$$$

 S-a întâmplat în 22 ianuarie1828, 22 ianuarie/3 februarie: La această dată, s-a născut, la Bucureşti, Elena Ghica, scriitoare, feministă, prima femeie din România care escaladat Munţii Alpi (vârful Moench, la 11 iunie 1855) (d. 17 noiembrie 1888, Florenţa). Pseudonim său literar a fost Dora d’Istria.

Fiica marelui ban Dimitrie Ghica, numismat şi arheolog, nepoata domnitorilor din această familie, şi a Caterinei Faca, a primit o educaţie aleasă. Considerată de către profesorul ei particular, G.G. Papadopol, un copil minune, a învăţat, până la vârsta de zece ani, nouă limbi străine, pictura şi pianul. La numai 14 ani a tradus, în limba germană, Iliada lui Homer. În perioada 1842 – 1946, familia Ghica face o călătorie de studii prin marile oraşe europene, Viena, Dresda, Veneţia şi Berlin. În 1849 se căsătoreşte cu principele rus Alexandr Kolotov Massalski, cu care se stabileşte la Sankt Petersburg. Aici obţine premiul I la un concurs de peisaje organizat la Muzeul Ermitaj. În timpul Războiului Crimeii (1853 – 1956) îşi arată simpatiile pentru Franţa şi Anglia, fapt pentru care a fost pedepsită crunt de către oficialităţi, fiind bătută la palatul gubernial din capitala rusă. După acest eveniment nefericit, petrecut în 1856, se desparte de soţ şi plecă în Occident, stabilindu-se în Elveţia, la Arau.

Elena Ghica a escaladat vârful Moench din Alpii elveţieni, unde a înfipt tricolorul pe care era brodat numele României, devenind prima femeie care a reuşit acest lucru. A descris performanţa în La Suisse allemande et l’ascension de Moench, publicată la Paris şi Geneva, în 1856, lucrare ce vine după La vie monastique dans l’église orientale, publicată, cu un an înainte, în aceleaşi locaţii. Opera sa a fost variată, ea cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie populară sau pagini de istorie, etnografie, etnologie şi folclorul popoarelor din Balcani, publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză: Les îles ioniennes şi La nationalité roumaine d'après les chants populaires, publicate în «Revue des deux mondes», revistă cu care a colaborat până în 1873, Les femmes en Orient, în 1863, Des femmes par un femme, în care a prezentat condiţia femeilor din Elveţia şi Germania, Excursions en Roumélie et en Morée, publicată, în 1863 la Zürich şi Paris în memoria domnitorului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, ucis de otomani datorită protestelor referitoare la cedarea Bucovinei, Albanezii în România. Istoria principilor Ghica în secolele XVII-XVIII-XIX (Florenţa, 1872), La poésie des Ottomans, (1877) ş.a. O parte din lucrările ei au fost publicate în România, în 1876 – 1877, în vol. Operile principesei Dora d'Istria, traduse de Grigore Peretz, cu o introducere a biografului ei Bartolomeo Cechetti.

A colaborat cu numeroase reviste, «Ètoile du Danube» (Bruxelles), «Courrier de Paris», «Illustration» (Florenţa), «Revue Suisse» (Neuchâtel), «Nouvelle Pandore d’Athènes», «Indépendance hellénique» (Atena) etc. Călătoreşte mult prin Europa Occidentală, prin Balcani, sau în cele două Americi.A fost primită în rândurile unor Academii, societăți savante, institute, asociații din Grecia, Italia, Turcia, Franța, Austria sau Argentina, şi a sprijinit a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, în cadrul căreia a susținut mai multe conferințe la Cernăuți. Astfel, ea a fost membru onorific al Societății Arheologice din Atena, din 28 mai 1860, membru onorific al Société Géographique de France, 19 ianuarie 1866, membru corespondent al Ateneo Veneto di Scienze, Lettere ed Arti din Veneția, 8 martie 1868, membru onorific al Academiei de Fizică-matematică și statistică din Italia, 18 iunie 1868, membru onorific al Syllogos Ellinikos din Constantinopol, 8 august 1870, Președinte onorific al „Elicon” – Societate literară din Smirna (Asia), 17 martie 1871, membru emerit al Accademia Raffaello – Urbino, 17 decembrie 1871, vicepreședinte onorific al Asociației femeilor din Grecia pentru instruirea femeilor, 11 septembrie 1872, membru al Societății pentru „L’incremento de Teatro in Italia” din Florența, 21 ianuarie 1872, membru al Accademia dei Quiriti din Roma, 1873, membru onorific al Accademia Pittagorica din Napoli, 24 mai 1873, membru al Académie Nationale de Lettres din Barcelona, membru al Institutului Arheologic din Buenos Aires, 30 mai 1873, președinte de onoare al societății El Chark din Constantinopol, 20 aprilie 1873, meister al „Freie Deutsche Hochstift” din Frankfurt, membru al Società italiana per gli studi orientali, 9 noiembrie 1873, membru onorific al „Minerva” din Trieste etc. A fost cinstită de scriitorii români George Bariţiu, Radu Ionescu, George Ionnescu-Gion, Cezar Bolliac sau străini, Angelo de Gubernatis, Enrico Panzacchi, C.F. Gabba, A. Rizo Rangabé, A.Z. Pieromaldi, A. Pommier, Schmidt Weissenfels, A. Wolf, Jacques Thalberg de Scheikévitch.

În corespondenţa cu Giuseppe Garibaldi îşi expune ideile politice, propunând un plan de federaţie, formată din state independente, în Balcani, care să cuprindă pe italieni, albanezi, greci şi pe români, „…nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”. Elena Ghica şi-a petrecut ultimii 20 de ani mai mult în Italia, la Torino, Livorno şi, în sfârşit, la Florenţa, în casa scriitorului Angelo de Gubernatis. Acest lucru nu a împiedicat-o să fie cu inima alături de locurile unde s-a născut, „îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul meditaţiilor mele neîncetate”, afirma ea.

Elena Ghica a trecut la cele veşnice la 17 noiembrie 1888, la Florența, în urma unei hernii netratate. Trupul său a fost incinerat, conform dorinţei ei, iar cenușa a fost depusă la cimitirul Trespiano din Florența. În testamentul său a prevăzut ca o parte din avere să rămână Primăriei București, pentru administrarea Spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale, restul averii a fost lăsată pinacotecii și bibliotecii din Florența, iar Villa d’Istria a fost transmisă Primăriei din Florența spre a fi vândută în folosul Società di educazione e patronató pei sordomuti din Florența. „Prin opera ei a ridicat atât de sus numele pe care i l-a dat tatăl ei şi a cinstit patria care i-a dat leagăn” (Paolo Mantagazza).

