$$$

 DESPRE FERICIRE

1) Platon despre fericire:

Platon, un faimos filosof grec, credea că fericirea este scopul suprem al vieții umane și că aceasta poate fi atinsă doar prin căutarea adevărului și a înțelepciunii. Potrivit lui Platon, adevărata fericire nu derivă din bunuri materiale sau plăceri trecătoare, ci mai degrabă din trăirea unei vieți virtuoase și din trăirea în conformitate cu adevărata natură a fiecăruia.

În filosofia lui Platon, sufletul este împărțit în trei părți: partea rațională, partea spirituală și partea apetitivă. Partea rațională este responsabilă pentru rațiune și gândire, partea spirituală este responsabilă pentru curaj și emoție, iar partea apetitivă este responsabilă pentru dorință și plăcere. Platon credea că partea rațională a sufletului ar trebui să domnească asupra celorlalte două părți pentru a atinge adevărata fericire.

Platon credea că urmărirea cunoașterii și a înțelepciunii era necesară pentru ca partea rațională a sufletului să domine celelalte două părți și că această urmărire ar trebui să fie principalul obiectiv al vieții unui individ. El susținea că o viață virtuoasă și un trai în conformitate cu adevărata natură a cuiva ar duce la fericire, deoarece ar permite părții raționale a sufletului să dețină controlul.

Platon credea că scopul suprem al vieții umane este atingerea adevăratei fericiri prin căutarea adevărului și a înțelepciunii și credea că acest lucru poate fi atins doar trăind o viață virtuoasă și trăind în conformitate cu propria natură.

2) Aristotel despre fericire:

Aristotel a fost un filosof grec care a trăit în secolul al IV-lea î.Hr. Este cunoscut pentru teoriile sale despre fericire, despre care credea că este scopul suprem al vieții umane. Potrivit lui Aristotel, fericirea nu este ceva ce poate fi urmărit în mod direct, ci mai degrabă este produsul secundar al unei vieți virtuoase.

Aristotel credea că oamenii sunt ființe raționale și că rațiunea ar trebui să le ghideze acțiunile. El susținea că, pentru a atinge fericirea, indivizii trebuie să cultive virtuți precum curajul, înțelepciunea și autocontrolul. Aceste virtuți permit indivizilor să trăiască o viață echilibrată și împlinită și, în cele din urmă, duc la fericire.

Aristotel credea, de asemenea, că fericirea se atinge trăind în conformitate cu rațiunea, pe care o considera cea mai înaltă facultate umană. El credea că a trăi în conformitate cu rațiunea înseamnă a trăi în conformitate cu propriile tendințe și dorințe naturale, mai degrabă decât a încerca să te forțezi să te încadrezi într-un anumit tipar sau să adere la așteptările societății.

Pe lângă cultivarea virtuților și trăirea în conformitate cu rațiunea, Aristotel credea că fericirea necesită și o viață de contemplare sau căutarea cunoașterii și a înțelegerii. El credea că această contemplare le permite indivizilor să se conecteze cu lumea din jurul lor și să-i aprecieze frumusețea și complexitatea.

În general, opiniile lui Aristotel despre fericire subliniază importanța unei vieți virtuoase și împlinite pentru a atinge fericirea. Ideile sale au avut un impact de durată asupra filosofiei occidentale și continuă să fie influente și astăzi.

3) Cicero despre fericire:

Cicero a fost un filosof și om de stat roman care a trăit în secolul I î.Hr. El credea că fericirea este scopul suprem al vieții umane și că aceasta se atinge prin căutarea virtuții. Potrivit lui Cicero, virtutea este cheia fericirii, deoarece duce la dezvoltarea unor obiceiuri și comportamente bune. Aceste obiceiuri și comportamente ne permit să trăim o viață cu scop și sens, să ne atingem obiectivele și să ne împlinim potențialul.

Cicero credea, de asemenea, că fericirea se atinge prin cultivarea prieteniilor și a relațiilor cu ceilalți. El susținea că adevărata fericire nu se atinge prin bogăție sau faimă, ci mai degrabă prin conexiunea autentică cu ceilalți. În plus, Cicero credea că fericirea poate fi găsită prin căutarea cunoașterii și a înțelepciunii. El credea că o persoană informată și înțeleaptă are mai multe șanse să fie fericită, deoarece este capabilă să înțeleagă și să aprecieze lumea din jurul său și să ia decizii informate cu privire la viața sa.

În general, filosofia lui Cicero despre fericire era centrată pe căutarea virtuții, cultivarea relațiilor și căutarea cunoașterii și înțelepciunii. El credea că aceste lucruri erau esențiale pentru a trăi o viață fericită și împlinită.

4) Al Farabi despre fericire:

Al Farabi, cunoscut și sub numele de Al-Pharabius sau Alpharabius, a fost un filosof și om de știință renumit în lumea islamică medievală. S-a născut în anul 870 d.Hr. în Kazahstanul de astăzi și este considerat unul dintre cei mai mari filozofi ai Epocii de Aur Islamice.

