$$$

 

De ce regina Victoria nu-și lăsa fiica adorată să se mărite și până unde a mers un prinț german pentru a deveni ginerele ei

Regina Victoria este bine cunoscută în întreaga lume. Este adesea considerată o femeie măreață și o mamă desăvârșită. Dar oare chiar a fost așa? Prințesa Beatrice era fiica ei cea mai iubită, iar tocmai ei îi interzicea să se mărite din dragoste. Cum s-a ajuns aici? De ce a refuzat regina Victoria să-i mai vorbească fiicei sale timp de aproape un an? Ce condiții i-a impus tânărului prinț german? Și ce simboliza darul de nuntă oferit de un bătrân bancher?

Micuta Beatrice

Beatrice era cea mai mică și cea mai îndrăgită fiică a reginei Victoria. Această copiliță a reușit să răstoarne toate principiile de educație ale mamei sale încoronate. Doar pe ea o îmbăia regina cu mâna ei și chiar o lăsa să doarmă în patul regal. Cu niciunul dintre copiii mai mari nu făcuse vreodată asemenea gesturi. Micuța Beatrice a devenit alinarea ei în ceasul cel mai întunecat, când soțul său adorat s-a stins din viață. Adesea își înfășura fiica în cămașa lui și o culca alături de ea. Fiica iubită o ajuta, fie și pentru o clipă, să uite durerea despărțirii.

Între timp, copila creștea sub supravegherea neabătută a mamei. Regina se temea nespus să n-o piardă. De aceea, an după an, îi repeta că trebuie să-i fie mereu alături. Nu e de mirare că, ajungând la vârsta maturității, Beatrice privea căsătoria cu groază. Ideea măritișului i se părea de-a dreptul înspăimântătoare. Spunea răspicat că nu se va mărita niciodată și că își va petrece întreaga viață lângă mama ei. Însă soarta îi pregătise cu totul alte planuri.

Pretendenții la mâna prințesei

Curios este că, în ciuda refuzului ei categoric față de căsătorie, Beatrice primea necontenit cereri în căsătorie. Ce-i drept, cei mai mulți proveneau din familii nobiliare decăzute, care visau să-și îmbunătățească soarta prin alianța cu prințesa. Se știa clar că Beatrice nu-și va părăsi mama, așa că oricărui mire nu-i rămânea decât să se mute în Anglia, renunțând la propriile domenii și titluri. Puțini erau dispuși să facă un asemenea sacrificiu. Totuși, pretendenți se găseau. Printre ei se afla și ducele de Hessa, văduv, fostul soț al surorii mai mari a Beatricei. Dacă s-ar fi măritat cu el, prințesa ar fi preluat creșterea propriilor nepoți. Logodna a eșuat, iar regina s-a bucurat în taină că fiica ei a rămas alături de ea. Însă atunci au apărut prinții Battenberg din Germania.

Prințul Ludwig, fratele mai mare, a încercat vreme îndelungată să-i câștige inima Beatricei. Dar regina i-a poruncit fiicei să fie rece și distantă cu el. În cele din urmă, sătul de indiferență, prințul i-a cerut mâna nepoatei Beatricei: fiica aceluiași duce văduv care îi fusese odinioară propus ei. Tatăl fetei a acceptat numaidecât. Așa se face că prințul Ludwig s-a însurat nu cu fiica reginei, ci cu nepoata ei, Victoria de Hessa. Totuși, a avut un rol decisiv în soarta Beatricei. Căci la nunta lui a avut loc întâlnirea care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.

Nunta care i-a schimbat destinul nepoatei

În timp ce întreaga familie regală petrecea la nunta prințului Ludwig cu Victoria, s-a întâmplat ceea ce regina se temea mai tare. Micuța ei Beatrice s-a îndrăgostit. Chiar la nunta nepoatei și-a întâlnit alesul inimii: pe fratele mai mic al mirelui, prințul Heinrich de Battenberg. Pe parcursul ceremoniei, cei doi tineri au apucat să-și facă promisiuni tainice. Prințesa s-a întors acasă plutind de fericire, pregătită să uite toate jurămintele prin care respinsese căsătoria. Îl voia de soț pe Heinrich, își dorea copii cu el și aspira, în sfârșit, la adevărata fericire. Dar exista o piedică majoră: regina Victoria.

Mama ei nici nu voia să audă de vreun prinț german. S-a mâniat atât de tare, încât a refuzat să-i vorbească fiicei aproape un an întreg. Dar Beatrice nu s-a lăsat înfrântă. Știa că pentru iubirea ei merita să lupte până la capăt, chiar și împotriva încăpățânării mamei. În cele din urmă, regina și-a domolit furia. Însă a impus o serie de condiții: prințul Heinrich trebuia să renunțe la orice drept asupra tronului german și să se stabilească în Anglia. Se zvonea chiar că Victoria îi dăduse un întreg șir de cerințe viitorului ginere, pe care acesta le-a acceptat fără să crâcnească. Atunci regina și-a dat, în sfârșit, binecuvântarea.

Vara anului 1885 a adus o nuntă strălucitoare: prințesa Beatrice și alesul ei, prințul Heinrich. Un bătrân bancher, care împlinea chiar atunci o sută de ani, le-a trimis un cadou neobișnuit: un serviciu de argint gravat. Pe fiecare piesă stătea scris același verset: „Multe fiice au lucrat cu vrednicie, dar tu le-ai întrecut pe toate.” Poate voia să spună că numai Beatrice fusese nevoită să lupte pentru iubirea ei. Oricum ar fi, favorita reginei își dobândise, în sfârșit, fericirea simplă a unei femei împlinite.

Prințesa rămasă văduvă rămâne alături de mamă

Zece ani a durat această fericire. În acest răstimp, Beatrice i-a dăruit soțului trei fii și o fiică minunată. Cei doi trăiau în armonie și se bucurau de dragostea lor. Până când, în anul 1896, soarta le-a întors spatele. Tocmai izbucnise războiul anglo-așanti, iar prințul Heinrich a stăruit mult ca regina să-i îngăduie să participe. Victoria i-a dat, în cele din urmă, voie — iar aceasta s-a dovedit a fi o greșeală fatală. În ianuarie 1896, prințul a murit de malarie, boală pe care o contractase pe front. Într-o singură clipă, Beatrice a pierdut dragostea vieții ei.

Dar alături de ea a rămas mereu mama ei. De fapt, ea însăși a rămas lângă regină, în calitate de secretar personal. Chiar și după moartea Victoriei, în 1901, Beatrice a continuat să-i transcrie jurnalele. Le-a revizuit cu răbdare până în ultimele clipe ale vieții. De altfel, i-a supraviețuit nu doar tuturor fraților și surorilor, ci și doi dintre copii și mai mulți nepoți. Prințesa Beatrice s-a stins în anul 1944, la vârsta de optzeci și șapte de ani.

⚠️ „Această relatare reprezintă o interpretare a evenimentelor istorice. Unele detalii se bazează pe surse populare sau pe rescrieri literare și pot să nu fie confirmate riguros în documente academice.”

   Marcus de seară

$$$

 DICTATURA KHMERILOR ROȘII ÎN CAMBODGIA

Acum cincizeci de ani, la 17 aprilie 1975, cucerirea Phnom Penh-ului, capitala Cambodgiei, de către khmerii roșii, marca apogeul comunismului așa cum a fost el aplicat în secolul XX. Această țară din sud-estul Asiei nu a fost ultima care a trecut în așa-numita „tabără progresistă” – Mozambic, Angola, Afganistan aveau să urmeze, printre altele –, dar odată intrată sub jugul acestor „eliberatori” în acea primăvară, Cambodgia avea să cunoască un destin deosebit de tragic, o sinteză a dezastrului provocat de regimurile marxist-leniniste în secolul trecut. Un bilanț care, de altfel, nici până astăzi nu a fost realizat la scară globală.

Kampucea Democrată, noul nume dat Cambodgiei de către khmerii roșii după preluarea puterii, întruchipează prin rapiditatea și extrema sa violență ceea ce comunismul a putut genera mai rău: un sfert din populație exterminat – aproximativ 2 milioane de morți în patru ani –, o economie ruinată, o societate distrusă, un popor redus la sclavie, o represiune fără limite, o abrutizare generală voită de conducere. De ce? Cum? A răspunde acestor întrebări înseamnă să ne interesăm atât de sursele de inspirație ale regimului, cât și de motivațiile liderilor, de tehnica revoluționară folosită; înseamnă să punem în lumină scopurile lor și să încercăm să înțelegem dacă a existat vreo logică în această politică a terorii. O lecție de istorie absolut esențială.

