fi un imn sau un ritual sacru. Mai multe grupuri de imagini din text se repeta, ceea ce ar sugera un refren, si poate ca fiecare latura a discului reprezinta un vers dintr-un cântec, un imn sau o incantatie ritualica. De fapt, Sir Arthur Evans, care a condus sapaturile de la Knossos (centrul ceremonial si politic al civilizatiei minoice), a ajuns la concluzia ca discul contine un fragment dintr-un cântec sacru.

Descoperitorul discului, arheologul italian Luigi Pernier, credea, de asemenea, în semnificatia ritualica. Totusi, desi discul din Phaistos a fost gasit în situl unui palat minoic, nu exista nicio dovada ca îsi are originea în Creta. Este posibil sa fi fost importat de oriunde din zona mediteraneana sau chiar din Orientul Apropiat. Explicatia religioasa/spirituala este cu siguranta una dintre numeroasele sugerate pâna acum pentru discul din Phaistos. Teoriile includ: o poveste antica de aventuri, un calendar stravechi, o chemare la lupta, o vraja scrisa în hitita (o limba folosita în Turcia, cea 1600-1100 î.Hr.), un document legal, almanahul unui fermier, o programare a activitatilor palatului si un joc.

În cartea sa din 1980, The Phaistos Disc: Hieroglyphic Greek with Euclidean Dimensions, autorul german Andis Kaulins sustine ca a descifrat misteriosul script si ca limba folosita pe disc era greaca, el detinând dovezi ale unei teoreme geometrice. Totusi traducerea lui Kaulins a gasit putini adepti printre arheologi si lingvisti. În cartea sa din 1999, The Bronze Age Computer Disc, Alan Butler a postulat ca discul din Phaistos a functionat ca un calendar astronomic/dispozitiv de calcul incredibil de precis. Totusi, nu exista nicio dovada explicita ca minoicii aveau cunostinte avansate de astronomie si nici macar întelegerea astronomiei de catre egipteni la acea vreme nu era destul de vasta încât sa sprijine ipoteza lui Butler.

Discul este un fals ?

Niciun exemplu de metoda de stantare sau imprimare de pe discul din Phaistos nu a fost descoperit în numeroasele sapaturi din Creta, efectuate în ultimii 100 de ani. Aceasta lipsa completa de material comparativ a sugerat unora ca discul este un fals. Ceea ce amplifica incertitudinea cu privire la autenticitatea discului este faptul ca specialistii în arheologia mediteraneana si a Orientului Apropiat nu par dispusi sa se implice într-o dezbatere pe marginea artefactului. Un test pentru datare cu termoluminiscenta ar dovedi cu siguranta daca obiectul a fost creat în ultima suta de ani sau daca dateaza, într-adevar, din perioada minoica. Pâna acum, autoritatile grecesti nu au dorit sa supuna discul unui asemenea test. în consecinta, posibilitatea ca obiectul sa fie un fals care dateaza de la începutul secolului XX – folosindu-se cunostintele limitate despre cultura minoica ale momentului – este probabil o exagerare, dar în niciun caz nu poate fi exclusa cu totul.

În legatura cu teoria falsului, o descoperire controversata a fost facuta în 1992, în subsolul unei case din Vladikavkaz, Rusia. S-a gasit un fragment dintr-un disc de lut, mai mic decât cel din Phaistos, dar aparent o copie a acestuia, desi simbolurile erau mai degaba gravate decât imprimate. Au existat zvonuri cu privire la o escrocherie, dar discul rusesc a disparut în mod misterios câtiva ani mai târziu si, de atunci, nu s-a mai auzit nimic despre el.

O traducere recenta pare cea mai aproape de adevar …

Acum, un arheolog afirma ca a decodificat câteva cuvinte-cheie si sensul general al mesajului.

Discul are, pe ambele fete, câte o serie de simboluri – 241 în total, de 45 de tipuri diferite – asezate în spirala, destinate a fi citite dinspre margine spre centru.

Timp de pste 100 de ani, nimeni n-a stiut ce semnifica aceste simboluri. 

Recent, însa, dr. Gareth Owens, din cadrul Institutului de Educatie Tehnologica din Creta, a afirmat ca discul ar contine o rugaciune catre zeita-mama venerata de oameni în epoca minoica. 

Una dintre fetele discului ar contine cuvinte ce s-ar traduce prin „mare stapâna însemnata”, iar pe cealalta fata se gaseste un grup de simboluri care ar însemna „mama însarcinata.”

O fata, spune Owens, este dedicata unei femei gravide, iar cealalta– unei femei care naste. 