Cu toate că a avut parte şi de unele critici, spre exemplu, a fost acuzată de cercurile occidentale catolice că încearcă să limiteze influența „civilizatoare” a catolicismului în favoarea ortodoxiei, ea a păstrat în întreaga viață ambiția către afirmare publică și predilecţia către un discurs extrem de profund, care punea sentinţe, deci care nu admitea păreri alternative, iar remarcabilă este mândria cu care își cataloga publicațiile, recenziile și apartenența la instituțiile culturale și academice ale vremii. Elena Ghica a fost aşezată alături de contesa Ana de Noailles, de Martha Bibescu și Elena Văcărescu, în scurta listă de prințese române care au impresionat Europa prin spiritul lor creator, prin cultura şi rafinamentul lor. Din păcate, așa cum aminteam și anul trecut, istoria României se pare că a uitat-o…

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

http://www.ghyka.com/Divers/Dora%20d%27Istria/Dora%20d%27Istria.htm

https://radioromaniacultural.ro/portret-elena-ghica-una-dintre-cele-mai-rafinate-intelectuale-europene-ale-secolului-al-xix-lea/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/cine-mai-stie-de-dora-d-istria-prima-romanca-ce-a-publicat-o-carte

https://culturainiasi.ro/dora-distria/

$$$

 S-a întâmplat în 22 ianuarie1905: În această zi, a murit Ştefan Fălcoianu, general, om politic, istoric, matematician, membru al Academiei Române, şef al Statului Major General, primul director al CFR (n. 6 iunie 1835, Bucureşti - d. Bucureşti). S-a născut la Bucureşti și a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti (1854-1856), Şcoala de Ofiţeri de stat major din Paris, Franţa (1860-1862), Şcoala Politehnică din Paris, Franţa (1862-1864, obţinând titlul de inginer).

A fost primul militar ales membru activ al Academiei Române, la 13 septembrie 1876, fiind ales vicepreşedinte în anii 1886-1888, 1891-1892 şi 1898-1899, iar de mai multe ori vicepreşedinte al Secţiei ştiinţifice. A fost membru fondator al Societăţii Politehnice din România. Grade militare deţinute de-a lungul carierei de Ştefan Fălcoianu:

- sublocotenent-1856

- locotenent-1860

- căpitan-1862

- maior-1865

- locotenent-colonel-1868

- colonel-1877

- general de brigadă-1883

- general de divizie-1892

Funcţiile militare pe care a activat au fost următoarele:

- comandant pluton în Regimentul 3 Infanterie de Linie (1856-1859)

- ataşat Statului major al armatei franceze şi aghiotant al mareşalului Achile Baranguey d’Hilliers (1862-1864)

- profesor la Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti (1864-1868)

- şef de stat major al Diviziei 1 (1866-1870)

- comandant al Regimentului 4 Linie (1870-1871)

- trecut în rezervă (1871-1877)

- director general al Administraţiei Centrale de război (8 aprilie-20 octombrie 1877)

- şeful Statului Major General al Armatei Române de Operaţii (20 octombrie 1877-29 iulie1878)

- şeful Statului Major General (1883-1884, 1886-1894)

- ministru de război (1884-1886);

Pe lângă cariera militară, Ştefan Fălcoianu a deţinut diferite funcţii în administraţie: şef al Comisiei Guvernamentale de trasare a frontierei româno-bulgare (1878); secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice; director general al Telegrafului şi Poştei (1876-1877); director general al Direcţiunii Princiare CFR (1880, primul director al CFR); directorul Direcţiei Regale CFR (10 octombrie 1881–6 martie 1883); directorul Direcţiei Generale CFR (6 martie-15 aprilie 1883); preşedinte al Consiliului de Administraţie CFR (21 octombrie 1895–11 decembrie 1899). Dintre realizările remarcabile din domeniul feroviar ale lui Ştefan Fălcoianu merită amintită elaborarea, împreună cu Gh. Duca şi C. Olănescu, a legii pentru exploatarea căilor ferate ale statului (Legea 810/31 martie 1883); înfiinţarea Şcolii Superioare de Mişcare din Bucureşti; calea ferată Buzău-Mărăşeşti, prima linie din România realizată cu forţe proprii de ingineri şi tehnicieni români, inaugurată la 31 octombrie 1881; contribuţii la elaborarea legii pentru unificarea tuturor căilor ferate ale statului (Legea 1887/28 iunie 1882), prin aplicarea căreia fostele direcţii Bucureşti-Giurgiu, Iaşi-Ungheni, Ploieşti-Predeal devin secţii ale Direcţiunii Princiare a CFR.

A fost unul dintre cei mai longevivi şefi ai Statului Major General, a avut un rol determinant în opera de reorganizare a oştirii şi a sistemului naţional de apărare al ţării, în perioada de asimilare a experienţei Războiului de Independenţă, aportul său fiind comparabil cu al generalului I. E. Florescu din perioada 1859-1860. Bun organizator, în funcţiile de ministru şi şef al Statului Major General, se implică în elaborarea şi aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor militare (1882), a Legii asupra administraţiei militare (1883), adoptarea Legii asupra serviciului de stat major (1883) şi a Regulamentului asupra serviciului de stat major. În timpul mandatelor sale se înfiinţează cele patru corpuri de armată (Craiova, Bucureşti, Galaţi, Iaşi) în locul diviziilor teritoriale (1882-1884), încep lucrările pentru Cetatea Bucureştilor şi a regiunii fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi, se înfiinţează Consiliul Superior al Armatei (1878), Comitetul Consultativ de Stat Major, comitetele consultative ale armelor şi creează funcţiile de inspectori generali de arme. Tot sub conducerea sa a fost organizat Statul Major General pe baza normelor moderne, de tip prusian, şi a învăţămintelor din 1877-1878, din 1894, Marele Stat Major devenind direcţie specială in cadrul Ministerului de Război, subordonată direct ministrului.Printre preocupările sale se numără şi perfecţionarea instrucţiei şi a pregătirii de luptă, fiind revizuite principalele regulamente destinate forţelor terestre. Susţinut de ministrul de război, generalul artilerist Gheorghe Manu, realizează opera vieţii sale, Şcoala Superioară de Război, astăzi Universitatea Naţională de Apărare, înfiinţată la 8 august 1889,în clădirea Statului Major General din strada Ştibei-vodă nr. 79, din Bucureşti, unde el insuşi a predat „Istoria războiului din 1877-1878, ruso-româno-turc" şi a ţinut o serie de prelegeri: Conferinţă asupra disciplinei, subordonării şi îndatoririlor ierarhice, Despre scrisori şi raporturi şi altele.

A fost fondator al revistei „România Militară", revista Statului Major General, astăzi „Gândirea Militară Românească”. Generalul Fălcoianu ne-a lăsat „Istoria războiului din 1877-1878, ruso-româno-turc" (publicată în 1895), una dintre lucrările cele mai importante referitoare la aceste evenimente pentru destinele ţării noastre. Ca senator, a luat poziţie, de mai multe ori, în problemele întăririi capacităţii defensive a României, combătând ideea inutilităţii fortificaţiilor ce se executau pentru apărarea ţării.

Decoraţii şi medalii:

„ Virtutea militară ” de aur (1877)

„Steaua României” în grad de comandor

Medalia „Trecerea Dunării”

Medalia „Apărătorilor Independenţei” şi altele

Generalul Ştefan Fălcoianu a încetat din viaţă la 22 ianuarie 1905, Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu-Bucureşti.