Una dintre contribuțiile majore ale lui Al Farabi la filosofie a fost lucrarea sa despre fericire. În cartea sa „Orașul virtuos”, el a susținut că fericirea este scopul suprem al vieții umane și că poate fi atinsă prin practicarea unor virtuți precum dreptatea, înțelepciunea și curajul. El credea că fericirea nu este doar o plăcere sau o emoție trecătoare, ci o stare de bunăstare care se atinge prin cultivarea virtuților și prin căutarea înțelepciunii.

Conform lui Al Farabi, există două tipuri de fericire: fericirea naturală și fericirea perfectă. Fericirea naturală este fericirea care vine din satisfacerea nevoilor și dorințelor noastre fizice, cum ar fi hrana, adăpostul și sexul. Fericirea perfectă, pe de altă parte, este fericirea care vine din trăirea unei vieți virtuoase și atingerea întregului nostru potențial ca ființe umane.

Pentru a atinge fericirea perfectă, Al Farabi credea că indivizii trebuie să tindă spre autoperfecționare și să-și cultive mintea prin studiul filosofiei și căutarea înțelepciunii. De asemenea, el credea că societatea are un rol de jucat în a ajuta indivizii să atingă fericirea prin crearea unui mediu care promovează virtutea și dreptatea.

În concluzie, filosofia fericirii a lui Al Farabi subliniază importanța unei vieți virtuoase și a cultivării minții pentru a atinge adevărata fericire și bunăstare. Ideile sale continuă să aibă o influență majoră în filozofie și psihologie astăzi.

5) Al Ghazali despre fericire:

Al Ghazali a fost un proeminent filosof și teolog musulman medieval care a scris pe larg despre subiectul fericirii. În cartea sa, „Nișa luminilor”, Ghazali a definit fericirea ca o stare de mulțumire și satisfacție care vine din viața în conformitate cu principiile islamului.

Ghazali credea că fericirea nu era ceva ce putea fi obținut prin bunuri materiale sau circumstanțe externe, ci mai degrabă prin pace interioară și mulțumire. El susținea că adevărata fericire putea fi atinsă doar trăind în armonie cu voința lui Dumnezeu și urmând învățăturile Islamului.

Potrivit lui Ghazali, calea către fericire implică cultivarea unor virtuți precum răbdarea, recunoștința și umilința și evitarea viciilor precum invidia, lăcomia și mândria. De asemenea, el a subliniat importanța implicării în fapte bune și a ajutorării celorlalți, deoarece acest lucru duce la un sentiment de pace interioară și împlinire.

Ghazali a susținut că urmărirea fericirii ar trebui să fie scopul suprem al fiecărei persoane, deoarece aceasta duce la o viață cu sens și scop. El credea că, trăind o viață în conformitate cu principiile Islamului, se poate atinge adevărata fericire și pace interioară, indiferent de circumstanțele externe care ar putea apărea.

În concluzie, opiniile lui Al Ghazali despre fericire subliniază importanța păcii interioare și a mulțumirii, precum și a trăirii în conformitate cu învățăturile islamului. Ideile sale continuă să inspire și să ghideze oamenii de astăzi în căutarea fericirii și a împlinirii.

6) Kant despre fericire:

Immanuel Kant a fost un filosof german care credea că fericirea nu este scopul suprem al vieții umane. Potrivit lui Kant, scopul suprem al vieții umane era virtutea morală, pe care a definit-o ca fiind capacitatea de a acționa în conformitate cu legea morală.

Kant susținea că fericirea nu era un ghid fiabil pentru acțiunea morală, deoarece depindea de circumstanțe externe. De exemplu, o persoană ar putea fi fericită pentru că are mulți bani sau pentru că are o relație împlinită, dar aceste circumstanțe externe nu o fac neapărat o persoană morală.

În schimb, Kant credea că fericirea ar trebui să fie un produs secundar al unei vieți virtuoase. El susținea că oamenii care trăiesc în conformitate cu legea morală vor experimenta adevărata fericire deoarece își vor îndeplini îndatoririle morale și vor trăi o viață în concordanță cu valorile lor.

În schimb, Kant credea că oamenii care urmăreau fericirea ca scop suprem erau predispuși să fie dezamăgiți, deoarece se concentrau pe circumstanțe externe care erau în afara controlului lor. În schimb, Kant susținea că oamenii ar trebui să se concentreze pe o viață virtuoasă, care ar duce la un sentiment de pace interioară și fericire.

În general, viziunea lui Kant asupra fericirii era că aceasta era un produs secundar al unei vieți virtuoase, mai degrabă decât scopul final al vieții umane. El credea că oamenii ar trebui să se concentreze pe o viață morală, mai degrabă decât să încerce să atingă fericirea prin circumstanțe externe.

7) Pascal despre fericire:

Pascal, un matematician și filosof francez, credea că adevărata fericire poate fi găsită doar prin credința în Dumnezeu și prin trăirea unei vieți virtuoase. El susținea că ființele umane au o dorință naturală de fericire și împlinire, dar că această dorință poate fi satisfăcută doar printr-o relație cu Dumnezeu.