Owens a petrecut 6 ani studiind discul, împreuna cu un specialist de la Universitatea Oxford, John Coleman, si spune ca în prezent mesajul de pe una dintre fetele discului poate fi descifrat în proportie de 90%. Într-o conferinta recenta, el s-a referit în gluma la discul Phaistos ca la un „CD din epoca minoica”, datorita formei sale rotunde si datelor codificate de pe el. 

Lumea stiintifica afirma ca este o posibilitate de traducere ,dar nu poate confirma ca ar fi cea exacta .Este un joc ciudat si in ciudat lipsei de rezultate, multi cercetatori din lumea întreaga înca se mai straduiesc sa descifreze discul. Diferentele foarte mari dintre traduceri i-au facut pe unii savanti sa puna la îndoiala succesul descifrarii, indicându-le ca, fiind unicul obiect de acest fel, discul nu va putea fi niciodata înteles cu adevarat. Putem doar spera ca sapaturile arheologice viitoare din Creta sau din alte zone mediteraneene vor scoate la iveala alte exemple ale acestei scrieri misterioase. Pâna atunci, discul din Phaistos, acum expus la Muzeul de Arheologie din Heraklion, în Creta, va ramâne o enigma unica.

Surse:

Revista Magazin

$$$

 S-a întâmplat în 7 februarie1478: În această zi, s-a născut savantul umanist englez Thomas Morus, unul dintre întemeietorii socialismului utopic.Thomas Morus, sau Thomas More, (n. Londra - d. 6 iulie 1535, Londra) a fost un avocat, scriitor şi om de stat englez.Pe durata vieţii sale şi-a câştigat reputaţia de important erudit umanist, ocupând mai multe posturi publice, incluzându-l pe acela de Lord Cancelar, din 1529 până în1532. Morus a introdus termenul de „utopie” (greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos - „loc fericit”), numele dat de el unei naţiuni insulare ideale, imaginare, a cărui sistem politic a fost descris în cartea lui, publicată în 1516. 

Este cunoscut în special pentru refuzul său de a-l recunoaşte pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunţe la principiile sale şi la religia sa catolică, acel refuz având drept consecinţe terminarea carierei sale politice, închiderea sa în Turnul Londrei, şi apoi executarea lui pentru înaltă trădare. În 1935, la patru sute de ani de la moartea sa, Morus a fost canonizat de Biserica Catolică, prin papa Pius al XI-lea, şi a fost apoi declarat protectorul politicienilor şi oamenilor de stat, de către papa Ioan Paul al II-lea. Ziua în care este serbat în calendarul catolic, 22 iunie, este aceeaşi cu ziua sfântului John Fisher, singurul episcop din perioada Reformării Engleze care şi-a păstrat fidelitatea faţă de papă.John Fisher şi Thomas Morus au fost închişi, în aprilie1535, în Turnul Londrei, în acelaşi timp şi din aceleaşi motive.Fisher a fost executat înaintea lui Thomas Morus, pe 22 iunie 1535.Morus a fost canonizat şi de Biserica Anglicană în 1980.

În 1515, Morus a scris cea mai faimoasă şi controversată operă a sa, „Utopia”, un roman în care un călător imaginar, Raphael Hythloday (al cărui prenume este o aluzie la Arhanghelul Rafael, purtătorul adevărului, şi al cărui nume înseamnă „cel care vorbeşte fără sens” în greacă), descrie organizarea politică a unei naţiuni insulare imaginare, Utopia (joc de cuvinte între grecul ou-topos, „niciun loc”, şi eu-topos, „loc bun”). În Utopia, proprietatea privată nu există, şi se practică o toleranţă religioasă aproape absolută. Mesajul principal al operei este necesitatea în primul rând de ordine şi disciplină, mai degrabă decât libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară, şi foarte diferită de ceea ce înţelegem astăzi prin libertate. Este o lume în care încercările de discutare a politicilor publice în afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea.Este posibil că Morus a ales calea literaturii pentru a descrie o naţiune imaginară, pentru a putea discuta liber probleme politice controversate. Propria lui atitudine privind organizarea descrisă în carte a fost o temă îndelung dezbătută. 

