$$$

 „VORTIGERN ȘI ROWENA”, O FARSĂ SHAKESPIRIANĂ

Desi a fost prezentata lumii în 1796 ca fiind o piesa pierduta a lui William Shakespeare, „Vortigern si Rowena” a fost, de fapt, rodul imaginatiei lui William Henry Ireland, un poet si dramaturg cu talente mult mai modeste decât „marele bard”.

Ireland era fiul unui anticar si admirator devotat al lui William Shakespeare. Samuel Ireland spera în permanenta sa descopere documente si hârtii care sa arunce o mai mare lumina asupra lui Shakespeare.

William Henry Ireland, vazând frustrarea tatalui sau, care nu reusea sa scoata la iveala scrisori sau documente autentice ale lui Shakespeare, a încercat sa remedieze situatia, umplând numeroasele lacune cu falsuri create de el. Tânarul a început prin a falsifica documente juridice, folosind hârtii la care avea acces prin intermediul muncii sale de functionar în biroul unui avocat. Pentru a le prezenta mai întâi tatalui sau si apoi lumii, a trebuit sa inventeze o poveste despre locul unde le gasise.

Asa a aparut misteriosul „domn H”. Ireland a sustinut ca o cunostinta de-a sa, domnul H, avea în posesie un cufar mare de stejar care continea o serie de documente vechi. Încurajat de succesul primelor sale falsuri, William Henry Ireland s-a întors în casa tatalui sau cu o serie din ce în ce mai variata de documente, toate presupuse a proveni din cufarul încapator al domnului H.

Existau scrisori de la Shakespeare catre sotia sa, Anne Hathaway, adesea însotite de suvite de par; existau documente în care Shakespeare îsi expunea convingerile religioase; existau fragmente de piese de teatru si, în cele din urma, piese de teatru complete, inclusiv una intitulata „Vortigern si Rowena”, bazata pe personaje din istoria britanica din secolul al V-lea.

Pe masura ce procesiunea de documente care ieseau din cufarul de stejar al domnului H a crescut, atunci s-a marit si interesul si suspiciunea din jurul lor. Multi au crezut ca documentele sunt autentice.

Scriitorul James Boswell a fost atât de coplesit în timpul vizitei sale, încât a cazut în genunchi, a sarutat marginea documentelor si a anuntat ca, dupa ce le-a vazut, poate muri în pace, ceea ce a si facut, aproximativ trei luni mai târziu. Sarada nu a putut continua si, pe masura ce mai multe persoane avizate au început sa studieze documentele, a devenit tot mai evident ca documentele erau false.

Umilinta suprema a avut loc pe 2 aprilie 1796, când piesa a fost jucata pe o scena londoneza. Actorul John Philip Kemble, care era în mod clar constient ca piesa nu era produsul geniului considerabil al lui Shakespeare, ci mai degraba al unui talent mai putin desavârsit, a facut initial presiuni pentru ca piesa sa fie pusa în scena pe 1 aprilie (Ziua Pacalelilor), dar acest lucru a fost considerat o batjocura prea mare.

Totusi productia din 2 aprilie a degenerat rapid în farsa. Kemble si-a rostit replicile tragice râzând si, cu replica sa deosebit de ascutita „si când aceasta batjocura solemna se va sfârsi”, piesa s-a dovedit a fi ceea ce era, o rusine.

William Henry Ireland nu a fost niciodata iertat pentru falsurile lui Shakespeare. Când Ireland s-a întâlnit cu eminentul om de litere James Boaden pe Bond Street, vreo 25 de ani mai târziu, Boaden a exclamat: „Trebuie sa fiti constient, domnule, de uriasa crima pe care ati comis-o împotriva divinitatii lui Shakespeare. Actul dumitale a fost un sacrilegiu; a fost exact acelasi lucru ca si cum ai lua sfântul Potir din altar si te-ai usura în el”.