Surse:

Predescu, Lucian – Enciclopedia României – Cugetarea – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Editura Saeculum I.O.&Ed. Vestfala, Bucureşti, 1999 

Dr. Rusu, Dorina N. – Membrii Academiei Române 1866-1996. Mic dicţionar, Fundaţia Academică „Petre Andrei”, Editura A92, Iaşi, 1996

Oroianu, T., Nicolescu, G., Dobrinescu, V.-F., Oşca, A., Nicolescu, A.,– Şefii Statului Major General Român (1859 - 2000), Editor Fundaţia “General Ştefan Guşă” , Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001

Agapie, M., gl.lt., Chiriac, D.-M., mr., Emil, I., mr., Hlihor, C., mr., - De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare. Comandanţi-Profesori-Absolvenţi (1889-1995), Editura A.I.S.M., 1995

http://galeriaportretelor.ro/item/stefan-falcoianu/

https://www.mapn.ro/fotodb/Sefi-de-stat-major/15_G

https://www.unap.ro/index.php/ro/istoric-unap

$$$

 S-a întâmplat în 22 ianuarie 1852: În această zi, a venit pe lume Vasile Lucaciu, supranumit „Leul din Şişeşti”, preot român greco-catolic, luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul de la Bucureşti, politician, memorandist (d. 29 noiembrie 1922, Satu Mare). Până la publicarea de către dr. Viorel Câmpean de la Biblioteca Județeană Satu Mare a extrasului din registrul de nașteri din localitatea Apa, majoritatea surselor dădeau nașterea sa la 21 ianuarie. Mulți oameni și mulți vectori media (ori prin social media) indică și acum acest lucru...Extrasul acesta pe care l-am primit de la domnul Câmpean îl puteți consulta și aici, fiind ultima dintre imaginile acestei postări.

Vasile Lucaciu s-a născut în familia învăţătorului şi cantorului Mihai Lucaciu din satul Apa, judeţul Satu Mare. Mihai Lucaciu conducea şcoala confesională greco-catolică românească din sat. Bunicul lui Vasile Lucaciu a fost Vasile, iobag, iar străbunicul lui Vasile Lucaciu a fost Luca. Numele de familie Lucaciu provine de la transformarea numelui de botez Luca, al străbunicului, în numele de familie Lucaciu. Vasile Lucaciu a mai avut un frate, Alexandru. A fost căsătorit cu Paulina Şerbac, din satul Potău, judeţul Satu Mare, fiică a unui preot român sărac, şi a avut cu ea cinci copii: Vasiliu Cicerone Vergiliu (n. 1876), Epaminonda (n. 1877), Maria Veturia (n. 1878), Vasile Romulus (n. 1885) şi Tulia.

S-a născut în familia învăţătorului şi cantorului Mihai Lucaciu din satul Apa, judeţul Satu Mare. Mihai Lucaciu conducea şcoala confesională greco-catolică românească din sat. Bunicul lui Vasile Lucaciu a fost Vasile, iobag, iar străbunicul lui Vasile Lucaciu a fost Luca. Numele de familie Lucaciu provine de la transformarea numelui de botez Luca, al străbunicului, în numele de familie Lucaciu.Vasile Lucaciu a mai avut un frate, Alexandru. A fost căsătorit cu Paulina Şerbac, din satul Potău, judeţul Satu Mare, fiică a unui preot român sărac, şi a avut cu ea cinci copii: Vasiliu Cicerone Vergiliu (n. 1876), Epaminonda (n. 1877), Maria Veturia (n. 1878), Vasile Romulus (n. 1885) şi Tulia. Vasile Lucaciu a învăţat la şcoala sătească de care se ocupa tatăl său, până când acesta a fost mutat din satul Apa în Baia Mare, judeţul Maramureş, în anul 1858. Timp de patru ani Vasile a urmat cursurile şcolii băimărene. A fost cel mai bun elev al acestei şcoli, aşa că după ce a încheiat perioada de studii aici, tatăl său l-a înscris la gimnaziu. După terminarea gimnaziului a fost înscris la liceul din Ungvar, Ungaria. Acolo a locuit la unchiul său, profesorul de teologie Nicolae Toth, ajuns mai târziu episcop de Eperjes.Neputând suporta rigurozitatea şi orientarea filomaghiară a bătrânului său unchi, Vasile l-a rugat pe tatăl său să îl mute de aici. Tatăl său a vrut să îl ducă înapoi la Satu Mare, dar Vasile a cerut să fie trimis la Oradea, la liceul premonstratens. Neavând bani pentru această călătorie, mutarea la Oradea părea imposibilă. Dar Vasile Lucaciu a pornit pe jos spre Oradea, mâncând pâine goală şi dormind în clăi de fân găsite în drum sau sub cerul liber.

Ajuns la Oradea, Vasile s-a întreţinut cu greu, dând lecţii copiilor bucătarului de la Episcopia Romano-Catolică. Liceul premonstratens din Oradea a constituit pentru Vasile Lucaciu o mare dezamăgire, mai ales din cauza disciplinei foarte dure la care era supus aici.Decepţionat de liceul pe care şi-l alesese, l-a abandonat şi s-a înrolat în armata austro-ungară, dar aici a făcut cunoştinţă cu o lume şi mai dură şi care îi solicita şi mai multă disciplină. Disperat, a apelat la tatăl său pentru a-l scoate din armată, ceea ce acesta a reuşit, însă cu mari eforturi financiare.Eliberat din armată, V. Lucaciu a dat examen pentru clasa a VI-a de liceu şi a participat la concursul pentru stipendiile acordate de Episcopia greco-catolică română, pe care l-a câştigat. Cu banii din această stipendie a plecat la Roma, Italia, unde a studiat clasele a VII-a şi a VIII-a de liceu şi s-a înscris la Teologie. A absolvit Teologia doctor cum laudae. S-a întors după şase ani în Transilvania, în anul 1874, cu titlul de doctor în teologie şi filosofie. Avea 22 de ani.

Prima slujbă pe care a primit-o V. Lucaciu a fost cea de preot în satul Sâncraiu, unde a păstorit timp de trei ani.În acest timp a colaborat la publicaţiile româneşti „Gazeta Transilvaniei", „Foaia Poporului" şi „Tribuna", tot acum intrând în legătură cu conducătorii românilor din Transilvania, dr. Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Aurel Suciu, Teodor Mihali. După trei ani petrecuţi ca preot în Sâncrai, a fost numit profesor de religie la gimnaziul de stat din Satu Mare. Aici a desfăşurat o activitate intensă, începând cu insistenţă să ceară introducerea limbii române în gimnazii şi licee. A făcut în acest sens numeroase intervenţii la guvernul maghiar şi a scris o serie de articole în ziarele româneşti care apăreau la Braşov, Arad, Sibiu şi Blaj. Efectul obţinut a fost invers. În loc să să obţină ceea ce şi-a dorit, şi-a atras ura colegilor maghiari şi a autorităţilor statului ungar. Dar legea în vigoare în acea perioadă spunea că profesorii sunt inamovibili, aşa că oricâte obstacole administrative i se punea, pe cale legală Vasile Lucaciu nu putea fi înlăturat din şcoală. Totuşi, pentru a-l scoate din liceul sătmărean şi a-l îndepărta de zonele locuite de români, ministrul maghiar al Instrucţiunii Trefort Agoston i-a propus postul de secretar general al ministerului, pentru care trebuia să se mute din Transilvania în Ungaria propriu-zisă. Realizând capcana în care era atras, Lucaciu a refuzat categoric postul propus, spunând: „Guvernul nu are atâtea milioane, pentru cari eu să decid să părăsesc poporul român şi să mă înstreinez de neamul meu”. A doua zi a fost trimis la Lucaciu, de către ministru, episcopul Ioan Szabo de Gherla, cu misiunea de a-l convinge să plece de la Satu Mare. Aceasta a reuşit să îl convingă arătându-i lui Lucaciu că dintr-o poziţie de la minister va putea să facă mai mult pentru români decât de la gimnaziul din Satu Mare. Lucaciu a acceptat, dar a fost numit până la urmă nu secretar general al ministerului Instrucţiunii, ci profesor la Losoncz, în Ungaria. Timp de un an şi-a făcut datoria aici, dar văzând că nu se mai întâmplă nimic, a demisionat şi fără a mai aştepta răspunsul ministerului, a plecat direct la Gherla.