În anii 1950, viitorii conducători ai khmerilor roșii au urmat studii superioare, tehnice sau universitare, în Franța. Era un parcurs obișnuit pentru tineri proveniți din mica burghezie a regatului Cambodgiei, pe atunci parte a Indochinei franceze. La Paris, aceștia fac primii pași în comunism, sub îndrumarea Partidului Comunist Francez (PCF), pe atunci cel mai important partid marxist-leninist din lumea occidentală. Acolo învață să-l venereze pe Robespierre, să admire teroarea iacobină – o atitudine comună tuturor militanților comuniști din lume. Lenin însuși fusese un admirator fervent al Robespierre-ului din 1793.

Întorși în țară, acești tineri khmeri formează embrionul unui partid comunist aflat sub tutela camarazilor vietnamezi, responsabili pentru această parte a „lumii progresiste”, așa cum se stabilise la Moscova. În 1961, congresul fondator al Partidului Comunist Cambodgian număra abia 18 membri. Toți liderii viitoarei Kampuchii Democrate participă: Pol Pot, „tovarășul numărul 1”, Kieu Sampham, viitorul „șef al statului”, Nuon Chea, „ideologul” regimului, Son Sen, ministrul apărării, Vorn Verth, viitorul șef al poliției politice, Ieng Sary, ministrul afacerilor externe, Ta Mok, liderul militar supranumit „Măcelarul”.

În toamna anului 1963, un plen extins al acestui partid minuscul adună 20 de membri, iar prima mișcare de gherilă khmeră roșie, instalată în junglă, cuprinde… 7 persoane.

Minoritate în propria țară, tovarășii cambodgieni urmează, și ei, tiparul clasic al revoluțiilor comuniste: majoritatea regimurilor marxist-leniniste din secolul XX au fost instaurate de o minoritate de militanți, proveniți în general din mica burghezie – exact ca în cazul khmerilor roșii. Sub tutela camarazilor vietnamezi, acești „revoluționari” cambodgieni sunt formați în școala dură a lui Hô Chi Minh, un veteran al comunismului mondial, și el format în tinerețe în Franța de către PCF. „Unchiul Hô”, cum îi plăcea să i se spună pe atunci, învăluit în gloria victoriei împotriva colonialismului francez din 1954, lupta la acel moment pentru independența Vietnamului de Sud, țară aflată sub protecția americană.

Duritatea acestui război, care avea să dureze până în 1975, se încheie prin trecerea întregii regiuni în tabăra comunistă (Vietnamul de Sud, Cambodgia, Laos). În acest context regional, khmerii roșii preiau puterea la 17 aprilie 1975.

Pol Pot și camarazii săi au stat anterior în China maoistă. Au trăit pe viu Revoluția Culturală declanșată de „Marele Conducător” în 1966, pentru a-și recăpăta în întregime puterea din care fusese îndepărtat după dezastrul Marelui Salt Înainte, inițiat la sfârșitul anilor 1950 – o politică responsabilă pentru moartea a între 30 și 50 de milioane de oameni. Îndoctrinarea Gărzilor Roșii chineze, în acea „revoluție culturală” sângeroasă, toți fluturând cu fanatism „Micul manual roșu al lui Mao”, i-a impresionat profund pe conducătorii khmerilor roșii.

În zonele de gherilă controlate de aceștia înainte de 1975, tinerii țărani, analfabeți și docili, alcătuiau majoritatea trupelor lor. Ei au fost cei care s-au aflat în prima linie în timpul cuceririi Phnom Penh-ului, ei au fost cei care au evacuat cu forța, sub amenințarea armelor, cele două milioane de cambodgieni refugiați în capitală, toți terorizați de războiul civil. Această tinerime docilă a devenit ulterior principalul braț armat al regimului totalitar care s-a abătut asupra țării.

„A face tabula rasa din trecut”, sloganul Internaționalei comuniste, a fost aplicat ad litteram de către conducătorii khmerilor roșii. Golirea Phnom Penh-ului le-a permis „eliberatorilor” să trieze populația: o parte dintre „intelectuali” (recunoscuți, de pildă, pentru că purtau ochelari!) au fost eliminați imediat după ce au părăsit orașul. Familiile trimise la țară în cooperative – veritabile lagăre de concentrare – au fost separate, iar tuturor li s-a impus o muncă forțată epuizantă. Această politică radicală avea să provoace sutele de mii de morți ce urmau.

Coșmarul s-a încheiat în ianuarie 1979, când camarazii vietnamezi i-au alungat de la putere pe omologii lor cambodgieni. Foștii aliați deveniseră dușmani ireductibili, în principal din motive rasiale. Acest detaliu este important. Internaționalismul proletar – dogma oficială a comunismului – a degenerat întotdeauna în naționalism, în speranța liderilor de a continua să mobilizeze populațiile, deziluzionate de promisiunile unei „lumi noi”, înainte de a cădea în totalitarism.

Metodele folosite și bilanțul regimului Kampuchea Democrată au fost negate ulterior de tabăra comunistă, mergând până la a șterge responsabilitatea ideologică pentru crimele comise în numele luptei de clasă, acuzându-i pe Pol Pot și pe camarazii săi că ar fi instaurat… un regim nazist!

Khmerii roșii au beneficiat de numeroase complicități tacite în lumea occidentală, mergând de la o tăcere vinovată până la un sprijin fervent pentru atrocitățile comise în numele necesității revoluționare. Multe ziare au salutat cucerirea Phnom Penh-ului ca pe o „eliberare”. Și totuși, era perfect posibil să se știe că teroarea urma să se instaureze în țară, deoarece ea fusese deja aplicată în „zonele eliberate” de Pol Pot și camarazii săi, înainte de aprilie 1975.

Anti-americanismul omniprezent, pe fondul războiului din Vietnam – un conflict profund impopular –, explică parțial această orbire voluntară. Mai general, speranța persistentă într-un „paradis comunist”, în ciuda experiențelor anterioare sângeroase – staliniste și maoiste – domina încă mințile epocii. A fost nevoie să se ajungă la prăbușirea finală a sistemului, cel puțin în Europa, în 1991, pentru ca aura marxism-leninismului să înceapă, în sfârșit, să pălească.

La doi ani după căderea Phnom Penh-ului, cortina s-a ridicat treptat, lăsând să se întrevadă realitatea tragediei cambodgiene. Foarte puțini însă dintre credulii de odinioară – „idioții utili”, după expresia atribuită lui Lenin – și-au făcut un adevărat mea culpa. Martiriul populației din Kampuchea Democrată rămâne puțin cunoscut până astăzi, în comparație cu alte genociduri care au marcat secolul XX. Acest trecut face parte din conștiința vinovată globală care protejează imaginea comunismului real existent. Este un mecanism de apărare menit să nu ucidă speranța în „viitorul luminos”.

Acești 50 de ani oferă prilejul de a aduce un omagiu milioanelor de victime cambodgiene nevinovate, știind că ele nu pot conta nici măcar pe vecinii lor pentru a fi comemorate. Vietnamezii, laoțienii și chinezii trăiesc, ei, încă sub jugul unui regim comunist.

Text publicat de săptămânalul L’Express

$$$

 PĂRINTELE „NOII OLIGARHII”

« Ion Iliescu, care a murit la vârsta de 95 de ani, a fost un politician român care a aprobat execuția sumară a predecesorului său, dictatorul Nicolae Ceaușescu, în timpul revoltei de Crăciun din 1989, și apoi a ocupat el însuși vidul prezidențial. Poate că niciun alt personaj din Europa de Est influențată de Uniunea Sovietică nu a exercitat o influență atât de mare asupra treburilor interne ale țării sale.

Trecut pe linie moartă sub conducerea megalomană a lui Ceaușescu, Iliescu a jucat un rol crucial în evenimentele sângeroase care au marcat căderea acestuia în 1989. Atunci și ulterior, s-a dovedit a fi un operator abil și cu sânge rece într-un peisaj periculos și bizantin.

Domnia sa a fost esențială pentru afirmarea foștilor comuniști de rang secund într-un context profund schimbat. Fraudarea alegerilor și episoadele de violență susținute de stat i-au consolidat controlul asupra puterii.