William Henry Ireland a murit în saracie, la fel ca si tatal sau, dar, „crima împotriva divinitatii lui Shakespeare sau nu”, piesa Vortigern si Rowena îsi pastreaza, fara îndoiala, fascinatia ca un capitol curios în povestea iubirii durabile a omenirii pentru tot ceea ce are legatura cu Shakespeare.

$$$

 OANA ORLEA - DEȚINUT POLITIC

Oana Orlea (1936-2014) a fost o scriitoare și fostă deținută politic. Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului Constantin „Bâzu” Cantacuzino și a Ancăi Diamandi. Era nepoata prin alianță a lui George Enescu, soția acestuia, prințesa Maria Cantacuzino, fiind bunica ei paternă.

În 1952, la numai 16 ani, ca elevă în clasa a X-a, a fost arestată și condamnată la 4 ani de închisoare, sub acuzația de complot și acțiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste, și a executat pedeapsa de închisoare până în 1954. În această perioadă fost deținută la Văcărești, la Jilava, într-un lagăr de muncă la Pipera, în croitoria pușcăriei Târgșor, în pușcăria de la Mislea, la Malmaison etc. În 1991, a publicat în Franţa cartea „Les Années volées – dans le Goulag roumain à seize ans”, (în limba română – „Ia-ți boarfele și mișcă!”), în care povesteşte despre experienţa traumatizantă din anii ’50 în închisorile comuniste în care a stat.

Iată câteva fragmente, în care Oana Orlea îşi povesteşte experienţele închisorilor comuniste, ca şi minor:

* Am intrat într-un birou mizeros. Murdăria şi urâţenia locurilor făceau şi ele parte din condiţionarea psihică. Două săptămâni mai târziu, aveam să trec printr-o anchetă foarte dură (…) Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora, dar trebuie să pomenesc de faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi, plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Când se scot şi sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele câte o zi-două; eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămâni.

* După prima anchetă, am fost dusă într-unul din subsoluri. Rahova, ca toate centrele de anchetă ale Securităţii, avea subsoluri labirintice. Unele erau foarte murdare, altele mai puţin, unele cu aer condiţionat, altele fără, şi niciodată nu te găseai întâmplător într-unul sau într-altul. Prima mea celulă nu avea geam. Lumina şi aerul împuţit veneau prin ferestruica cu gratii de deasupra uşii. Murdăria era inimaginabilă. Pe pat nu erau cearşafuri – doar o saltea pătată de sânge şi de urină. Pereţii erau negri de jeg, râşcâiaţi de plantonii care ştergeau astfel inscripţiile zgâriate de deţinuţii de dinaintea mea. Domnea un miros înţepător de urină şi de creolină. Am aflat mai târziu că oamenii erau aduşi aici special pentru a-i uza.

* Problema cea mai serioasă era mersul la toaletă – se numea „program”. „Programul” avea loc din şase în şase ore. Au fost cazuri când li s-au pus deţinuţilor purgative în mâncare, nu au fost scoşi la toaletă, nefiind ora programului, şi au fost pedepsiţi pentru că au făcut pe ei, lăsaţi cu hainele murdare… Când ne venea rândul, ne puneau ochelarii pe nas, plantonul ne apuca de braţ şi pas alergător, înainte, marş! Uşa la closet trebuia să rămână deschisă. Nu erau condiţiile ideale pentru a regla tranzitul intestinal! Plantonul striga: „Mai repede, mai repede! Ce-ai mâncat de nu-ţi mai ajunge?” Şi tocmai, de mâncat, mâncam puţin.