     Ajuns la Gherla, a cerut episcopului Ioan Szabo o slujbă ca preot, chiar şi în cea mai săracă parohie, cu singura condiţie ca aceasta să fie românească. Ca urmare, a fost numit preot în satul Şişeşti din judeţul Maramureş. În acest sat V. Lucaciu s-a hotărât să ridice o biserică românească din piatră, pe care a reuşit să o construiască cu bani din donaţii, pentru că satul era prea sărac să o poată finanţa. Arhitectura bisericii a fost imaginată de V. Lucaciu asemănătoare cu cea a Catedralei Sf. Petru din Roma. La sfinţirea bisericii, sub acoperiş, se putea citi inscripţia pusă de el, care spunea „Pro S Unione Omnium Romanorum", ceea ce se putea traduce ca „Pentru Unirea Tuturor Românilor", formulare interpretabilă, pentru că se putea referi la unirea tuturor românilor într-o singură ţară sau la unirea religiei ortodoxe a românilor cu cea greco-catolică. Totuşi, discursul lui Lucaciu nu a lăsat nici un dubiu la ce unire se gândise el: aceea a tuturor românilor într-o singură ţară. Drept urmare, a fost mustrat de episcopul Ioan Szabo, care l-a acuzat de instigare la revoltă a românilor, mustrare rămasă fără alte urmări pentru Lucaciu. Această inscripţie şi acest discurs a marcat intrarea lui Vasile Lucaciu în lupta politică pentru drepturile românilor din Transilvania şi Ungaria.

La propunerea dr. Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu a fost ales membru în Comitetul Partidului Naţional Român din Ardeal, în rândurile căruia va rămâne până la moarte. Lupta lui Vasile Lucaciu a continuat prin articole scrise în ziarele româneşti şi prin discursuri ocazionale ţinute cu prilejul peregrinărilor sale prin Ţara Moţilor şi a Maramureşului. În această perioadă şi-a câştigat imaginea de profet al românilor, ajungând să fie foarte iubit de ţăranii români. Activitatea sa de propagandă pro-românească nu putea rămâne neobservată de autorităţile maghiare, care în scurt timp l-au arestat, în urma unei întruniri ţinută la Tăuţii de Jos. A fost condamnat la închisoare de Tribunalul din Satu Mare şi aruncat în temniţă, unde a fost foarte prost tratat, în speranţa că va muri. În anul 1892 a fost condamnat din nou pentru un delict de presă, pentru că scrisese un articol în „Tribuna", în favoarea unor ţărani bătuţi de jandarmi. Abia ieşit din închisoare, e acuzat că ar fi pus la cale explozia casei notariale din Ferenzei, cu toate că autorul era cu totul altcineva, şi anume notarul comunal, cu care nu avea nici o legătură. Cu toate că era nevinovat, a fost condamnat la două luni de închisoare şi amendă de 50 florini, apoi pedeapsa i-a fost majorată la patru luni de închisoare.Tot în anul 1892 a participat, împreună cu fruntaşii românilor din Transilvania, la redactarea faimosului Memorandum, care dorea să prezinte împăratului Austro-Ungariei, Franz Joseph, nedreptăţile la care sunt supuşi românii în statul maghiar. După redactarea Memorandului, cea mai mare parte a fruntaşilor români a fost de părere ca acesta să fie păstrat în dosare şi să fie înaintat împăratului altădată, când se va ivi o ocazie favorabilă. Vasile Lucaciu a fost cel mai aprig susţinător al acţiunii imediate, ceea ce nu s-a întâmplat. Retras la Şişeşti după participarea la redactarea Memorandului, el a continuat să publice articole în presa românească, articole care vorbeau de persecuţiile la care erau supuşi românii de către autorităţile maghiare. Ca urmare, a fost din nou arestat şi întemniţat. Această arestare i-a determinat pe membrii Comitetului Naţional să decidă înaintarea Memorandului către împăratul habsburg imediat ce Vasile Lucaciu va ieşi din închisoare.

Trei sute de delegaţi români au fost aleşi pentru a prezenta Memorandul la Viena, împăratului, şi ei au fost conduşi de dr. Vasile Lucaciu. Împăratul a refuzat să se întâlnească cu delegaţii şi să primească Memorandul, trimiţându-l guvernului maghiar, care a dezlănţuit teroarea împotriva petiţionarilor.Întors acasă, Lucaciu scrie o circulară, pentru a convoca membrii Comitetului Naţional la sfat, pentru a vedea ce e de făcut în situaţia creată. Circulara sa „dacă n-aş avea cerneală v-aş scrio cu sângele meu, pentru a vă face să lăsaţi teama şi să veniţi să începem lupta, lupta cea mare, care ne va aduce izbăvirea. Trebuie să ne-o aducă, fiindcă dreptatea e cu noi" nu a mai fost multiplicată, pentru că au intervenit din nou autorităţile. Din nou Vasile Lucaciu a fost arestat şi aruncat în închisoare, la Szeged, Ungaria.Deja Vasile Lucaciu devenise personaj de legendă pentru români, care au înţeles că lupta pentru drepturile lor naţionale, astfel încât poporul i-a compus o doină, numită „Doina lui Lucaciu". Aceasta devenise un asemenea simbol, încât cei care îndrăzneau să o cânte erau vânaţi de jandarmii maghiari. După eliberarea din închisoarea din Szeged, Lucaciu a fost urmărit permanent de autorităţi, i s-a cenzurat corespondenţa sau i s-a reţinut la poliţie, a fost izolat pentru a nu mai putea comunica cu nimeni. Mai mult, episcopul Ioan Szabo, făcând jocul autorităţilor, l-a suspendat din postul de preot al satului Şişeşti, din cauza inscripţiei pusă pe biserica din sat. Vasile Lucaciu a făcut apel la Papa de la Roma, care a numit o comisie care i-a dat dreptate lui Lucaciu, pedepsindu-l pe episcop.În anul 1894 a fost din nou târât în proces de către autorităţi, de data aceasta în chestiunea Memorandului. A fost condamnat la cinci ani de închisoare, cea mai mare pedeapsă acordată unui memorandist. Procesul a avut un larg ecou în Europa, iar în anul 1895 regele Carol I al României a intervenit pe lângă împăratul Franz Joseph pentru a-i graţia pe memorandişti, ceea ce s-a şi întâmplat.