Temerile că România s-ar putea transforma într-o a doua Iugoslavie măcinată de conflicte erau reale, până când Iliescu și-a demonstrat capacitatea de adaptare acceptând formele democratice – atât timp cât controlul oligarhiei postcomuniste nu era pus în pericol. A acceptat înfrângerea electorală în 1996, poate convins că oponenții săi erau prea slabi pentru a modifica formula de putere concentrată în mâini restrânse.

Procesul de occidentalizare prudentă s-a accelerat în ultimul său mandat prezidențial, între 2000 și 2004. Iliescu părea convins că puterile euro-atlantice erau prea implicate în alte probleme pentru a insista asupra unei epurări reale a indivizilor, mentalităților și practicilor dinainte de 1989. Iliescu a fost o figură abilă și sinuoasă, care a polarizat opinia publică, dar a fost admirat de mulți dintre cei care își împliniseră cariera sau își găsiseră stabilitatea sub comunism – ori care se temeau de haos.

Ion Iliescu s-a născut în orașul Oltenița, în sudul României, la 3 martie 1930. A fost crescut de tatăl său, un ceferist comunist, și de mama sa vitregă, după ce mama biologică l-a abandonat.

Până în adolescență, comunismul părea o cauză fără viitor în România. Partidul era dominat de minorități – evrei și maghiari – și susținea formal renunțarea la teritorii precum Transilvania și Basarabia, dobândite de România în 1919.

Perspectivele partidului s-au schimbat brusc după ce România a fost alocată sferei de influență sovietice în 1945 – un fapt împlinit, din moment ce Armata Roșie intrase în țară cu un an înainte. Iliescu era prea tânăr pentru a participa la arestările în masă, confiscările de proprietăți și schimbările instituționale radicale care au avut loc odată cu înlocuirea monarhiei cu republica comunistă. A studiat ingineria și a obținut o diplomă în acest domeniu la un institut tehnic din Moscova, în 1953.

La început, cariera lui Iliescu a prosperat în noul regim comunist și a primit un nou impuls prin numirea lui Ceaușescu în funcția supremă, în 1965. Între 1967 și 1971 a fost ministru al tineretului, într-o perioadă în care nivelul de trai creștea, iar societatea cunoștea o anumită liberalizare într-o țară aflată în plină industrializare.

Totuși, reacția sa sceptică față de decizia lui Ceaușescu de a adopta modelul regimului nord-coreean, bazat pe cultul personalității și disciplină strictă, a dus la declinul rapid al influenței sale. A fost retrogradat și trimis să conducă Timișoara și apoi Iașiul, pentru tot restul anilor 1970.

În ambele orașe a dobândit o reputație de modestie, eficiență și deschidere. Temător față de rivali, Ceaușescu l-a numit ulterior șef al Consiliului Apelor, înainte de a-l trimite să conducă o editură obscură.

Iliescu a menținut legături discrete cu alți comuniști ortodocși, în timp ce priveau cu îngrijorare cum, încurajat de Elena, soția sa intransigentă – și, la acel moment, co-conducătoare – Ceaușescu impunea un cult al personalității fățiș. S-a inspirat din naționalismul ultraconservator interbelic pentru a se prezenta drept un mântuitor, în stilul lui Kim Il-sung la Phenian. Între timp, deciziile economice dezastruoase au distrus legitimitatea pe care regimul o construise treptat.

Ceaușeștii, orbiți de voință proprie, păreau inconștienți de pericolul iminent atunci când dominația comunistă începea să se retragă ca urmare a înțelegerilor dintre marile puteri ale Războiului Rece. Cererea lui Mihail Gorbaciov adresată lui Ceaușescu de a relaxa controlul arbitrar a rămas fără ecou.

S-a speculat mult timp că înlăturarea lui Ceaușescu ar fi fost rezultatul unui complot între Moscova și figuri locale precum Iliescu, care s-a simțit mereu inconfortabil cu stalinismul autohton rupt de influența rusă. Totuși, dovezile că evenimentele dramatice desfășurate între 16 și 25 decembrie 1989 ar fi rezultat dintr-un complot sunt foarte slabe.

În schimb, Bucureștiul și alte orașe au fost martorele unor demonstrații de masă care contestau regimul comunist. Când, pe 21 decembrie, Ceaușescu a fost huiduit la un miting uriaș și a fugit cu elicopterul, țara părea cuprinsă de o revoluție. Entuziasmul inițial se transforma deja în tragedie, întrucât, în haosul general, armata a deschis focul asupra mulțimii și a schimbat focuri cu membrii vastei Securități, ceea ce a dus la aproape 1.000 de morți.

Ceea ce este clar este că, dintre grupul pestriț de disidenți comuniști și revoluționari care s-au adunat la sediul asediat al Televiziunii Române pe 22 decembrie, Iliescu a fost cel care a dat dovadă de cea mai multă stăpânire de sine. Decizia de a-i executa rapid pe soții Ceaușescu, arestați și judecați într-un proces sumar pentru crime împotriva națiunii – pe care mulți l-au considerat un linșaj orchestrat din interior – i-a aparținut.

Moartea celor doi a fost menită să reprezinte un sacrificiu expiator pentru crimele regimului. Partidul Comunist a fost dizolvat, iar în locul lui s-a format Frontul Salvării Naționale, cu Iliescu în funcția de președinte.

Iliescu a mai demonstrat lipsă de scrupule în ianuarie 1990, când a decis să reabiliteze Securitatea pentru a elibera străzile de protestatari. Mâna poliției secrete a fost vizibilă în confruntările violente care au izbucnit două luni mai târziu în orașul Târgu Mureș, cu populație majoritar maghiară.

Iliescu a început să joace cartea naționalismului, susținând că integritatea teritorială a României era în pericol; pe acest fundal au fost convocate în grabă alegerile din 20 mai 1990. După o campanie tensionată, Frontul Salvării Naționale al lui Iliescu – care, în majoritatea locurilor, era partidul comunist redenumit – a ieșit învingător.

Taberele de protestatari care îl considerau pe Iliescu un impostor au fost evacuate cu o brutalitate șocantă în iunie 1990; minerii au fost folosiți ca trupe de șoc de loialiștii Securității. În septembrie 1991, Iliescu i-a folosit din nou pentru a-l înlătura pe prim-ministrul Petre Roman.

A redactat o nouă Constituție, ale cărei prevederi au fost modelate de persoane numite în funcții cheie, provenind în mare parte din vehiculul său politic – Partidul Social Democrat. Aceștia au dominat Curtea Constituțională, ceea ce a făcut ca instituțiile românești să nu beneficieze niciodată de o largă susținere publică.

Reformele autentice menite să îmbunătățească eficiența și să introducă responsabilitatea și pluralismul au fost iluzorii. Iliescu a decis să guverneze în numele celor aflați în poziții oficiale, ale căror nemulțumiri nu vizau comunismul în sine, ci interpretarea maniacală a acestuia de către Ceaușești. A luat naștere o nouă oligarhie, consolidată printr-un proces de privatizare de tip „din interior”, în care operatorii agili au reușit să cumpere terenuri, fabrici și clădiri cu împrumuturi fără dobândă.

Iliescu a fost convins că sprijinul occidental era esențial pentru ca regimul său hibrid să supraviețuiască, așa că a respectat voința populară când a fost învins în alegerile din 1996. O opoziție eterogenă nu a reușit să preia controlul asupra instituțiilor de stat dominate de aliații săi, iar el a fost reales pentru un al treilea și ultim mandat în anul 2000, într-un context în care forțele extremiste încercau să profite de ruptura dintre stat și societate, iar Iliescu era văzut ca opțiunea sigură.

Nu s-a opus aderării României la NATO și a permis, cu reticență, ca anumite norme ale Uniunii Europene, în domenii precum justiția și concurența economică, să influențeze direcția țării. Se retrăsese din funcții publice până când România a aderat la UE în 2007, dar influența sa din culise a rămas puternică ani buni în partidul al cărui cinism în raport cu puterea continuă să modeleze guvernarea României până în prezent. »

Sursa: Telegraph.co.uk

$$$

 ION GHICA

Descendentul a nu mai puțin de 11 domnitori moldoveni și valahi, Ion Ghica avea să aibă o carieră demnă de celebrii săi înaintași, a căror descendența princiară a fost recunoscută de însuși împăratul Leopold I. Revoluționar, prinț, politician și diplomat, Ion Ghica are meritul de a fi pledat cauza unirii românilor de la Constantinopol până la Londra. Cariera sa diplomatică avea să fie încununată cu succes, iar cea politică cu o oarecare reușită.