* Groaznic de frig la Târgşor! Eram în permanenţă degerate. Când terminam lucrul, ne încolonam şi ieşeam în curte, unde, căţărat pe o piatră, ne aştepta un ofiţer. Îşi punea mâinile la spate, se bâţâia înainte şi înapoi şi ne ţinea discursul următor: „Sunteţi nişte scursuri, nişte broaşte râioase. Ar trebui să-mi lingeţi cizmele pentru că vă dau voie să vă culcaţi. Să vă intre în cap că de aici nu mai ieşiţi decât când o sta mătasea-broaştei pe voi.”

$$$

 PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ 2025 - LASZLO KRASZNAHORKAI

NOBEL 2025 | LITERATURĂ | Scriitorul maghiar László Krasznahorkai „pentru opera sa convingătoare și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”

Premiul Nobel pentru Literatură pentru 2025 i-a fost acordat autorului maghiar László Krasznahorkai „pentru opera sa convingătoare și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”. Laureatul Premiului Nobel pentru literatură 2025, László Krasznahorkai, este un mare scriitor epic în tradiția centrală europeană care se extinde prin Kafka până la Thomas Bernhard și se caracterizează prin absurdism și exces grotesc.

Autorul László Krasznahorkai s-a născut în 1954 în orășelul Gyula din sud-estul Ungariei, lângă granița României. O zonă rurală similară este scena primului roman „Sátántangó” al lui Krasznahorkai, publicat în 1985 („Satantango”, 2012), care a fost o senzație literară în Ungaria și opera de descoperire a autorului.

nobel 2025 literatura

Romanul portretizează, în termeni puternic sugestivi, un grup sărac de locuitori într-o fermă colectivă abandonată din mediul rural maghiar chiar înainte de căderea comunismului. Tăcerea și anticiparea domnesc, până când carismaticul Irimiás și amica sa Petrina, despre care se credeau morți, apar brusc la fața locului. Pentru locuitorii care așteaptă, par a fi mesageri fie ai speranței, fie ai judecății de pe urmă. Elementul satanic la care se face referire in titlul cartii este prezent in moralitatea lor de sclavi si in pretentiile smecherelui Irimiás care, efectiv pe cat de inselatoare, ii lasa aproape pe toti legati in noduri. Toți cei din roman așteaptă să se întâmple un miracol, o speranță care vine de la bun început străpunsă de motto-ul introductiv al cărții Kafka: „În acest caz, îmi va lipsi lucrul așteptându-l.” ’ Romanul a fost transformat într-un film foarte original din 1994 în colaborare cu regizorul Béla Tarr.

Criticul american Susan Sontag l-a încoronat curând pe „maestrul apocalipsei” al literaturii contemporane din Krasznahorkai, judecată la care a ajuns după ce a citit a doua carte a autorului „Az ellenállás melankóliája” (1989; „Melancolia rezistenței”, 1998). Aici, într-o fantezie horror febrilă desfășurată într-un orășel maghiar cuibărit într-o vale Carpatică, drama a fost intensificată și mai mult. Încă de la prima pagină, noi – împreună cu fermecătoarea doamnă Pflaum – ne regăsim intrând într-o stare de urgență amețitoare. Semne de rău augur abundă. Crucială pentru secvența dramatică a evenimentelor este sosirea în orașul unui circ fantomatic, a cărui atracție principală este carcasa unei balene gigantice. Acest spectacol misterios și amenințător pune în mișcare forțele extreme, determinând răspândirea violenței și a vandalismului. Între timp, incapacitatea militarilor de a preveni anarhia creează posibilitatea unei lovituri de stat dictatoriale. Folosind scene de vis și caracterizări grotești, László Krasznahorkai portretizează cu măiestrie lupta brutală dintre ordine și dezordine. Nimeni nu poate scăpa de efectele terorii.

În romanul „Hábor ú és hábor ú” (1999; War & War, 2006) Krasznahorkai își schimbă atenția dincolo de granițele patriei sale maghiare permițându-i umilului arhivist Korin să decidă, ca act final al vieții sale, să călătorească de la periferiile Budapestei la New York, astfel încât să poată, pentru un moment, ia-i locul în centrul lumii. Acasă în arhive, a găsit o epopee antică excepțional de frumoasă despre războinicii reveniți pe care speră să o facă cunoscută lumii. Proza lui Krasznahorkai s-a dezvoltat spre sintaxa curgătoare cu propoziții lungi și întortocheate lipsite de opriri complete care i-au devenit semnătura.