Lupta lui Vasile Lucaciu a continuat în presă, pentru trezirea maselor de români la conştiinţă naţională. În anul 1907, el a fost din nou întemniţat la Szeged, din cauză că a împărtăşit în scris ideea de libertate naţională. În acelaşi an, Comitetul Naţional l-a propus pentru a fi candidat la deputăţie în circumscripţia electorală Beiuş, judeţul Bihor, contra candidatului guvernului, contele Tisza. Lupta pentru deputăţie a fost dură, cu implicarea masivă a autorităţilor şi mari persecuţii la adresa votanţilor români. Lucaciu a ieşit câştigător, cu o zdrobitoare cifră de 75% din voturi în favoarea sa. Astfel, Vasile Lucaciu ajungea deputat în Parlamentul din Budapesta. Primul discurs al lui Lucaciu în Parlamentul din Budapesta a avut ca subiect cererea de drepturi pentru românii din Transilvania, în administraţie, justiţie, învăţământ etc. Lupta sa a continuat în Parlament până la izbucnirea primului război mondial.

Cu riscul pierderii vieţii, Vasile Lucaciu a trecut în România împreună cu Octavian Goga. Aici a început să îi viziteze pe toţi miniştrii români, pentru a-i determina să angajeze România în război, pentru cucerirea Ardealului. A participat masiv în presă la propaganda favorabilă intrării României în război de partea Antantei.Pentru că i se motiva că guvernul român aşteaptă să vadă ce va face Italia în război, Vasile Lucaciu a plecat în această ţară, unde a desfăşurat ample acţiuni de propagandă pentru intrarea acestei ţări în război de partea Antantei, sperând că România, văzând exemplul, va face la fel.Revenit în ţară după intrarea Italiei în război de partea Aliaţilor, V. Lucaciu a fost ales preşedinte al Ligii Culturale, membru în Federaţia Apărării Naţionale, desfăşurând o activitate şi mai intensă pentru ca România să intre în război pentru eliberarea Transilvaniei. Eforturile sale au fost încununate de succes, la 15 august 1916 România intrând în război şi începând invazia în Transilvania.Vasile Lucaciu a pornit la mobilizarea românilor ardeleni, foşti soldaţi austro-ungari, pentru a constitui regimente de voluntari care să lupte în armata română pentru eliberarea Transilvaniei. A avut din nou succes, mii de voluntari ardeleni, din rândul prizonierilor din Rusia, formând regimente şi alăturându-se armatei române. După această reuşită, a plecat în S.U.A, unde a reuşit să organizeze unităţi de voluntari români care au luptat în armata americană trimisă pe frontul din Franţa.

La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, Vasile Lucaciu a primit, la propunerea Consiliului Dirigent, funcţia de membru în acesta, fără portofoliu, el aflându-se încă la Roma. Acest gest a fost recunoaşterea eforturilor depuse de „Leul din Şişeşti” pentru realizarea Unirii. După Unire, în anii 1919 şi 1920, Vasile Lucaciu a fost ales deputat de Baia Mare în Parlamentul din Bucureşti. Una dintre cele mai importante propuneri ale sale ca deputat român a fost legată de reforma agrară. El sfătuia ca marile proprietăţi să nu se fărâmiţeze excesiv, ci să fie date ţăranilor care să le lucreze în asociere, pentru a avea câştiguri mai bune sau în caz contrar măcar să i se asigure ţăranului român mijloacele necesare de producţie, fără de care nu putea lucra eficient pământul cu care fusese proaspăt împroprietărit. Pe motive de sănătate, el s-a retras din viaţa politică, dar stăruindu-se pe lângă el, s-a lăsat convins să candideze din nou din partea Partidului Naţional Român pentru un post de deputat, în iarna anului 1922. A fost înfrânt prin falsificarea voturilor şi chiar a fost agresat fizic de către contracandidat. După acest eveniment, s-a retras din viaţa politică, trăind în izolare, uitat de majoritatea celor pentru a căror drepturi naţionale luptase. După o boală care l-a ţinut la pat circa trei luni, dr. Vasile Lucaciu, supranumit „Leul din Şişeşti" pentru vehemenţa şi forţa cu care îşi susţinea cererile politice, a murit în noaptea de 29 noiembrie 1922, în casa sa din Satu Mare. A fost înmormântat la biserica din Şişeşti, judeţul Maramureş. În semn de recunoştinţă, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu l-a decorat post-mortem cu Ordinul „Steaua României” în grad de mare comandor (depusă pe sicriul său). De asemenea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu l-a avansat, post-mortem, la rangul de vicar episcopesc.

Surse:

Albani, Tiron - Leul dela Şişeşti: de ce s-a prăbuşit monarchia austro-ungară, Editura Cercul Ziariştilor, Oradea,1937

Câmpean, Viorel - Oameni şi locuri din Sătmar, Editura Citadela, Satu Mare, 2008

http://www.maramurescentenar.ro/personalitati/vasile-lucaciu

https://www.observatorcultural.ro/articol/vasile-lucaciu-un-carturar-al-unirii/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr58/160_nasterea_vasile_lucaciu.htm

$$$

 S-a întâmplat în 22 ianuarie1922: În această zi, a murit Alexandru Ciurcu, inventator şi publicist; a construit, la Paris, împreună cu Just Buisson, un motor cu reacţie (1886), brevetat în Europa şi în SUA; a organizat primul pavilion românesc în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1889); director al ziarului „Timpul” (1890-1900).

Inventatorul şi jurnalistul Alexandru Ciurcu s-a născut la 29 ianuarie 1854 la Şercaia, comitatul Făgăraș, actual în judeţul Braşov. A obţinut licenţa în drept la Universitatea din Viena (1873), dar s-a dedicat studierii ştiinţelor tehnice.Întors în ţară, în 1876, în calitate de jurnalist a atacat guvernul şi a fost forţat să plece la Paris, unde a cunoscut un vechi prieten Just Buisson, de asemenea jurnalist şi pasionat de ştiinţele tehnice şi care fusese o perioadă de timp corespondentul agenţiei de ştiri Havas la Bucureşti. Împreună au proiectat şi construit un motor bazat pe forţa propulsiei gazelor produse de combustie într-o cameră mică de ardere. Această cameră de ardere era mult mai mică decât orice generator de gaz al acelor vremuri. Motorul avea un volum de doi litri care avea un orificiu de 3 mm diametru. Gazele arse produceau o presiune internă de 10-15 atmosfere.

