Respectul și prețuirea față de cei vârstnici sunt insuflate în toate țările, însă China a întrecut de mult orice tradiție existentă, încă din cele mai vechi timpuri, devenind leagănul unui adevărat cult al celor mai în vârstă. Educația se întemeia pe supunerea deplină față de cei mai mari. Copiii erau crescuți în ascultare și tăcere, deprinși să-și bucure părinții și să nu-i întristeze cu nimic. Nu aveau voie să-și exprime propria opinie sau să contrazică, ci trebuiau să îndeplinească orice cerință la prima poruncă, pierzându-și astfel propriul „eu” și devenind prizonieri ai vârstei.
Confucius – întruchiparea înțelepciunii vremurilor
Cu greu ne putem imagina reacția unei femei europene căreia i s-ar spune că, la 50 de ani, arată de 80. Cel mai probabil, asemenea cuvinte ar stârni mânie, supărare sau jignire. Însă, în China, ele ar fi privite ca un compliment deosebit. A „adăuga” câteva decenii vârstei cuiva înseamnă, de fapt, a-i arăta cel mai profund respect.
Despre respectul filial a scris și Confucius, care a văzut în tradiția chineză nu doar o simplă formă de prețuire a celor mai în vârstă, ci o adevărată schemă a relațiilor ideale – una ce putea fi transpusă în arta guvernării. Luând ca punct de plecare imaginea arhaică a supunerii din sânul familiei, Confucius a ridicat-o la rang de principiu de stat, în care poporul era asemenea firicelului de nisip, iar conducătorul – cel mai vârstnic, cel ce se afla deasupra tuturor. Pentru ca această ordine să se mențină, poporul trebuia să fie unit prin legături puternice, iar acestea nu puteau exista decât acolo unde domnea respectul. El își sprijinea concluziile pe vechile ritualuri și obiceiuri, în care bătrânii erau ascultați cu sfințenie, iar aceste principii s-au transformat treptat într-un cult al strămoșilor.
În codul moral al epocii, copiii aveau datoria sacră de a-și întreține părinții la bătrânețe. Aceasta era expresia „evlaviei filiale”. Totuși, Confucius a explicat că simplul act de a-i „hrăni” nu este suficient – altfel, ce i-ar deosebi pe părinți de animalele care, la rândul lor, sunt hrănite? Esențială era atitudinea de venerație și smerenie, fără de care gestul își pierdea sensul. El a condamnat grija față de părinți atunci când aceasta era lipsită de suflet și simțire. Ca învățătură, Confucius spunea că în viață trebuie să ne purtăm cu bătrânii potrivit riturilor, iar când aceștia mor – să-i îngropăm și să le aducem ofrande, tot potrivit riturilor.
Confucius învăța că fiul trebuie să-și acopere tatăl chiar și atunci când acesta a săvârșit o fărădelege. El nu are dreptul să se îndoiască de faptele celui mai mare, iar mărturiile copiilor împotriva părinților nici măcar nu erau luate în seamă de judecată. Dreptul copilului se reducea la a-și implora tatăl în lacrimi, smerindu-se, iar dacă nu reușea – să tacă și să poarte durerea în suflet.
Copilul fără „eu”: supunere și devotament
Regulile stabilite în China au făcut ca orice persoană mai vârstnică să se bucure de o considerație mai mare decât oricine mai tânăr. Aceasta nu se limita doar la relațiile dintre părinți și copii, ci se extindea și între prieteni, acolo unde diferența de vârstă dicta respectul. Rar se întâmpla ca doi oameni de aceeași vârstă, născuți în aceeași zi, să fie prieteni apropiați.
Obiceiul ascultării necondiționate de cei mai în vârstă a fost înrădăcinat încă din China antică și perpetuat de urmași. Relația cu copilul avea un caracter dublu: pe de o parte, nașterea lui era prilej de mare bucurie și sărbătoare, dar pe de altă parte, el era repede învățat să fie independent. De îndată ce se ridica în picioare, începea inițierea sa în regulile familiei și ale societății. Manierelor alese trebuia să le învețe în tăcere, urmărind și imitând faptele celor din jur.
Față de cei vârstnici trebuia să te porți cu o adâncă reverență, iar dacă vreun gest era socotit nepotrivit, bătrânul avea dreptul să arate tăcut greșeala. Se spune, de pildă, că un chinez bătrân, drept semn al dezaprobării, își scotea pălăria, iar nimeni nu îndrăznea să se apropie de el până nu o punea la loc pe cap. Ceilalți trebuiau să înțeleagă motivul gestului și să îndrepte greșeala.
Copiii erau deprinși să aibă încredere deplină în cei mai mari, chiar și atunci când aceștia nu aveau dreptate. Normele de comportament le cereau o supunere desăvârșită, în care nu mai era loc pentru eul personal. Copilul nu avea voie să se așeze în mijlocul rogojinii și nici în partea sud-vestică a încăperii. Nu putea merge pe mijlocul drumului, nici să stea în pragul ușii; trebuia să asculte de cei mai vârstnici chiar și atunci când aceștia tăceau, urmărindu-le cu atenție fiecare gest. Totul avea însemnătate – expresia feței, tonul glasului, mișcarea mâinii ori chiar direcția privirii. Acestea erau regulile și ritualurile pe care copiii trebuiau să le învețe de timpuriu.