 

Război și război, în picaresc-ul său ondulat, anticipează marele roman Báró Wenckheim hazatér (2016; Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, 2019), deși de această dată accentul se pune pe întoarcerea în patrie, Krasznahorkai jucându-se generos cu tradiția literară. Aici, idiotul lui Dostoievski este reîncarnat în baronul iremediabil îndrăgostit de dependența sa de jocuri de noroc. Acum ruinat, se îndreaptă spre casă, în Ungaria, după ce a petrecut mulți ani în exil în Argentina. Speră să se reunească cu iubita sa din copilărie, pe care nu o poate uita. Din păcate, în cursul călătoriei sale, își lasă viața în mâinile trădătorului Dante, un ticălos prezentat ca o versiune sumbră a lui Sancho Panza. Punctul culminant al romanului, care este în multe privințe punctul culminant comic al acestuia, este primirea plină de bucurie pe care o face baronului de către comunitatea locală, pe care protagonistul melancolic încearcă cu orice preț să o evite.

O a cincea lucrare poate fi adăugată acestor epopei „apocaliptice”: Herscht 07769: Florian Herscht Bach-regénye (2021; Herscht 07769: Un roman, 2024). Aici, ne aflăm nu într-un coșmar febril în Munții Carpați, ci mai degrabă într-o portretizare credibilă a unui orășel contemporan din Thüringen, Germania, care este totuși afectat de anarhie socială, crime și incendieri. În același timp, teroarea romanului se desfășoară pe fundalul puternicei moșteniri a lui Johann Sebastian Bach. Este o carte, scrisă dintr-o singură suflare, despre violență și frumusețe „imposibil” îmbinate.

Herscht 07769 a fost descris ca un mare roman german contemporan, datorită acurateței sale în portretizarea tulburărilor sociale ale țării. În egală măsură, protagonistul principal, Herscht, este chiar arhetipul unui copil credul și cu inimă mare, un nebun sfânt în spiritul lui Dostoievski, care reacționează puternic odată ce își dă seama că el, la fel ca Voluska în Melancolia rezistenței, și-a pus încrederea exact în acele puteri care se află în spatele ravagiilor din oraș. În Krasznahorkai, există întotdeauna loc pentru imprevizibil, așa cum este demonstrat pe deplin în deznodământul romanului.

László Krasznahorkai este un mare scriitor epic în tradiția central-europeană, care se extinde de la Kafka la Thomas Bernhard și este caracterizat de absurdism și exces grotesc. Dar există mai multe coarde la arcul său, iar el în curând privește spre Est, adoptând un ton mai contemplativ, fin calibrat. Rezultatul este o serie de opere inspirate de impresiile profunde lăsate de călătoriile sale în China și Japonia. Despre căutarea unei grădini secrete, romanul său din 2003, Északról hegy, Délről tó, Nyugatról utak, Keletről folyó (Un munte la nord, un lac la sud, cărări la vest, un râu la est, 2022), este o poveste misterioasă cu secțiuni lirice puternice, care are loc la sud-est de Kyoto. Lucrarea are senzația unui preludiu la bogata operă Seiobo járt odalent (2008; Seiobo There Below, 2013), o colecție de șaptesprezece povestiri aranjate într-o secvență Fibonacci despre rolul frumuseții și al creației artistice într-o lume a orbirii și a impermanenței. Alături de cvintetul său de epopei, reprezintă opera majoră a lui Krasznahorkai. Deosebit de memorabilă este scena de deschidere, în care un stârc alb ca zăpada stă nemișcat în mijlocul râului Kamo din Kyoto, așteptându-și victima în vârtejurile de dedesubt. Invizibilă pentru masele de oameni care trec pe acolo, pasărea devine o imagine evazivă a situației particulare a artistului.