La 3 august 1886, cei doi au reuşit să facă motorul să funcţioneze pe o barcă care s-a deplasat timp de 15 minute împotriva cursului de curgere al fluviului Sena. Era vorba despre prima barcă cu un motor cu reacţie.Revista „'La Nature'', no. 735 din 2 iulie 1887, a publicat articolul „Experienţa propulsorului cu reacţie al domnilor Just Buisson şi Alexandru Ciurcu'', însoţit de o fotografie a bărcii cu motorul respectiv. La 12 octombrie 1886, cei doi au obţinut patentul francez nr. 179001 privind „Barca cu reacţie. Motorul cu reacţie'' şi ulterior mai multe brevete, din partea altor state precum: Germania (nr. 39964/1886), Anglia (nr. 8182/1882), Belgia (nr. 77755/1887) şi Italia (nr. 21863/1887). În data de 16 decembrie 1886, au construit alt motor, cu un boiler mult mai mare pentru a dezvolta o presiune mai mare şi o rapiditate mai mare de evacuare a gazelor. Din păcate, motorul a explodat, omorându-l pe Just Buisson şi pe un al treilea bărbat care manevra barca. Alexandru Ciurcu a fost acuzat de crimă, însă a fost găsit nevinovat. La cererea lui Gaston Tissandier, inventator şi publicist, Alexandru Ciurcu a făcut alte experimente privind motorul cu reacţie, la baza militară din Scoran-Livry, de lângă Paris. De această dată, a fost ajutat de Emil Sarrau şi Paul Vieille. Au reuşit să monteze motorul pe o drezină de cale ferată, iar experimentul lor din anul 1888 a fost un succes.

A organizat, în 1889, la Paris, primul pavilion românesc în cadrul unei expoziţii universale. A părăsit Parisul în 1890 şi s-a întors la Bucureşti, unde a redevenit publicist, ocupând funcţia de director al ziarului Timpul în perioada 1890-1900. A mai lucrat ulterior şi pentru alte ziare, deţinând şi funcţia de preşedinte al Sindicatului ziariştilor.Alexandru Ciurcu şi Just Buisson au rămas cunoscuţi pentru introducerea principiului motoarelor cu reacţie. La 22 ianuarie 1922, Alexandru Ciurcu a murit la Bucureşti.

Surse:

https://editiadedimineata.ro/alexandru-ciurcu-povestea-romanului-care-inventat-prima-barca-cu-motor-cu-reactie-din-lume/

https://bunadimineata.ro/de-dimineata/alexandru-ciurcu-inventatorul-motorului-cu-reactie/

http://www.earlyaviators.com/eciurcu.htm

www.inventatori.ro

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/08/08/romani-celebri-alexandru-ciurcu-inventatorul-motorului-cu-reactie--352868

$$$

 S-a întâmplat în 22 ianuarie1936: În această zi, s-a născut actorul George Motoi (d. 4 martie 2015, București). Cursurile primare le face în comuna Dudești, jud. Brăila, unde s-au stabilit părinții după anul 1940. Între anii 1950-1954 urmează studiile medii la Grupul școlar agricol din Brăila și Școala Populară de Artă din același oraș. În anul 1954 dă examen de admitere și reușește la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Absolvă, în 1958, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București, la clasa prof. Irina Răchițeanu.

După absolvire este repartizat la Piatra Neamț, punând acolo, împreună cu toți colegii de promoție, bazele unui nou teatru (Teatrul Tineretului de azi). Teatrul din Bacău îl împrumută pentru rolul titular din Don Carlos de Schiller, sub regia artistului emerit Ion Olteanu. Băcăuanii îi obțin transferul de la Piatra Neamț și joacă la Bacău numai roluri principale de largă diversitate, fiind remarcat în turneele din capitală ca unul dintre cei mai buni interpreți români ai Bufonului din A douăsprezecea noapte de Shakespeare (sub bagheta regizorală a reputatului Vlad Mugur). Vrea să-l angajeze Teatrul „Giulești” din București dar Vlad Mugur, preluând pe atunci (1964) direcția Teatrului Național din Cluj, îl convinge să meargă cu el. Sub aripa lui Vlad Mugur ajunge actor consacrat. Interpretarea rolului Caligula din piesa cu același nume de Albert Camus, de pildă, îl propulsează fulgerător printre actorii de prim rang ai țării, iar câteva turnee în Italia, cu același rol, îl consacră definitiv. Îl vede și Radu Beligan în Caligula și-l invită să vină la Naționalul bucureștean. O face. Și nu numai pentru că, după o vacanță, Vlad Mugur rămâne definitiv în Occident, lăsându-l la jumătatea drumului cu un Hamlet de zile mari, ci și pentru că solicitările de la București ale Cinematografiei și Televiziunii îi sacrificau nopțile pe trenuri și avioane.În film, a colaborat constant cu Malvina Urșianu. A jucat în roluri importante în filme ca: „Serata" (1971), „Trecătoarele iubiri" (1974), „Întoarcerea lui Voda-Lăpușneanu" (1979), „Liniștea din adâncuri" (1982).

Actorul a fost căsătorit peste 20 de ani cu actrița Cezara Dafinescu, cu care are o fiică. George Motoi s-a recăsătorit cu actrița Gigliola Brăileanu. Pe 4 martie 2015, marele actor George Motoi se stingea din viață la vârsta de 79 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri din București. A făcut parte din Generația de Aur și ne-a bucurat mulți ani cu roluri excepționale, pe scena teatrului sau în filme de referință

Premii și distincții obţinute:

Premiul Festivalului Național de Teatru pentru rolul Victor din „Pisica în noaptea Anului Nou”, de D.R.Popescu, regia Vlad Mugur (Teatrul Național din Cluj)

Premiul ACIN pentru interpretare masculină - rolul Andrei din „Trecătoarele iubiri”, de M.Urșianu

Marele premiu al Festivalului de la San Remo pentru filmul „Adela”, după G.Ibrăileanu, regia M.Veroiu

Diploma „Artist de Onoare al Filmului Românesc”, 2001

13 mai 2002 - Premiul de Excelență acordat de Centrul Național al Cinematografiei pentru contribuția deosebită adusă la afirmarea filmului românesc

1960-1998 mai multe medalii și Ordine (Medalia Muncii, Medalia „Meritul Cultural”), Ordinul „Meritul Cultural cls.IV și Ordinul „Meritul Cultural” cls. a III-a)

Cetățean de onoare al Municipiului Brăila (decembrie 2002)

Premiul pentru întreaga activitate din partea Festivalului Internațional de Film Transilvania - TIFF (iunie 2011)

I s-a acordat medalia Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru merite în domeniul artei dramatice”.

Președintele României i-a conferit actorului George Motoi la 13 mai 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D - „Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/george-motoi-5664/

http://www.cinemarx.ro/persoane/George-Motoi-72443.html?biografie

https://www.ziuanews.ro/stiri/marele-actor-george-motoi-a-murit-la-79-de-ani-biografie-166422

https://www.click.ro/vedete/romanesti/au-trecut-4-ani-de-cand-murit-george-motoi-de-ce-divortat-de-cezara-dafinescu

https://www.teatral.ro/artist/george-motoi

$$$

 S-a întâmplat în 22 ianuarie1963: În această zi, s-a născut Ecaterina Szabo, antrenoare și gimnastă română de talie mondială, actualmente retrasă din activitatea competițională, multiplu medaliată la Jocurile Olimpice de vară din 1984 (Los Angeles, SUA). Cea mai bună gimnastă pe care am avut-o după Nadia Comăneci, supranumită „păpușa de la Los Angeles”, fosta mare sportivă Ecaterina Szabo a strălucit în zona de vârf a gimnasticii mondiale pe la mijlocul anilor 1980.