Începuturile

Născut în București la 12 august 1816, învățătura lui Ion Ghica avea să înceapă tocmai în perioada în care se înfruntau în capitala Țării Românești vechea tradiție a școlii grecești, susținută de domnii fanarioți, și școala nouă românească introdusă de Gheorghe Lazăr.

Studiază franceza la Colegiul Sfântul Sava unde îi are colegi printre alții pe C A. Rosetti și Grigore Alecsandrescu. La 28 august 1832. i se eliberează un certificat în care se spune că a urmat cu multă silință cursul public de aritmetică, precum și învățăturile umanioare, ieșind pe locul întâi cu primam cum eminentia. Continuă studiile la Sfântul Sava, obținând certificatul în învâțătura trigonometriei și a topografiei practice, certificatsemnat chiar de Petrache Poenaru. La colegiu, Ion Ghica îl întâlnește pe Nicolae Bălcescu, cu trei ani mai tânăr decât el. Ulterior, studiază la Paris, unde obține bacalaureatul în litere și matematică, după care urmează cursurile Școlii de mine. În 1843 devine profesor de economie politică la Academia Mihăileană de la Iași.

Revoluția de la 1848

Ion Ghica devine membru al societății secrete „Frăția” și publică și editează în revista unionistă „Propășirea” din 9 ianuarie 1844 până la suspendarea acesteia la 29 octombrie în același an.

La 2/14 martie 1848, cu întârziere de câteva zile, ajunge și la București marea veste a izbucnirii revoluției din Franța, detronarea lui Ludovic-Filip, proclamarea republicii. Vestea dă aripi gândurilor tuturor „fraților” care, pe linia vechiului plan al „Frăției”, socotesc potrivit momentul pentru ridicarea steagului revoluției românești. Imediat după aceea se constituie comitetul revoluționar român, alcătuit din Ion Ghica, Ncolae Bălcescu și Al. G. Golescu. Ghica susține destul de aprig programul revoluționar inițiat de Nicolae Bălcescu, care avea să fie punctul de plecare al Proclamației de la Islaz.

Ministrul de externe francez, Lamartine, îi sfătuiește pe revoluționari să nu acționeze înainte de a trata cu guvernul de la Constantinopol, unde noul ambasador francez, generalul Aupick avea să susțină cauza românilor. În acest context, sarcina de a comunica cu Constantinopolul îi revine lui Ion Ghica. La 17/27 mai Ion Ghica pleacă la Constantinopol cu o plenipotență semnată de membrii comitetului revoluționar, ajunși la un total de 15 după înțelegerea cu gruparea lui Ion Heliade. La 9/21 iunie revoluția izbucnește la Islaz, iar domnul Gheorghe Bibescu semnează la București programul elaborat de revoluționari, apoi abdică și se refugiază la Brașov. Ion Ghica devenea astfel reprezentantul unui guvern legitim.

După ce guvernul revoluționar se impune în țară, Ion Ghica elaborează un amplu memoriu adresat Porții. Memoriul cuprindea cauzele revoluției și nevoile românilor. Dintre cauze, el menționa în primul rând abuzurile adminstrației lui Bibescu și corupția ei, fiscalitatea excesivă, cupiditatea justiției, politica școlară greșită și, totodată, duritatea cenzurii, căreia i-au căzut victime, prin suprimare, toate publicațiile periodice.

Ca prim scop al revoluției, el indica necesitatea unei administrații corecte, devotate binelui public. Ceea ce vor românii înainte de toate-preciza emisarul revoluțonar-este un guvern cinstit, onest și civilizator. A le acorda un asemenea guvern înseamnă umanitate, justiție, acesta fiind, totodată, și interesul, datoria și dreptul puterii suzerane. 

După ce Suleiman-pașa, trimisul Porții la București, este înlocuit, succesorul acestuia, Fuad pașa, primește ordin să treacă Dunărea cu 20.000 de ostași pentru a opri revoluția din Valahia. La 12/25 septembrie, Fuad Pașa intră în București și demite guvernul revoluționar. Principalii artizani ai revoluției, precum C. A. Rosetti, Nicolae Bălcescu sau Ion C. Brătianu, sunt arestați și apoi exilați. Ion Ghica primește și el interdicția de a reveni în țară, hotărând să rămână la Constantinopol pentru a-și continua activitatea.

Aventura din Samos

După revoluție, Ghica petrece mare parte din timp la Constantinopol susținând cauza românlor. Speranța i se aprinde după izbucnirea războiului ruso-turc în 1853.

Foto: Ion Ghica şi Vasile Alecsandri la Istanbul, în 1855

În timpul războiului, la propunerea ambasadorilor Angliei, lordul Redcliffe, și celui al Franței, generalul Baraguaj d’Hilliers, precum și a lui Reșid pașa, Ghica a fost numit guvernator al insulei Samos din Marea Egee, stăpânită de Turcia, cu misiunea de a stârpi acțiunea piraților din arhipelag, care provocau pierderi mari navelor engleze și fanceze ce transportau alimente și muniții pentru armatele aliate ce luptau în Crimeea. În 1884, într-o scrisoare memorialistică adresată lui Alecsandri, Ghica va relata amicului său cu multă satisfacție împrejurările în care s-a produs numirea sa ca ambasador, precizând, totodată, că acceptarea ei – deși la început propunerea l-a contrariat – s-a datorat convingerii infiltrate de ambasadorul Angliei, că mergând la Samos nu face decât să aducă o contribuție la câștigarea războiului de către aliați și la eliberarea principatelor.

Reșid pașa și ambasadorii Angliei și Franței insistă pe lângă acesta să preia guvernarea insulei Samos măcar pentru trei luni, până când situația s-ar fi îmbunătățit pentru aliați în Crimeea. Ghica avea să rămână în Samos nu mai puțin de patru ani și jumătate. Ghica reușește să oprească pirateria, contribuind astfel la succesul aliaților în Crimeea.

La 18 februarie 1856, ca o răsplată a fecundei sale activități, sultanul îi atribuie titlul de bei de Samos (prinț), acordându-i, totodată, și favoarea unei audiențe personale de felicitare.

Întoarcerea în țară

În 1859, după numeroase insistențe din partea unor oameni politici precum Mihail Kogălniceanu sau Ion Ionescu de la Brad, Ion Ghica revine în țară și este numit de Al. I. Cuza președintele al consiliului de minștri în Moldova. Colaborarea este scrută, Cuza neavând încredere în Ghica, numindu-l în funcție doar la insistențele lui Vasile Alecsandri. Ulterior, Ghica va face parte din monstruasa coaliție alături de C.A. Rosetti și Lascar Catargiu. Deține de trei ori funcția de prim-ministru al României, însă fără succese notabile. Din 1881 este numit ministru la Londra, funcție pe care o va deține pânâ în 1889.

Ion Ghica s-a remarcat pe parcursul vieții ca un român care a susținut neîncetat cauza națională. Din păcate, locul și meritele lui Ion Ghica sunt trecute într-un plan secund al istoriei noastre, deși activitatea sa este cel puțin egală cu a celorlalți luptători pentru cauza românilor precum Nicolae Bălcescu sau Ion Brătianu.

$$$

 ION PĂUN PINCIO

Ion Păun Pincio a fost unul dintre geniile triste ale României. Un scriitor de excepție, considerat un al doilea Eminescu, a avut parte de un destin tulburător măcinat de sărăcie, într-o societate incapabilă să-i înțeleagă forța creatoare.

„Puţini îşi mai aduc astăzi aminte de el. Cu toate acestea, în scurta lui viaţă, a fost un poet de seamă. Dar unul dintre acei poeţi care au întruchipat viaţa clasică a cântăreţului din mansarde şi cocioabe: ros de mizerie, hrănit prin birturile de ultima categorie, alungat din loc în loc pentru neplata chiriei, chinuit fiziceşte şi moral în cel mai cumplit grad. Şi totuşi, rămânea bun, blând, îngăduitor, prietenos, primind lucrurile aşa cum veneau şi biciuindu-le doar din când în când, în versurile sale“. Aceasta era descrierea pe care celebrul scriitor român Tudor Arghezi i-o făcea lui Ion Păun Pincio, într-un articol din anul 1927, din ziarul „Adevărul“.