Firul comun al cărții este mitul japonez despre Seiobo, care, conform legendei, protejează grădina ce, la fiecare trei mii de ani, produce fructe ce acordă nemurirea. În carte, mitul este despre crearea unei opere de artă și, într-o serie de episoade, urmărim geneza unei astfel de opere în cele mai diverse timpuri și medii. Adesea, actul creației are loc după o lungă perioadă de pregătire, marcată de tradiție și de practica măiestriei. Operele pot apărea și ca urmare a unor circumstanțe întârziate sau confuze, ca în povestea transportului periculos al unei picturi neterminate a renumitului artist renascentist Pietro Vannucci de la Florența la Perugia, orașul în care s-a născut acesta. În timp ce toată lumea crede că Perugino, așa cum este cunoscut în mod obișnuit, a renunțat la pictură, în Perugia are loc un miracol.

Artistul însuși este, așa cum se întâmplă adesea în Seiobo There Below, absent din aceste povești. În schimb, ni se prezintă personaje care stau puțin deoparte față de opera care urmează să ia naștere. Printre acestea se pot număra îngrijitori, spectatori sau meșteri devotați, care rareori sau chiar niciodată nu înțeleg sensul operei la care participă. Cartea este o portretizare magistrală, în cursul căreia cititorul este condus printr-un șir de „uși laterale” către actul inexplicabil al creației.

O altă lucrare captivantă care scoate în evidență amploarea și registrul literar al lui László Krasznahorkai este povestirea scurtă Aprómunka egy palotáért: bejárás mások őrületébe (Muncă de sabie pentru un palat: Intrarea în nebunia altora, 2020), publicată în 2018. Această poveste extrem de distractivă și destul de nebunească are loc într-un Manhattan bântuit de fantomele marelui Herman Melville, care a locuit cândva acolo, și de admiratorii săi fanatici. Este o carte nu doar despre blestemul imitației, ci și despre binecuvântarea rezistenței. Poate fi sau nu melancolică.

Anunţurile privind premiile Nobel 2025 continuă vineri cu cel pentru Pace. Premiul Nobel pentru ştiinţe economice va fi anunțat în 13 octombrie. 

Premiile vor fi înmânate la 10 decembrie, când este marcată ziua morţii lui Nobel.

$$$

 NOBILIMEA NEAGRĂ VENEȚIANĂ

Închipuie-ti, fie chiar pentru o clipa, ca tot ce stii despre realitatea înconjuratoare e un mare fals. Ca mare parte din ceea ce ne serveste mass-media sunt minciuni si manipulari grosolane. Ca tot ce se spune „liber” nu este decât rezultatul unui fals care izvoraste dintr-un lung sir de minciuni oficiale. Poate nu este adevarat, poate ca totul nu este decât o simpla conceptie conspirationist-alarmist-apocaliptica, la mare moda în aceste vremuri. Dar daca este adevarat?

Cine sunt cei ce formeaza Nobilimea Neagra?

Oamenii i-au numit „Nobilimea Neagra” datorita cruzimii, lacomiei si lipsei totale a oricarui atribut moral. Printr-un sir nemasurat de crime, violuri, rapiri, santaje, terorism, jafuri si chiar magie neagra, au anihilat orice forma de opozitie pentru a-si atinge scopurile. Cu trecerea timpului au devenit incredibil de bogati, puternici si influenti. Descendentii acestora ar detine si în prezent monopolurile asupra comertului mondial si sunt adevaratii stapâni ai Mafiei italiene.

Autorul Fritz Springmeier, în lucrarea Bloodlines of the Illuminati, enumera cele 13 familii care alcatuiesc forul conducator al Nobilimii Negre: Astor, Bundy, Collins, DuPont, Freeman, Kennedy, Li (din China!), Onassis, Rockefeller, Rothschild, Russel, van Duyn si casa Merovingiana.