Pascal credea că urmărirea bogăției materiale și a plăcerii nu poate aduce fericire durabilă, deoarece acestea sunt trecătoare și, în cele din urmă, goale. El susținea că numai trăind o viață virtuoasă și căutând o înțelegere mai profundă a lumii și a locului propriu în ea se poate atinge adevărata mulțumire.

Pascal credea, de asemenea, că credința în Dumnezeu era esențială pentru fericire, deoarece oferea un sentiment de sens și scop în viață. Fără credința în ceva mai presus de propria persoană, susținea Pascal, viața poate părea goală și lipsită de sens.

În general, ideile lui Pascal despre fericire se concentrează pe importanța unei vieți virtuoase și a unei credințe puternice în Dumnezeu. El credea că adevărata fericire poate fi găsită doar prin aceste mijloace și că urmărirea bogăției materiale și a plăcerii este în cele din urmă zadarnică.

8) Kierkegaard despre fericire:

Søren Kierkegaard a fost un filosof danez care credea că fericirea nu se găsește în circumstanțe exterioare sau în posesiuni materiale, ci mai degrabă în relația individului cu Dumnezeu. El credea că adevărata fericire poate fi atinsă doar prin experiența subiectivă a credinței de către o persoană și prin capacitatea sa de a găsi sens în viață.

Kierkegaard susținea că urmărirea fericirii îi duce adesea pe oameni pe calea cea dreaptă, deoarece aceștia se concentrează pe plăceri și distrageri superficiale, mai degrabă decât pe aspectele mai profunde și mai semnificative ale vieții. El credea că urmărirea fericirii poate duce de fapt la nefericire, deoarece oamenii pot deveni nemulțumiți sau nemulțumiți atunci când nu reușesc să obțină lucrurile pe care și le doresc.

În schimb, Kierkegaard credea că cheia fericirii era capacitatea de a găsi sens și scop în viață. El credea că acest lucru putea fi realizat printr-o relație personală cu Dumnezeu și prin cultivarea valorilor spirituale.

În concluzie, viziunea lui Kierkegaard asupra fericirii era că aceasta nu se găsește în circumstanțe externe, ci mai degrabă în experiența subiectivă a individului și în capacitatea sa de a găsi sens și scop în viață prin relația sa cu Dumnezeu.

9) Sartre despre fericire:

Jean-Paul Sartre, filosof și scriitor francez, credea că fericirea nu este o stare care poate fi atinsă prin circumstanțe externe sau prin căutarea plăcerii. În schimb, el credea că fericirea este o alegere pe care indivizii trebuie să o facă pentru a trăi autentic și liber. Potrivit lui Sartre, adevărata fericire vine din recunoașterea și acceptarea propriei responsabilități și libertăți. Aceasta implică luarea unor decizii care se aliniază cu valorile și dorințele cuiva, chiar dacă acestea pot fi dificile sau incomode.

Sartre credea că fericirea nu poate fi urmărită în mod direct, deoarece nu este un scop final în sine. Dimpotrivă, este un produs secundar al unui stil de viață autentic și al alegerilor care se aliniază cu propriile valori și dorințe.

Sartre a susținut că circumstanțele externe, cum ar fi bunurile materiale sau aprobarea societății, nu pot aduce fericire durabilă. Aceste lucruri pot aduce plăcere temporară, dar adevărata fericire vine din interior și depinde de propriile alegeri și acțiuni.

În concluzie, Sartre considera că fericirea este o alegere pe care indivizii trebuie să o facă pentru a trăi autentic și liber. Nu poate fi urmărită direct și depinde de propriile alegeri și acțiuni. Adevărata fericire vine din recunoașterea și acceptarea propriei responsabilități și libertăți.

10) Fericirea vedică:

Conform învățăturilor vedice, fericirea este o stare de spirit care se atinge prin trăirea unei vieți virtuoase și disciplinate. Se crede că, urmând principiile dharma (datoria), artha (scopul) și kama (plăcerea), un individ poate atinge adevărata fericire.

Una dintre modalitățile cheie de a atinge fericirea în învățăturile vedice este prin practicarea yoga și a meditației. Aceste practici îi ajută pe indivizi să își liniștească mintea și să găsească pacea interioară, esențială pentru fericire.

Învățăturile vedice pun, de asemenea, un accent puternic pe importanța relațiilor și a comunității. Prin cultivarea unor relații pozitive și făcând parte dintr-o comunitate care oferă sprijin, indivizii pot găsi fericire și împlinire în viața lor.

În plus, se crede că o viață de serviciu și altruism aduce bucurie și împlinire. Ajutând pe ceilalți și având un impact pozitiv asupra lumii, indivizii pot găsi adevărata fericire și împlinire.

În general, învățăturile vedice subliniază faptul că fericirea nu este doar o emoție trecătoare, ci mai degrabă o stare de spirit care poate fi atinsă printr-o viață virtuoasă și disciplinată. Urmând principiile dharmei, arthei, kamei și practicând yoga și meditația, indivizii pot găsi adevărata fericire și împlinire în viața lor.