Pincio murise în noaptea de Revelion a anului 1894, dar amintirea sa încă îi bântuia pe scriitorii interbelici. Nici nu era de mare mirare. Fusese o apariție greu de uitat, atât din punct de vedere literar, dar și ca personalitate. Ion Păun Pincio a fost considerat, mai ales de posteritate, drept un poet genial, despre care se spune că ar fi putut fi un al doilea Eminescu, dar cu un destin care provoacă și astăzi fiori. Mai degrabă, Ion Păun Pincio a fost un soi de Jim Morrison al literaturii românești, arzând ca o flacără în mijlocul unei societăți care nu l-a înțeles pe deplin. Pincio s-a stins în chinuri la numai 26 de ani, lăsând în urmă doar o mică demonstrație a talentului său incredibil. În 1948, Ion Păun Pincio a fost numit membru post-mortem al Academiei Române, o dramatică compensație a unei vieți chinuite, la limita supraviețuirii.

Copilăria pefectă a micului boiernaș

Descrierea făcută de Arghezi lui Ion Păun Pincio, acel boem măcinat de sărăcie și focul creației, contrastează puternic cu imaginea copilului Ion Păun. Poetul s-a născut pe teritoriul de astăzi al județului Botoșani, la jumătatea secolului al XIX-lea, o perioadă de maximă efervescență culturală și intelectuală pentru zona nord moldavă. „Botoșaniul era cosmopolit, o zonă multietnică, mai ales în secolul al XIX-lea. În plus, de-a lungul istoriei a fost o zonă de confluență. Au fost aici multe aporturi etnice, din cele mai vechi timpuri. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, cred că a fost vorba și de multiculturalitate, cu diferite influențe, care a dus la apariția unor oameni deosebit de inteligenți. În plus, era o zonă foarte puternică din punct de vedere economic, acei oameni își permiteau să-și țină copiii la școală, să-i educe, să le valorifice potențialul extraordinar“, explică istoricul botoșănean Dănuț Huțu.

Acesta a fost și cazul lui Ion Păun Pincio. S-a născut pe 17 august 1868, în târgul Mihăilenilor, într-o familie de mici boiernași înstăriți. De altfel, fascinantul Mihăileni era un târgușor de frontieră foarte prosper, cu oameni bogați, cu mulți negustori evrei și conace boierești. Trebuie menționat faptul că el se numea de fapt Ion Păun, „Pincio“ fiind un pseudonim literar luat mai târziu în urma unei călătorii în Italia.

Perioada copilăriei de la Mihăileni a contrastat puternic cu cea a vieții adulte, pentru Ion Păun. Tatăl său era subprefect de Dorohoi și avea o avere frumușică. Unii spun că talentul literar și artistic l-a dobândit de la mama sa, Maria Cozmiță. Aceasta provenea dintr-o familie înstărită de intelectuali bucovineni și era o bună cunoscătoare a literaturii române și germane. Maria Cozmiță a publicat destul de des în revistele din Botoșani și Suceava, și în felul acesta i-a insuflat și copilului pasiunea pentru literatură – de mic, Ion Păun a cunoscut literatura clasică germană, cea care îi va influența, parțial, stilul. Pe ulițele Mihăileniului, printre dughenele evreiești și nemțești de la frontieră, și mai apoi sus, pe dealurile pline de case frumoase și conace, a trăit probabil cea mai frumoasă perioadă a vieții lui, o copilărie lipsită de grijă, ca o compensație fatidică pentru tot ce avea să îndure de-a lungul scurtei sale vieți.

Orfan condus de pasiunea pentru litere

Viața lui Ion Păun avea să se schimbe radical începând cu vârsta de 12 ani: tatăl său, subprefectul Alexandru Păun, murea subit și lăsa în urmă un lung șir de datorii despre care familia nu avea habar. De la prosperitate, neamul Păun avea să treacă la sărăcie lucie. După ce au fost achitate datoriile prin vinderea unei mari părți a proprietăților, familia se întreținea doar din pensia de urmaș a mamei și din ajutorul primit de la rudele din Bucovina. Chiar și așa, Maria Cozmiță voia ca fiul ei să primească o educație aleasă, mai ales că era un copil precoce: începe să scrie poezii de la vârsta de șapte ani.

După ce a terminat gimnaziul în localitatea natală, la Mihăileni, Ion Pincio este trimis cu banii adunați de mama sa la liceul din Pomârla, o instituție de învățământ înființată de boierul filantrop Anastasie Bașotă, condusă de Samson Bodnărescu, prietenul lui Eminescu, și patronată de junimiștii ieșeni. La Pomârla, Ion Pincio va avea parte de profesori francezi, germani, dar și intelectuali români de cea mai înaltă ținută. De acolo își va continua studiile în târgul cosmopolit al Botoșaniului, unde-l va întâlni pe Mihai Eminescu.

Ultimul an de liceu îl va face la Iași. În fabuloasa capitală a Moldovei, un puternic centru cultural al vremii, Ion Păun se îndrăgostește de teatru. Deși pasionat de literatură de mic, tânărul botoșănean vrea să devină actor. Se înscrie și urmează cursurile de actorie de la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Nu reușește să absolve fiindcă deja începea calvarul sărăciei. Mama sa, în ciuda strădaniilor, nu mai are bani să-i asigure continuarea studiilor, având de asigurat hrana zilnică a încă trei copii mai mici. La 20 de ani, în 1888, își făcea debutul literar oficial, cu poezii pe care le publică în revista „Familia“ şi apoi în ,,Drepturile omului“, ,,Ilustraţiunea Română“ şi ,,Contemporanul“. Este adevărat că începuse să publice încă din anii liceului în „Contemporanul“ lui Ion Nădejde, cunoscut publicist și traducător român. Acest ziar înființat de Nădejde alături de Vasile Morțun, la Iași, a coagulat o întreagă elită culturală moldovenească, mai ales în perioada 1881-1891. A fost șansa lui Ion Păun de a începe să se afirme literar.

Poetul telegrafist

Pe la 20 de ani, Ion Păun, sărac lipit, încearcă să evadeze. Cu ce a reușit să adune pleacă împreună cu prietenul său, tot scriitor, Dimitrie Anghel, în Italia. Aici descoperă cultura din Peninsulă, dar și istoria fascinantă a acestei țări. Aici își va găsi pseudonimul literar, ajungând să rămână pentru posteritate drept Ion Păun Pincio. „În 1892, cu câțiva gologani în buzunar și în tovărășia poetului Dimitrie Anghel, de care-l lega prietenie de pe băncile școlii, a evadat dincolo de granițe și s-a oprit o vreme în Italia. L-au fermecat comorile de artă din timpul Renașterii, dar mai cu deosebire minunata grădină Pincio din Roma de la care și-a ales apoi pseudonimul sub care e cunoscut în literatură“, preciza istoricul român Nicolae Deleanu.

Nu a durat mult până când poetul botoșănean este din nou trezit la realitatea cruntă. Ion Păun Pincio, în același an, se trezește cu o responsabilitate uriașă: este nevoit să-și întrețină mama bolnavă, o soră și doi frați mai mici. Găsește cu greu un post de telegrafist la București, iar mai apoi este detașat la Brăila. Se mută cu toții în portul de la Dunăre, în speranța unei vieți mai bune, însă este plătit mizerabil și încearcă să-și completeze veniturile scriind pentru diferite publicații ale vremii.

Este redactor de ocazie la „Familia“, „Drepturile Omului“, „Săptămâna Ilustrată“, „Munca“. Scrie poezii, redactează articole, bate la telegraf. Muncește toată ziua pentru un venit care abia le asigura supraviețuirea. Este un boem blajin și talentat, dar pe care societatea rigidă și mercantilă în care era obligat să lucreze îl înțelegea prea puțin. Nu se adaptează atmosferei de lucru rigide, lipsită de empatie și prea puțin culturală – era un intelectual între oameni de rând. „Am intrat în telegraf și atmosfera asta mă îneacă. Cel puțin deocamdată mediul ăsta mă dezgustă. În telegraf e ca și la cazarmă. Și prieteni și poezie, toate au pierit“, mărturisea acesta.