Cercetatorul John Coleman, care a studiat istoricul Nobilimii Negre, afirma ca radacinile lor pot fi urmarite dincolo de oligarhii medievali ai Venetiei. Acestia ar fi avut origine asiatica si s-ar fi casatorit cu membrii caselor regale europene, înca de acum peste 800 de ani.

„Nobilimea neagra” sunt familiile oligarhice ale Venetiei si Genovei din Italia, care în secolul al XII-lea detineau privilegiile comerciale (monopoluri). Prima dintre cele trei cruciade, de la 1063 la 1123, a stabilit puterea Nobilimii Negre venetiene si a solidificat puterea clasei dominante bogate. Aristocratia Nobilimii Negre a obtinut un control complet asupra Venetiei în 1171, când numirea Dogelui a fost transferata catre ceea ce era cunoscut ca Marele Consiliu, ce era format din membri ai aristocratiei comerciale (printre care familia de Medici). Venetia a ramas în mâinile lor înca de atunci, dar puterea si influenta Nobilimii Negre venetiene se întinde mult dincolo de granitele sale, iar astazi se simte în fiecare colt al globului.

În 1204, familia oligarhica a împartit membrii lor în enclave feudale, iar din aceasta epoca dateaza marea constructie a puterii si a presiunii pâna când guvernul a devenit o corporatie închisa a familiilor Nobilimii Negre. Mai multe despre acest lucru pot fi gasite în lucrarile lui John Coleman, Nobilimea Neagra Demascata în Întreaga Lume ( Black Nobility Unmasked World-wide, 1985); Conspirators’ Hierarchy: The Story of the Committee of 300, – 1992.

Nobilimea Neagra si-a câstigat titlul prin trucuri murdare, asa ca atunci când populatia s-a revoltat împotriva monopolurilor în guvern, ca si oriunde altundeva (nu este vorba despre noi), conducatorii revoltei au fost rapid arestati si au fost spânzurati brutal. Nobilimea Neagra foloseste asasinatele secrete, uciderea, santajul, falimentul cetatenilor sau al companiilor concurente, rapirea, violul si asa mai departe … Cine sunt aceste familii astazi?

 Iata cele mai importante dintre ele :

 House of Bernadotte, Sweden

 House of Bourbon, France

 House of Braganza, Portugal

 House of Grimaldi, Monaco

 House of Guelph, Britain (una dintre cele mai importante)

 House of Habsburg, Austria

 House of Hanover, Germany (a doua cea mai importanta)

 House of Hohenzollern, Germany

 House of Karadjordjevic, Yugoslavia (fosta)

 House of Liechtenstein, Liechtenstein

 House of Nassau, Luxembourg

 House of Oldenburg, Denmark

 House of Orange, Olanda

 House of Savoy, Italy

 House of Wettin, Belgium

 House of Wittelsbach, Germany

 House of Württemberg, Germany

 House of Zogu, Albania

 Toate familiile din arborele genealogic Windsor

Toate familiile listate sunt legate de Casa Guelph, una dintre familiile originare ale Nobilimii Negre din Venetia, din care coboara Casa Windsor si astfel, actuala regina a Angliei, Elisabeta a II-a. Familiile Guelph sunt atât de interconectate cu aristocratia germana, prin Casa Hanovra, ca ar fi nevoie de mai multe pagini pentru a mentiona toate conexiunile lor. Toate casele regale (aproape) europene provin din Casa Hanovra si, astfel, din Casa Guelph – Nobilimea Neagra.