Născută în localitatea Zagon, județul Covasna, micuța Katy a început să practice gimnastica de la vârsta de șase ani, la școala din Onești, sub îndrumarea antrenorilor Bela și Marta Karoly. Antrenamentul excesiv de riguros, disciplina continuă, hrana limitată și chiar bătăile antrenorilor (evident, toate pățeau asta!) au pus-o de multe ori în postura de a renunța la gimnastică. Bine că n-a făcut-o, fiindcă, după câțiva ani de muncă, au început să apară rezultatele! Astfel, tânăra s-a remarcat ca sportivă talentată, reușind rezultate excepționale (în 1980, Campionatul European de Tineret, Lyon – 4 medalii de aur – paralele, bârnă, sol, sărituri; 1982, Campionatul European de Tineret, Ankara – două medalii de aur – individual compus, sol, argint la paralele și bronz la sărituri). Însă momentul de glorie a fost la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, în 1984, când URSS și țările comuniste au boicotat competiția, mai puțin România. Principala rivală de atunci a lui Katy a fost Mary Lou Retton, antrenată chiar de Bela Karoly, fugit în 1981 în SUA.După mai multe șicane, atât din partea organizatorilor (au stins lumina 10 min. înainte de exercițiul acesteia, în sectorul în care trebuia să evolueze), cât și a arbitrilor care au umflat notele lui Ratton, sportiva noastră a pierdut aurul la individual compus. S-a întors, însă, acasă cu patru titluri olimpice (bârnă, paralele și sărituri, plus aurul pe echipe) și o medalie de argint (sol).

După uimitoarea victorie a gimnastelor noastre împotriva celor sovietice de la Campionatul Mondial din 1987, Katy se retrage din viața sportivă și urmează cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport din București, devenind antrenoare la Deva după absolvire. În 1991, se căsătorește cu Cristian Tamaș, fost membru al echipei de caiac și, din 1992, se stabilește la Chamaliers, în centrul Franței. Are doi băieți frumoși, pe care-i iubește ca pe ochii din cap, care au motivat-o să treacă peste toate necazurile ce au încercat-o (inclusiv o operație grea de hernie de disc).

În anul 2000, Ecaterina Szabo și-a primit locul meritat în istoria gimnasticii mondiale, fiind inclusă în Hall of Fame-ul rezervat marilor gimnaști ai lumii. Nici foștii ei consăteni din Zagon n-au stat cu mâinile în sân. Au deschis un muzeu cu toate trofeele ei, iar școala din localitate și Sala de sport din Sfântu Gheorghe îi poartă numele, ca semn al recunoștinței pentru meritele sale. Ecaterina Szabo a câștigat de-a lungul carierei sale peste o sută de medalii. Și-a scris povestea vieții de sportivă cu migală, seriozitate și departe de cei dragi. Acum retrăiește cu emoție fiecare evoluție care a dus steagul României acolo sus. Și e tare mândră că are ce le povesti celor doi băieți ai săi...

Surse:

http://www.cosr.ro/sportiv/ecaterina-szabo

http://www.eualegromania.ro/2016/05/14/ecaterina-szabo-regina-jocurilor-olimpice-de-la-los-angeles-1984/

https://forum.onlinesport.ro/threads/233594-Ecaterina-Szabo

https://www.ziaruldevrancea.ro/timp-liber/astazi-despre-ecaterina-szabo

http://miscareaderezistenta.ro/calendar/astazi-este-ziua-ta-ecaterina-szabo-48739.html

$$$

 S-a întâmplat în 22 ianuarie…

– 1506: Este întemeiată oficial Garda Elvețiană a Vaticanului.

– 1517: Sultanul Selim Ia zdrobit armata sultanului mameluc al Egiptului și a cucerit orașul Cairo, după care urmează supunerea întregului Egipt.

– 1521: Împăratul Carol al V-lea deschide Dieta de la Worms.

– 1561: S-a născut Francis Bacon, om politic şi filosof englez (m. 1626)

– 1771: Spania cedează Port Egmont din Insulele Falkland Regatului Unit.

– 1788: S-a născut poetul englez George Gordon Byron (m. 1824)

– 1849: S-a născut August Strindberg, romancier şi dramaturg suedez (m. 1912)

– 1826: Fortăreaţa Callao din Peru, ultimul centru de rezistenţă al colonialiştilor spanioli din America de Sud, a capitulat în faţa mişcărilor de eliberare naţională izbucnite pe acest continent

– 1828, 22.I./3.II: S-a născut Elena Ghika (pseudonim literar: Dora d’Istria), scriitoare, feministă, prima femeie din România care escaladat Munţii Alpi (vârful Monch, la 11 iun. 1855) (m. 1888)

– 1852: S-a născut Vasile Lucaciu, preot greco-catolic, scriitor şi om politic; unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională a românilor transilvăneni (ca secretar general al Partidului Naţional Român a fost unul dintre iniţiatorii şi redactorii „Memorandumului” din 1892); membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1919) (m. 1922). Monografia „Dr. Vasile Lucaciu, un luptător pentru Marea Unire”, semnată de Blaga Mihoc, menţionează decesul la 29.XI.1922

– 1859: La Hanovra (Germania), avea loc prima audiţie a Concertului nr. 1 pentru pian şi orchestră, op. 15 de Johannes Brahms, autorul interpretând la pian

– 1862: Primul guvern unitar al Principatelor Române, în frunte cu conservatorul Barbu Catargiu (22.I/3.II – 8/20.VI.1862)

– 1875, 22/23: S-a născut unul dintre pionierii cinematografiei americane, regizorul David Wark Griffith; creator al unui limbaj modern şi al montajului în film, a fost considerat de exegeţi un „cineast unic prin anvergura şi consecinţele descoperirilor sale” (m. 1948)

– 1879: S-a născut Charles Drouhet, istoric literar român de origine franceză; autor (singur sau în colaborare) al unor excelente manuale de limbă franceză pentru învăţământul secundar; s-a impus mai ales prin activitatea de istoric literar, consacrată în aceeaşi măsură literaturii române şi celei franceze (m. 1940)

– 1885: S-a născut Gheorghe Demetrescu, matematician, astronom şi seismolog; în 1935 a creat, la Observatorul Astronomic din Bucureşti, o secţie de seismologie; din iniţiativa sa a fost înfiinţată în România o reţea de staţii seismologice (la Focşani, Bacău, Câmpulung Moldovenesc, Iaşi, Vrâncioaia); membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1969)

– 1889: S-a născut medicul ungar István Ruszenyák; în cadrul cercetărilor sale, o atenţie specială a acordat complexului de vitamine flavonice; a descoperit vitamina P, împreună cu A. Szent-Györgyi; membru de onoare străin al Academiei Române din 1965 (m. 1974)

– 1892: S-a născut industriaşul francez Marcel Dassaul, constructor de avioane; fondator al societăţii „Marcel Dassault-Bréguet-Aviation”, în cadrul căreia s-au proiectat şi realizat avioanele Mirage IIIC, V, 50, F-1 ş.a. (m. 1986)

– 1897: S-a născut soprana americană Rosa Ponselle (m. 1981)

–1901: A murit regina Victoria a Marii Britanii şi Irlandei (1837-1901) şi împărăteasă a Indiei (1876-1901); în timpul domniei sale, Marea Britanie a atins, datorită politicii expansioniste, apogeul puterii maritime şi coloniale; perioada de avânt economic şi cultural din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este cunoscută sub numele de „epoca victoriană”, îi succede Eduard al VII-lea (n. 1819)

–1905: A murit Ştefan Fălcoianu, general, om politic, istoric, matematician, membru al Academiei Române, şef al Statului Major General, primul director al CFR.