La un moment dat, are un conflict cu un superior, invidios cel mai probabil pe calitățile intelectuale ale lui Pincio, mult prea calificat pentru meseria pe care o făcea. Orgolios, șeful aranjează ca Pincio să fie relocat. Începe calvarul tânărului poet. A fost mutat disciplinar în comuna Piua-Petri din Ialomița pe un salariu și mai mizerabil, ajungând la limita supraviețuirii. Trăia din te miri ce și nici nu mai putea să mai colaboreze cu revistele la care era redactor din cauza distanței față de orașele importante. Trăia într-o cameră cu un singur pat și flămânzea. Singurul lui vis era să facă rost de bani de lemne pentru a se încălzi. Starea materială este descrisă perfect în cererea sa de demisie pe care o înaintează, prin intermediul unui prieten, conducerii Direcțiunii Generale a Poștelor din București:

„Trebuia sau să mă lipsesc de o bucată de pâine, a cărei primă îmbucătură a fost cu mult mai amară decât mă aşteptam, sau să plec să-mi fac osânda. Şi am plecat. Că-mi era haina ruptă pe la coate şi că nu aveam un ban de cheltuială, îmi era jale şi nu prea, dar nedreptatea ce mi s-a făcut mi-a strâns inima de durere şi desgust. În scurt, am luat odaie cu chirie, în care mi-e ruşine să vă poftesc. E umedă, domnule director. Şi nu-i în ea niciun scaun. Un pat vârtos şi atâta tot. Pentru mine însă e bun, trebuie să fie bun. Acum mă dor oasele, poate unde dorm deocamdată fără foc în sobă, dar la leafă o să-mi cumpăr lemne şi o să fie cald şi bine“.

„În traiul lui mizerabil de zi cu zi, îi luminau chipul visările adânci”

Ion Păun Pincio nu putea trăi fără să scrie, nu putea fără atmosfera vibrantă a locurilor de întâlnire a artiștilor. Era chemarea lui, iar mulțumirea sufletească îi era mai presus decât cea materială. Și-a dat demisia și a plecat la Capitală. Bântuia străzile, cârciumile, un rebel de final de secol XIX care își trăia focul creației în felul său. Pentru a face rost de bani scria ca redactor colaborator la „Adevărul“, „Evenimentul literar'“ şi „Literatură și Știință“. Pentru a supraviețui se angajează casier la berăria lui Ion Luca Caragiale, Bene Bibenti, situată pe strada Șelari. Evident, salariul era mic. Din cauza situației materiale precare, a lipsei lemnelor, poetul se îmbolnăvește des și este nevoit să renunțe și la meseria de casier, mai ales din cauza muncii de noapte.

În ciuda sărăciei, era o persoană mereu optimistă, blajină. Un personaj aparte pe străzile Bucureștiului. „În traiul lui mizerabil de zi cu zi, în hainele roase, în paltonul îngălbenit de vreme, în ghetele scâlciate şi în şoşonii găuriţi, se zărea mereu o veselie domoală. Îi luminau chipul visările adânci, adunate pe figura lui blajină, sub barba deasă şi încâlcită, în ochii vioi şi în surâsul veşnic, adesea melancolic, dar niciodată lipsit, în niciun moment şi în nicio împrejurare“, scria Arghezi despre Ion Păun Pincio.

În 1894, apare totuși o rază de soare în viața lui Pincio. Primește un post de redactor la revista „Lumea Nouă“, pe un salariu ceva mai bun și cu o muncă mai lejeră care i-ar fi permis să-și refacă starea de sănătate. În luna decembrie, Păun Pincio cade la pat. Avea o infecție la buză, pe care nu a tratat-o și care s-a transformat în septicemie. În ultima noapte a anului 1894, la Spitalul Colțea, Ion Păun Pincio se stingea la numai 26 de ani. Înmormântarea a avut loc pe 3 ianuarie 1895 și a fost plătită de un grup de intelectuali socialiști, printre care și Ion Nădejde, Dobrogeanu Gherea, C. Mille și Gheorghe Diamandy. A fost o înmormântare simplă, fără ceremonie religioasă, așa cum și-a dorit.

„A trăit să-și chiuie dreptul la viață și la glorie”

Acei ani ai suferinței, ai disperării, au reprezentat și apogeul creației literare a lui Ion Păun Pincio. În timp ce bătea străzile, birturile sau lucra la telegraf și berărie, Pincio aduna cu nesaț idei, sentimente, senzații și le transpunea în versuri și proză. În lumea mizeriei și a sărăciei, botoșăneanul și-a găsit creativitatea. „Păun este cel mai român dintre poeţi prin intima lui legătură cu peisajul nostru şi cu sufletul de abia pipăit al ţăranului. Toate poeziile sale au acel aburiu propriu satelor noastre, cu veselia sfioasă, cu ironia cuviincioasă, cu amarul smerit al săteanului, atât de măsurat în exteriorizarea tuturor zbuciumărilor sale sufleteşti. Sărmanul Pincio a trăit parcă neîndrăznind să-şi strige talentul, să-şi chiuie dreptul la viaţă şi la glorie“, scria prietenul său, George Diamandy.

Poeziile lui Pincio aveau un aer trist, dar fără să acuze societatea sau să găsească vinovați. Era tristețea izvorâtă din experiențele sale, încărcată de o filosofie adâncă. A fost descris ca un eminescianizant. „Poeziile lui Pincio au un ton ,melancolic timid şi însingurat, pierdut în reverii sau urzind sfioase gânduri de dragoste. Poetul e un afectuos, de o duioşie aproape feminină. Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele sinistre ale corbilor, îi declanşează acestui senzitiv o stare apăsătoare de urât, de spleen (ca în poezia simbolistă) şi o melancolie tulburată, vag, de presentimentul morţii. Proza lui Ion Păun Pincio este pătrunsă de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi“, preciza Nicolae Iosub în revista culturală „Luceafărul“.

Ioan Păun Pincio nu a avut șansa de a vedea publicat vreun volum în timpul vieții. Abia postum, prietenii îi vor aduna poeziile și le vor pune între două coperți. Este vorba despre două volume „Versuri şi proză“, „Versuri, proză, scrisori“, apărute în anul 1896. În 1948 este numit membru post-mortem al Academiei Române, alături de Mihai Eminescu şi Ştefan Luchian. Se spune că poezii precum „Sfârșit de toamnă“ au prefigurat creația literară a lui George Bacovia. Una dintre cele mai faimoase poezii ale sale este „În urma despărțirii“: „Mîhnit stă veştejitul crîng/ Şi chinuit de vînt suspină;/ Sub şteşini presure se strîng/ şi ciripesc incet-se-nchină.../ Doi corbi din aripe grăbesc/ Şi vin să mîie-n sat pe noapte/ Iar cîntecele lor trezesc /Singurătaţile-ngheţate /Un brad, se scutură şi curg /Iernaticele flori, puzderii-/ Coboară gîndu-mi în amurg /S-afundă-n lumile durerii“.

Un scriitor socialist

Din opera lui Ion Păun Pincio, dar și din mărturiile vremii reiese faptul că poetul botoșănean avea convingeri socialiste – un socialism-democrat, fără vreo legătură cu doctrina comunistă de mai târziu. Era impresionat de soarta muncitorilor, de cea a oamenilor simpli care, la fel ca el, încercau să-și ducă traiul în mizerie și sărăcie. Își dorea o lumea mai bună, mai echitabilă. A și scris la revistele socialiste ale vremii, începând cu celebrul „Contemporanul“ al lui Ion Nădejde, unul dintre fondatorii Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (la 31 martie 1893).

Mai apoi a colaborat cu „Munca“ dar și cu alte ziare socialiste. Frecventa cercurile socialiștilor români din secolul al XIX-lea din care făceau partea Dobrogeanu-Gherea, Panait Zosin, C. Mille și Gheorghe Diamandy. La înmormântarea sa au fost arborate simboluri socialiste, precum un pompon roșu deasupra sicriului, iar cei care l-au însoțit pe ultimul drum erau prietenii săi din cadrul mișcării socialiste române. „Proza lui Ion Păun Pincio este pătrunsă de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi“, preciza Nicolae Iosub.

Eminescu „călca încet și rar; cu capul mereu lăsat în jos”

Pincio a fost contemporan al lui Eminescu. Deși s-a spus despre el că a fost eminescizant, opera lui Păun Pincio a fost profund originală. Cu toate acestea, l-a întâlnit pe Eminescu, la Botoșani, pe când Pincio era elev al Liceului A.T. Laurian, din oraș. I-a și făcut o descriere.

„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea!, era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă, întovărăşit de iubita lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el. Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleelor din grădina Vârnav“, scria Ion Păun Pincio.

$$$

 ISABELLE ADJANI

(Paris, 1955) Actriță franceză. După o carieră intensă și precoce la Comédie Française, a obținut primul său mare succes cinematografic cu François Truffaut ( Jurnalul personal al lui Adèle H. , 1975) și a dezvoltat o carieră strălucită, marcată de recunoaștere internațională sub conducerea unor regizori prestigioși.