Deşi pare greu de crezut că Morus, un credincios catolic, ar fi considerat Utopia un model concret de reformare politică, unii critici au speculat că Morus şi-a bazat cartea pe comunalismul monahal bazat pe comunalismul biblic descris în Faptele Apostolilor. Datorită însăşi naturii scrierilor lui Morus, este dificil uneori de făcut diferenţa între pasajele în care autorul este satiric faţă desocietate, de cele în care chiar descrie soluţii care corespund viziunii sale.Filmul „Un om pentru toate anotimpurile", care descrie conflictul regelui Henric al VIII-lea al Angliei cu Thomas Morus, a fost distins în anul 1966 cu şase premii Oscar, între care Oscarul pentru cel mai bun film, pentru cel mai bun rol principal (Paul Scofield) şi pentru cel mai bun regizor (Fred Zinnemann)

Surse:

http://www.sfinticatolici.ro/tomas-morus/2/

http://www.scritub.com/literatura-romana/carti/THOMAS-MORUS-STUDIU-BIOGRAFIC94149222.php

http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/11/14/cazul-thomas-morus/

http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2047/Sf-Thomas-Morus-m-.aspx

http://www.e-communio.ro/stire8086-sfantul-thomas-morus-un-remediu-impotriva-urma-ilor-lui-henric-al-viii-lea-ce-ne-bantuie-prezentul

$$$

 S-a întâmplat în 7 februarie1741, 7/18: La această dată, apărea „Marele hrisov” al lui Constantin Mavrocordat, care prevedea adoptarea unor reforme fiscale şi administrative în Ţara Românească; textul a fost publicat în „Mercure de France" (iulie 1742). Începutul reformelor fanariote l-a constituit Marele Hrisov din 7 februarie 1741, conceput de Constantin Mavrocordat. Acesta care a domnit alternativ în Ţara Românească şi în Moldova, a început, având şi aprobarea Porţii, aplicarea programului de reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative şi judiciare în spiritul ideii de raţionalizare a statului. Formulate în marele hrisov de la 1741, reformele aplicate succesiv în cele două ţări, au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate prin puteri intermediare şi corpuri constituite în cadrul adunărilor de stări, ceea ce redă o apropiere faţă de absolutismul luminat. 

Principiul de bază al reformei fiscale a fost generalizarea ruptei.Totodată pentru a înlătura o practică deosebit de oneroasă, era abolită solidaritatea fiscală în care limitele satului, ca unitate de impunere, practică în virtutea căreia, în cazul fugii unui sătean, darea lui era perecepută de ceilalţi locuitori. Generalizarea ruptei, a însemnat că de acest regim, dare cu cuantum fix şi termen de achitare precis, urmau să beneficieze întreaga masă de contribuabili.A doua componentă a reformei fiscale a fost stabilirea unei evidenţe a contribuabilor.Fiecare contribuabil a primit un adevărat buletin de identitate fiscală, un document care atesta calitatea de contribuabil şi cuprindea semnalmentele sale fizice.Evidenţa riguroasă a contribuabilor răspundea atât nevoilor pecuniare ale domniei cât şi introducerii unor metode moderne în strângerea dărilor. A treia componentă reformei fiscale a fost restrângerea categoriilor de privilegiaţi fiscali, însă de scutiri au continuat să beneficieze marea boierime şi clerul.  

Măsurile luate de Constantin Mavrocordat în sfera relaţiilor agrare a urmărit două obiective: eliminarea autorităţii senioriale exercitate de boieri asupra ţăranilor şerbi şi uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii de domenii pentru a suprima astfel una din cauzele deplasării ţăranilor, deosebirile de îndatoriri de la o moşie la alta. Astfel, la 5 august 1746, ţăranii aserviţi, „rumânii”, au fost asimilaţi oamenilor liberi cu învoială şi au intrat sub regimul celor 12 zile de clacă. Reglementarea de către puterea centrală dintre stăpânii de moşii şi ţărani a încercat menţinerea unui echilibru prin restrângerea autorităţii şi privilegiilor boiereşti, garantându-se astfel ecienţa reformei fiscale. 

Acest hrisov organizează un nou regim al schimburilor şi zălogirilor de moşii, cu o măsură foarte importantă: interzicerea daniilor de la săraci la bogaţi şi puternici cu excepţia cazurilor în care se dovedea o legătură de rudenie. De asemenea,a reglementat din nou statutul căsătoriei robilor între ei şi cu oamenii liberi. Constantin Mavrocordat i-a repartizat pe boierii dregători după trei ranguri: mare, mijlociu şi mic. Fiecare boier, conform rangului, primea leafă din vistieria statului. Leafa reprezenta o anumită cotă-parte din suma impozitelor de stat acumulate. În 1741 au fost reorganizate şi stările militare – slujitorii, călăraşii, dărăbanii, majoritatea acestora fiind incluşi în categoria populaţiei impozabile, ei sporind numărul ţăranilor birnici. Partea rămasă a slujitorilor a fost pusă la dispoziţia dregătorilor, în schimbul unor înlesniri fiscale şi exercita funcţii poliţieneşti. Concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor sociale, domnul a întreprins şi o serie de măsuri în vederea consolidării aparatul de stat central, ceea ce corespundea necesităţilor acomodării lui ulterioare la schimbările, care aveau loc în viaţa socială a ţării. 