– 1907, 22.I / 3.II: A murit Vincenţiu Babeş, jurist, publicist, om politic, luptător pentru drepturile naţionale ale românilor transilvăneni; fondator (în 1869) al Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria (unificat în 1881 cu PNR din Transilvania) şi parlamentar la Budapesta timp de treizeci de ani; tatăl lui Victor Babeş, autorul primului tratat de bacteriologie din lume; membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866 (n. 1821). Unele surse menţionează ca dată a morţii 21 ianuarie 1907, iar altele, exclusiv stilul nou – 3 februarie 1907

– 1909: S-a născut Sithu U Thant, om politic birmanez, secretar general al Organizaţiei Naţiunilor Unite între anii 1962 şi 1971 (m. 1974) 

– 1920: S-a născut filosoful american Irving Kristol; fondator al curentului cultural şi politic neoconservator (m. 2009)

– 1921: S-a născut compozitorul francez de jazz André Hodéir (m. 2011)

– 1921: S-a născut Camelia Dăscălescu, compozitoare şi profesoară de canto (m. 2016)

– 1922: A murit Alexandru Ciurcu, inventator şi publicist; a construit, la Paris, împreună cu Just Buisson, un motor cu reacţie (1886), brevetat în Europa şi în SUA; a organizat primul pavilion românesc în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1889); director al ziarului „Timpul” (1890-1900) (n. 1854)

– 1922: S-a născut Paul Sava, actor şi poet (m. 1995, la Paris, unde emigrase)

– 1922: A murit Frederik Bajer, om politic şi publicist danez; Premiul Nobel pentru Pace în anul 1908, împreună cu suedezul Klas Pontus Arnoldson (au luptat pentru crearea unui statut de neutralitate al ţărilor nordice) (n. 1837)

– 1922: A murit Benedict al XV-lea (numele la naştere: Giacomo della Chiesa), papă între anii 1914 – 1922; numit „Profetul Păcii” de către Papa Benedict al XVI-lea (a dus o activitate diplomatică intensă în timpul Primului Război Mondial) (n. 1854)

– 1936: S-a născut actorul de teatru şi film, regizorul şi scriitorul George Motoi (m. 2015)

– 1952:Se înfiinţa Institutul de Gerontologie şi Geriatrie, primul de acest fel din lume, conducerea fiind încredinţată de la început marii doamne a geriatriei şi gerontologiei româneşti şi internaţionale, prof. dr. Ana Aslan. A devenit Institut Naţional în 1974, iar în anul 1992 i s-a atribuit numele de „Ana Aslan”

– 1953: S-a născut Myung-Whun Chung, pianist şi dirijor american de origine coreeană

– 1958: S-a născut actorul Bogdan Stanoevici; stabilit în Franţa (între 1989 şi 2011)

– 1963: Preşedintele Franţei, Charles de Gaulle şi cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer au semnat Tratatul franco-german de prietenie – Tratatul de la Élysée – care punea bazele reconcilierii dintre cei doi foşti inamici din al Doilea Război Mondial. Acordul obliga ambele guverne să se consulte cu privire la toate aspectele importante ale politicii externe, politicii de securitate, activităţilor care au ca public predilect tinerii şi politica culturală. De asemenea, au fost stabilite la nivel guvernamental întâlniri la intervale regulate. De la acea dată, şefii statelor francez şi german au păstrat o relaţie puternică, de multe ori considerată ca fiind motorul Uniunii Europene

– 1963: S-a născut Ecaterina Szabó, antrenoare și gimnastă română de talie mondială, actualmente retrasă din activitatea competițională, multiplu medaliată la Jocurile Olimpice de vară din 1984 (Los Angeles, SUA).

– 1973: A murit Lyndon Baines Johnson, om politic democrat american; vicepreşedinte (1961-1963) şi preşedinte al SUA între anii 1963 (după asasinarea preşedintelui John Kennedy) şi 1969 (n. 1908)

– 1994: A murit americanul Irving B. Kahn, un pionier al televiziunii prin cablu, inventatorul teleprompterului (n. 1917) 

– 1994: A murit Telly Savalas, actor de film şi cântăreţ american de origine greacă (n. 1922)

– 1999:Marşul celor 10.000 de mineri din Valea Jiului spre Capitală era oprit în urma „Acordului de la Cozia”, semnat între Guvernul României şi reprezentanţi ai minerilor. Minerii au plecat spre Bucureşti la 18 ianuarie, pentru a protesta faţă de intenţiile Guvernului de a închide unele mine din zonă. Ei au reuşit să străpungă barajele şi dispozitivele forţelor de ordine, instalate la Lainici, Târgu Jiu şi Costeşti, neputând fi opriţi din drumul lor

– 2001: A murit editorul francez de origine macedo-română Constantin Tacou, stabilit la Paris din 1948; a fost director al prestigioaselor „Cahiers de l’Herne”; editor constant al lui Emil Cioran şi Mircea Eliade; în 1995 a primit un premiu pentru activitate editorială excepţională din partea Fundaţiei Culturale Române (n. 1921, în Grecia)

– 2004: A murit Erwin M. Friedländer, fizician american de origine română; emigrat în SUA din 1975 (n. 1925)

– 2005: A murit Consuelito Velasquez, pianistă şi compozitoare mexicană (autoarea melodiei de succes mondial „Besame mucho”) (n. 1916)

– 2007: A murit Abatele Pierre (pe numele adevărat: Henry Grouès), cunoscut preot francez, cel care a fondat (în 1949) prima comunitate Emmaüs din lume (la Neuilly-Plaisance, Franţa), un grup activ acum în 42 de ţări, care-i ajută pe cei săraci şi pe refugiaţi (n. 1912)

– 2008: A murit actorul american de film Heath Ledger (n. 1979)

–2008: A murit compozitorul, muzicologul şi profesorul Ştefan Niculescu; preocupat de studiul muzicilor arhaice (europene şi extra-europene); director-fondator al festivalului „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi” (1991); membru titular al Academiei Române din 1996 (n. 1927)

– 2012: A murit Tudor Mărăscu, regizor de teatru şi film, profesor (n. 1940)

– 2017: A murit Masaya Nakamura, om de afaceri japonez, pionier al jocurilor pe calculator şi al parcurilor de distracţie; cunoscut ca „părintele Pac-Man”, celebrul joc al anilor 1980; fondator al companiei japoneze de jocuri video „Namco” (n. 1925)