Fiică a unei mame germane și a unui tată algerian de origine turcă, visul ei era să devină actriță încă de la o vârstă fragedă. A debutat în cinematografie la paisprezece ani, iar la șaptesprezece ani a devenit membră pensionară a prestigioasei Comédie Française, unde a jucat rolul principal al lui Agnès în École des femmes de Molière . De asemenea, a jucat în La ondine de Jean Giraudoux și Port-Royal de Henri de Montherlant în 1974.

Impresionați de performanțele sale, criticii i-au căzut la picioare, considerând-o o fată minune a generației sale și cea mai remarcabilă tânără actriță din teatrul francez de mult timp. Comédie Française i-a oferit un contract pe douăzeci de ani, dar ea l-a respins, considerând că îi limitează posibilitățile și a acceptat propunerea lui François Truffaut de a juca rolul protagonistei în filmul său Jurnalul personal al lui Adèle H. (1975). Munca sa în acest film i-a determinat pe mulți critici să declare că a fost cea mai extraordinară actriță care a apărut pe ecran de la Jeanne Moreau încoace .

Frumusețea fragilă a Isabellei Adjani a transformat-o într-o eroină romantică ideală, așa cum a demonstrat-o în filmul Surorile Brontë (1979, de André Téchiné), în care a jucat-o pe a doua dintre surorile Brontë ( Emily Brontë , autoarea romanului Înălțimi de vânturi ); interpretarea sa i-a adus premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Film de la Cannes (1981). De asemenea, a primit laude unanime pentru subtilitatea psihologică a interpretărilor sale din Possesiunea (1981, de Andrzej Zulawski ) și Cvartetul (1981, de James Ivory ).

Nominalizată de două ori la premiul Oscar, prima dată pentru filmul menționat anterior, Jurnalul personal al lui Adèle H. (1975), și a doua pentru Pasiunea lui Camille Claudel (1988, alături de Gérard Depardieu ), Isabelle Adjani a fost premiată în repetate rânduri de Academia Franceză și la festivaluri internaționale, devenind o icoană cinematografică. Alte filme de remarcat în filmografia sa sunt Chiriașul (1976, de Roman Polanski ), Nosferatu (1979, de Werner Herzog ), Antoinette (1982, de Carlos Saura ), O vară de crime (1983, de Jean Becker), care a primit un César din partea Academiei Franceze în 1984, Regina Margot (1994, de Patrice Chéreau) și Bon voyage (2003, de Jean-Paul Rappeneau). În 1996, a jucat într-un remake al filmului Les Diaboliques alături de Sharon Stone .

$$$

 ANNE BRÖNTE

Anne Brontë (17 ianuarie 1820 – 28 mai 1849) a fost o autoare britanică născută în Thornton, West Yorkshire, fiica lui Patrick Brontë, un pastor, și a Mariei Branwell.

Ea a urmat calea surorilor sale mai mari ( Charlotte și Emily Brontë ), aprofundând lumea literară ca romancieră și poetă.

Împreună cu surorile și fratele ei Branwell, Anne a crescut în Haworth, un oraș izolat de pe mlaștinile din Yorkshire. A fost una dintre cei șase frați crescuți de tatăl ei după moartea mamei lor.

Repere din biografia Annei Brontë

*Anne a fost cea mai tânără dintre frații Brontë. Dintre cei care au supraviețuit până la vârsta adultă, ea le-a urmat pe Charlotte, Branwell și Emily.

*Anne și Emily au creat lumi imaginare în copilărie, în special Gondal, pregătind scena pentru eforturile lor literare.

*A plecat de acasă pentru a urma o școală cu internat, iar la vârsta de nouăsprezece ani a început să lucreze ca guvernantă.

*Poezia ei a devenit parte a unui volum de poezii, alături de cele ale lui Emily și Charlotte, și a fost publicată în 1846. Intitulată Poezii de Currer, Ellis și Acton Bell, Anne era „Acton” în acest grup pseudonim.

*Primul roman al lui Anne, Agnes Grey , a fost publicat în 1847. Ea a împletit în narațiune experiențele sale reale destul de negative ca guvernantă. Acesta a avut o reacție modestă la recepția sa inițială.

*Chiriașa din Wildfell Hall , al doilea roman al Annei, este considerat acum o operă feministă inovatoare.

*Anne nu împlinise încă treizeci de ani când a murit de tuberculoză în 1849. Moartea ei a urmat la scurt timp după moartea lui Branwell și a lui Emily.

Tinereţe

Anne avea doar aproximativ un an când mama lor a murit de cancer. Mătușa copiilor, Elizabeth Branwell, a acționat ca părinte surogat și a ajutat-o pe Anne să se inspire spiritual, deoarece relația lor era cea mai strânsă dintre toate.

În ceea ce privește ordinea nașterii, prima a fost Maria, numită după mama lor, apoi Elizabeth. Fiecare dintre ele a murit de boală în jurul vârstei de zece ani, posibil din cauza expunerii la condițiile precare de la școala la care fuseseră trimise. Apoi a urmat Charlotte, urmată de Branwell, singurul frate, apoi Emily și, în final, Anne, cea mai mică.

Cei patru frați supraviețuitori au primit puțină educație formală și au crescut în jocuri imaginative, construind o lume imaginară numită Angria, punând în scenă piese de teatru și creând jurnale și reviste.

Lumea imaginară a lui Anne, Gondal, a devenit decorul multora dintre operele sale literare. Ea și Emily, de care era cea mai apropiată, au creat regatul Gondal, o altă lume fictivă situată în Pacificul de Nord.

Pe urmele surorilor sale

La fel ca surorile ei, Anne și-a petrecut o mare parte din viață la casa parohială a familiei din Haworth, Anglia, pe mlaștinile Yorkshire. A plecat pentru scurt timp de acasă pentru a urma un internat în adolescență, iar la vârsta de nouăsprezece ani a început să lucreze ca guvernantă. Aceste experiențe s-au împletit în primul ei roman, Agnes Grey .

Urmând pașii surorilor sale, a studiat la Școala Roehead, unde a început să scrie poezie. Opera sa avea teme legate de atașamentul emoțional față de casa ei, pe care în cele din urmă a trebuit să o părăsească, hotărâtă să se întrețină singură.

Se bănuiește că Anne și William Weightman, un preot din Haworth, unde a crescut, s-au îndrăgostit. Poeziile schimbate și inspirația personajelor sugerează că relația lor a fost construită pe o afecțiune reciprocă. Când William a murit, poeziile lui Anne conțineau motive de durere și dorință de conexiune.

Poezia ei, deși iscusită, nu a fost nici pe departe la fel de strălucită ca cea a lui Emily, devenind parte a unui volum de poezii, împreună cu cel al lui Charlotte, și publicată în 1846. Intitulat „ Poezii de Currer, Ellis și Acton Bell”, volumul, vândut într-un total umilitor de două exemplare, nu a diminuat dorința surorilor de a continua să scrie și să urmărească publicarea.

Ana — femeia și mitul

Autoarea modernistă May Sinclair a făcut câteva observații perspicace despre strălucitul trio literar în cartea sa din 1912, „Cele trei Bronte” . Despre Anne, ea scrie cu regret pentru obscuritatea ei relativă:

„Dintre aceste tragice Brontë, cea mai tragică, cea mai jalnică, cea mai abuzată fără milă de destin a fost Anne. Un exil interminabil, monstruos este impresia pe care o avem despre viața Annei în anii copilăriei sale. Nu există nicio înregistrare reală a lor.”

Nimeni nu a păstrat scrisorile Annei. Nu i-am auzit niciodată vocea tristă ridicată din autocompătimire sau revoltă. Este îndoielnic dacă a ridicat-o vreodată. A așteptat în tăcere și resemnare, apoi și-a spus propria poveste în Agnes Grey . Dar figura ei rămâne obscură în propria poveste și în clasica „Vieți” .

Știm doar că era cea mai tânără și că, spre deosebire de surorile ei, era frumoasă. Avea părul des și ondulat, castaniu, ochi violet-albaștri, sprâncene delicate și închise la culoare și o piele albă și rozalie pentru culoarea gălbuie a surorilor ei, care trebuie să fi dat un semn prevestitor de febră. Acest lucru delicat a fost rupt pe roata vieții.

Se spune mereu despre Anne că era „blândă”. În schița ei făcută de Charlotte, ea își ține capul frumos sus, ochii privesc drept înainte și te întrebi dacă, înainte de punctul de rupere, a fost întotdeauna atât de blândă pe cât se spune. Dar nu o vezi niciodată în vreun moment de revoltă. Poeziile ei simple, în cele mai amare momente ale lor, nu exprimă mai mult decât o agonie fragilă, o consternare inocentă. Acea mică ridicare a capului în rectitudine conștientă este tot ce întrerupe lunga jale a lui Agnes Grey .