A învăța însemna, mai presus de orice, a repeta; însă în tradiția chineză, cunoașterea se dobândea prin imitare. Cei care ajungeau să stăpânească arta comportamentului erau numiți „înțelepți”, iar ceilalți, prin contrast, „nepricepuți”. În cadrul respectului filial, supunerea față de voința celui mai vârstnic era deplină. Când părinții chemau copilul, acesta trebuia să se apropie fără cuvânt, cu privirea plecată spre pământ, și să aștepte. A privi în ochi un părinte era semn de necuviință, la fel și a întreba de ce trebuia făcut un anumit lucru. Orice poruncă trebuia împlinită pe loc, fără ezitare. Atunci când părinții mustrau, copilul trebuia să asculte în tăcere, să-și recunoască greșelile și să le îndrepte. Tot el trebuia să se îngrijească de confortul lor: vara să le fie răcoare, iar iarna – cald.
La masă, copiii nu aveau voie să înceapă să mănânce înaintea celor mai vârstnici. Însă dacă trebuia dat un leac părinților, copilul era dator să-l guste mai întâi, pentru a se asigura că nu este dăunător. Respectul filial se întindea asupra fiecărui detaliu al vieții: părinții nu trebuiau întristați cu nimic, nici măcar cu bucuria că odraslele cresc, fiindcă o asemenea constatare le putea trezi gândul că viața lor se apropie de sfârșit. Din acest motiv, cuvintele „bătrânețe” și „bătrân” nu se rosteau niciodată.
Poziția copilului în familia chineză: „evlavia filială”
În înțelepciunea chineză se spunea că omul virtuos ajunge singur la înțelegerea faptelor sale și știe ce are de făcut, astfel încât nu are nevoie de învățătură; pe când celor neînțelepți nici îndrumarea nu le este de folos. Totuși, unii copii duceau „evlavia filială” la extrem, până la fapte ce păreau absurde pentru un european. Așa, de pildă, Huang Xiang, în nopțile toride de vară, mătura rogojina tatălui său ca acesta să doarmă în răcoare, iar iarna îi încălzea patul cu propriul trup. Alt fiu își dezvelea trupul gol, lăsându-se mușcat de țânțari pentru ca părinții să nu fie deranjați. Un altul, ajuns la cincizeci de ani, continua să se poarte ca un copil: purta haine de copil, își amuza părinții cu gesturi caraghioase și chiar atunci când cădea și se rănea, râdea în loc să plângă, doar pentru a nu le provoca tristețe.
Copiii trebuiau să respecte riturile de cinstire și după moartea părinților, ceea ce însemna să poarte doliu timp de trei ani. În acea perioadă, chiar și cei aflați în funcții înalte își părăseau posturile, iar gestul nu era privit cu dezaprobare, ci ca o datorie firească a „evlaviei filiale”. Pentru fericirea părinților, copiii erau gata să-și dea viața, iar o inscripție ciudată, săpată pe una dintre stâncile muntelui Taishan, mărturisește despre aceasta: „Aruncarea în prăpastie este interzisă.” Nu era un simplu avertisment al guvernatorului împotriva sinuciderii, ci o încercare de a opri un gest nebunesc, născut din dragoste filială. Se credea din vechime că, dacă fiul s-ar arunca în adânc, părinții ar fi izbăviți de boală și moarte. În virtutea acestei credințe și a devotamentului fără margini, copiii erau pregătiți să se jertfească pentru cei mai în vârstă.
Totuși, opusul acestei dăruiri totale se regăsea în atitudinea părinților față de copiii lor deveniți adulți. În vremurile străvechi, era socotit firesc ca un părinte să-și sacrifice copilul, vânzându-l, pentru ca familia să aibă mai puține guri de hrănit. Nimeni nu îndrăznea să condamne un astfel de gest sau să spună că mama și tatăl nu și-au împlinit datoria. Dimpotrivă, dreptul lor nu era contestat, iar copiii nu aveau niciunul.
În China, copiii doreau să crească cât mai repede, căci trăiau într-o continuă stare de supunere. Unul dintre motivele acestui dor era dorința de a deveni, la rândul lor, „cei mai mari”, pentru a se bucura de respectul celorlalți. Un chinez poate fi jignit dacă i se spune că este încă tânăr – o afirmație care, în alte culturi, ar fi un compliment. Așa s-a întâmplat cu un om de afaceri chinez, căruia un înalt demnitar european, dorind să-l flateze, i-a spus că este prea tânăr ca să-și amintească anumite fapte. Cuvintele, însă, au avut efectul opus: chinezul le-a luat drept dovadă că nu este încă suficient de vârstnic pentru a fi demn de respect.
❗️ Acest text reprezintă o expunere popularizată de natură istorică și culturală și nu pretinde a oferi o analiză academică exactă a tuturor nuanțelor tradiției chineze. Unele afirmații – în special cele referitoare la normele și practicile sociale – pot constitui simplificări sau interpretări ale surselor, nu fapte absolute.