Concepţia despre stat a lui Constantin Mavrocordat a fost aceea a unui monarh centralizator care a vrut să elimine orice jurisdicţie privată şi să-şi trimită reprezentanţi la nivel local. Astfel ispravnicii, investiţi cu largi atribuţii administrative şi judiciare, trebuiau să vegheze, doi pe judeţ, la aplicarea strictă a deciziilor domneşti şi sa-l informeze pe domn asupra celor petrecute în aria lor de competenţă. Aceştia aveau îndatorirea de a le explica locuitorilor măsurile luate de domn, care citea în mare rapoartele acestora. Ispravnicii au mai primit instrucţiuni cu străinii care doreau să se aşeze în oraşe sau la sate şi la obligaţiile proprietarilor de moşii. În cazul înlocuirii din fucţie ispravnicii erau obligaţi să lase înlocuitorilor toate instrucţiunile pe care le primiseră anterior.Ispravnicii, asemenea boierilor dregători, aveau dreptul să intre în orice moşie şi să judece ţăranii dependenţi. La dispoziţia ispravnicilor se afla un grup de slujitori sub comanda unui căpitan. 

Apropierea judecătorului faţă de împricinat, prin împărţirea dreptăţii în fiecare ţinut, a făcut ca divanul domnesc să devină o instanţă de apel. În acelaşi timp Mavrocordat a modernizat procedurile prin obligativitatea redactării hotărârilor în dublu exemplar şi înscrierea lor în condici, cu foi pecetluite, pentru a înlătura posibilitatea de înlocuire. Ordinea în îndeplinirea actului de judecată urma să se asigure prin fixarea termenului la care împricinaţii trebuiau să se prezinte în faţa instanţei; cei care nu se prezentau la termen erau aduşi cu forţa şi totodată amendaţi. Isprăvniciile trebuiau să aibă registre duble în care se copiau cărţile de judecată. Unul din registre se trimitea lunar în capitală ca să se poată controla modul în care s-au făcut judecăţile, iar celălalt se ţinea la isprăvnicie. Nici un judecător nu putea refuza să judece un împricinat care o cerea, iar judecata făcută în capitalele unităţilor administrative era de fond; divanul rămânând instanţă de apel. Asemenea atribuţii s-au acordat şi marilor dregători: marele logofăt avea atribuţia de a judeca pricinile de proprietate funciară, marii vornici diferite pricini din Ţara de Jos sau din Ţara de Sus, marele hatman pricinile în care erau părţi robii şi stăpânii, marele vistier plângerile împotriva slujbaşilor fiscului în materie de impunere şi percepere a dărilor, marele agă judeca diferite pricini dintre locuitorii capitalei, iar marele spătar pe străinii care o cereau. Divanul putea anula hotărârile boierilor considerate ca nedrepte. 

Aplicarea hotărârilor în procesele judecate de divan se făcea prin dispoziţie domnească, încheierea dezbaterilor oricărui proces fiind urmată de o carte domnească de judecată ce se înmâna părţii câştigătoare şi cuprindea hotărârea instanţei şi dispoziţia de aplicare. În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii. Printr-o dispoziţie domnească se interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane neştiutoare de carte, aceleaşi dispoziţii interziceau protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori, deoarece, după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi. Mavrocordat a cerut, de asemenea, de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de seamă anuale referitoare la activitatea lor gospodărească. Ţinând cont de nemulţumirea călugărilor faţă de activitatea egumenilor numiţi de mitropolie din rândul grecilor fanarioţi, domnul a emis o dispoziţie privind alegerea pe viaţă a egumenilor numai din rândurile călugărilor autohtoni.

Surse: 

https://www.academia.edu/8685257/Barbulescu-Istoria_Romaniei

https://www.scribd.com/doc/59736359/Reformele-Lui-Constant-In-Mavrocordat

http://ireporter.ro/2013/02/07/7-februarie-1741-marele-hrisov-al-lui-constantin-mavrocordat/

Ion Ceterchi, Istoria dreptului românesc

http://oaji.net/articles/2016/2064-1452599043.pdf