Agnes Grey

„Agnes Grey” , romanul de debut al lui Anne, s-a inspirat din perioada în care a predat la Blake Hall, o instituție a familiei Ingham. Nemulțumită de performanța sa, familia Ingham a eliberat-o pe Anne după un an, dar experiența i-a influențat scrierile.„Agnes Grey”a fost publicată în 1847 de aceeași editură care a publicat romanul „Wuthering Heights” al lui Emily . A doua ediție a fost publicată în 1850, la un an după moartea lui Anne.

Povestea lui Agnes Grey, o tânără guvernantă, se bazează pe experiențele nefericite ale lui Anne în această meserie, lucru pe care l-a făcut timp de cinci ani. Evidențiază natura precară a muncii, orele neîncetate și umilințele acumulate pentru o recompensă prea mică.

Cu Agnes Grey , Anne și-a găsit o modalitate de a-și exprima opiniile despre opresiunea femeilor, în special a femeilor sărace, și despre natura izolatoare a îngrijirii copiilor altora.

Criticii au considerat, în general, că Agnes Grey este o operă mai puțin sigură decât al doilea roman al lui Anne, Chiriașul din Wildfell Hall. Merită totuși citită ca parte a canonului Brontë, conținând schițe perspicace ale personajelor și observații despre oportunitățile limitate pentru femei în acea perioadă.

Anne a petrecut mai mult timp departe de casa familiei din Haworth decât surorile ei, ceea ce a permis ca experiențele ei să se reflecte în scrierile sale. Ea a exprimat observații progresiste, precum și o înclinație feministă.

Chiriașul din Wildfell Hall

Cel de-al doilea roman al lui Anne, „Chiriașul din Wildfell Hall” (1848), a fost mai popular decât Agnes Grey, însă nu a atins niciodată renumele romanelor lui Charlotte. La fel ca Agnes Grey , a fost scris sub pseudonimul „Acton Bell” pentru a-i ascunde sexul.

Ambele romane ale Annei, precum și poeziile sale, conțin multe elemente autobiografice care corespund cu evenimente și persoane importante din viața ei. Chiriașul din Wildfell Hall este considerat un roman feminist inovator.

May Sinclair, scriitoarea modernistă, a scris despre Chiriaș... în cartea sa din 1912, Cei trei Brontë:

„Anne și-a luat curajul în ambele mâini când s-a așezat să scrie Chiriașul din Wildfell Hall . Există scene, există situații, în romanul uimitor al lui Anne, care, prin pură îndrăzneală, stau singure în literatura de la mijlocul epocii victoriene și care aveau să se mențină în literatura revoltei care a urmat. Nu se poate spune că aceste scene și situații sunt abordate cu măiestrie. Dar există o anumită înțelegere în modul în care Anne tratează romanul și o luciditate uimitoare.”

Pe tot parcursul sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea, fascinația pentru surorile Brontë a continuat de ambele părți ale Atlanticului. Publicația Brooklyn Daily Eagle , ca parte a unui articol din mai 1900 despre viața surorilor literare, citând opinii ale lui Mary A. Ward (1851 – 1920; o biografă timpurie a lui Brontë). Articolul spunea, în parte:

„Anne servește unui dublu scop în studiul a ceea ce au scris și au fost Brontë. În primul rând, prezența ei blândă și delicată; povestea ei scurtă și tristă; viața ei grea și moartea ei timpurie pătrund adânc în poezia și tragedia care au fost întotdeauna împletite cu memoria Brontë, ca femei și ca scriitoare.”

În al doilea rând, cărțile și poeziile pe care le-a scris servesc drept punct de comparație pentru a testa măreția celor două surori ale sale. Ea este măsura geniului lor - ca ele, dar nu alături de ele.

Doamna Ward consideră că „Chiriașul din Wildfell Hall” demonstrează efectul risipei lui Branwell Brontë. Acesta a fost victima atât a opiumului, cât și a băuturii și se pare că le-a făcut pe surorile sale să creadă că era deținătorul a tot felul de secrete întunecate și vinovate.

Nu cunoșteau suficient lumea pentru a face diferența între visele frenetice ale unui bețiv de opiu și realitate; nu există niciun motiv să credem că infracțiunile de care se acuza aveau altă origine decât propria sa minte tulburată.

Chiriașul de la Wildfell Hall poartă urme ale acestor presupuse dezvăluiri nemiloase – dezvăluiri care au avut un efect extrem de nefericit asupra celor trei surori ale sale. Soarta fratelui lor putea fi suportată de Charlotte și Emily; a zdrobit-o pe Anne.

Pare ciudat că o creatură atât de blândă precum Anne — „Acton Bell” — a scris o carte precum „Chiriașul din Wildfell Hall” . Se spune că a scris-o ca un avertisment, iar necesitatea ei se crede că își are originea în credința ei în dezvăluirile imaginare ale fratelui ei despre propria sa turpitudine morală.

Moartea prematură a Annei Brontë

Din păcate, cariera literară a acestei talentate scriitoare a fost curmată brusc, deoarece nu împlinise încă treizeci de ani când a murit de o boală numită tuberculoză pulmonară, în 1849.

După moartea lui Branwell, în septembrie 1848, la vârsta de treizeci și unu de ani, Emily s-a îmbolnăvit. Deși era chinuită de suferință, a refuzat îngrijirile medicale până când a fost prea târziu și a murit la mijlocul lunii decembrie a aceluiași an, la vârsta de treizeci de ani.

Șocul morții lui Emily a slăbit-o pe Anne, iar aceasta s-a îmbolnăvit de ceea ce se credea a fi gripă. Dar, din păcate, era și tuberculoză. Anne, în mod caracteristic, a înfruntat vestea cu curaj, deși era dezamăgită că nu va avea șansa de a-și îndeplini ambiția de scriitoare.

Ultima ei poezie a fost „Un întuneric îngrozitor se apropie” — descriind o moarte iminentă. I-a scris lui Ellen Nussey, o prietenă dragă pe care o împărtășea cu Charlotte:

„Nu am groază de moarte: dacă aș crede că este inevitabilă, cred că m-aș putea resemna în liniște cu perspectiva... Dar aș vrea ca Dumnezeu să mă cruțe nu doar de dragul tatălui meu și al lui Charlotte, ci și pentru că tânjesc să fac un bine în lume înainte de a o părăsi. Am multe planuri în minte pentru practici viitoare - umile și limitate într-adevăr - dar totuși nu mi-ar plăcea ca toate să se termine în zadar și ca eu să fi trăit cu un scop atât de mic. Dar facă-se voia lui Dumnezeu.”

În următoarele câteva luni, Anne și-a recăpătat puterile și a reușit chiar să călătorească la Scarborough. Se spera că o schimbare de peisaj și aerul proaspăt al mării îi vor îmbunătăți sănătatea, dar nu s-a întâmplat. Când moartea i-a fost aproape, nu a mai putut călători înapoi la Haworth și a murit la Scarborough pe 28 mai 1849, la vârsta de douăzeci și nouă de ani.

Moștenirea Annei Brontë

La un an după moartea Annei, Charlotte a făcut ceva destul de surprinzător, aproape de neiertat: a împiedicat republicarea cărții „Chiriașul din Wildfell Hall” .

Charlotte a remarcat în 1850: „ Conacul Wildfell nu mi se pare deloc de dorit să fie păstrat. Alegerea subiectului în acea lucrare este o greșeală, a fost prea puțin în concordanță cu caracterul, gusturile și ideile scriitorului blând, retras și fără experiență.”

Rezultatul a fost că opera Annei a primit mult mai puțină atenție din partea criticilor timp de multe decenii, iar ea a fost considerată o Brontë minoră al cărei talent era inferior celui al surorilor sale. Mult mai târziu, opera sa a fost reevaluată, iar biografiile și criticile contemporane i-au acordat creditul cuvenit ca figură literară importantă.

„Chiriașa din Wildfell Hall” este considerată acum o operă literară importantă. În 2013, Sally McDonald de la Societatea Brontë a remarcat că Anne Brontë este „acum considerată cea mai radicală dintre surori, scriind despre subiecte dificile, cum ar fi nevoia femeilor de a-și menține independența și modul în care alcoolismul poate destrăma o familie”.