Un exemplu: regele britanic hanovrian George I a venit din Ducatul de Luneburg, o parte din nordul Germaniei, care fusese guvernata de familia Guelph înca din secolul al XII-lea. Astazi Guelphs (Windsorii) domina piata de materii prime si de ani de zile au stabilit pretul aurului (o marfa pe care nici nu o produc si nici nu o detin). Casa Windsor de asemenea controleaza pretul cuprului, zincului, plumbului si staniului. Nu este un accident ca principalele burse de marfuri se afla în Londra, Anglia. Companiile conduse de familiile Nobilimii Negre sunt British Petroleum, Oppenheimer, Lonrho, Philbro si multe altele.

O alta familie a Nobilimii Negre sunt Grosvenorii din Anglia. Timp de secole, aceasta familie a trait, ca majoritatea familiilor europene, din închirieri. Astazi familia detine cel putin 300 de acri de teren în centrul Londrei. Terenul nu este niciodata vândut, doar arendat pe un contract de închiriere de 39 ani – chiria terenului de mijloc. Piata Grosvenor, în care se afla Ambasada americana, apartine familiei Grosvenor, la fel ca si Piata Eaton. Apartamentele din Eaton Square sunt închiriate între 25.000 si 75.000 de lire pe luna (nu se includ aici costurile de întretinere). Acest lucru va va oferi o idee despre bogatia imensa de care familiile Nobilimii Negre se bucura din închirierea spatiilor si pamântului.

Nobilimea Neagra sunt fondatorii societatilor secrete moderne ale zilelor noastre, de la care provin toate celelalte care sunt legate de Illuminatti – Comitetul celor 300, Clubul de la Roma, CFR, RIIA, Bilderberg, Masa rotunda … toate provin din membrii Comitetului celor 300 si, prin urmare, din familiile Nobilimii Negre europene. 

Colaboratoare cu aceste familii, sunt familii americane precum Harrimans si McGeorge Bundys. Casa Hanovra pare a fi germana, dar este de fapt evreiasca. De asemenea si Casa Habsburgilor.

Deci nu chiar germanii au preluat tronul britanic ….

$$$

 9 octombrie 1621 - Polonia a restituit Moldovei Cetatea Hotin.

Spre sfîrşitul secolului XVI, Moldova era integrată în sistemul politic al Republicii Nobiliare Polone. Intervenţiile militare polone aduc la domnia Moldovei pe Ieremia Movilă (1595-1606), instaurînd dinastia movileştilor, care nu avea legături de sînge cu vechea dinastie din Moldova. Planurile de hegemonie polone asupra întregului spaţiu românesc au fost zădărnicite de războiul Ruso-Polon din 1609-1618.

În Moldova a urmat o perioadă de instabilitate şi dese schimbări de domnii la intervenţia Otomanilor şi Poloniei deteriorînd relaţiile dintre Poartă şi Polonia. Aceasta neînţelegere s-a înteţit şi prin atacurile frecvente ale cazacilor zaporojeni şi tătarilor. În urma unei expediţii otomane în frunte cu Iskander Paşa împotriva cazacilor, se încheie Pacea de la Jarucha (Busza) 1617, prin care urmau a se sista intervenţiile polone în arealul dunăreano-pontic.

Poarta se pregăteşte să atace pentru prima dată în istorie Polonia. Gaspar Graţiani (domn al Moldovei intre 4 februarie 1619 si 20 septembrie 1620), maurovlah din Dalmaţia, a fost numit de Poartă pentru a calma spiritele nemulţumite din cauza întăririi infruenţei otomane în principatele româneşti.

Principele Gabriel Bethlen (1613-1629) al Transilvaniei îl denunţă pe Graţiani la Constantinopol, iar Poarta intenţionează să-l mazilească. Graţiani începe ostilităţile împotriva otomanilor la Iaşi şi isi retrage fortele spre Polonia in direcţia Mohylow, unde în noaptea de 6/7 octombrie 1920, oastea polono-moldoveană a suferit o înfrîngere zdrobitoare în faţa celei otomano-tătare a lui Iskander Paşa.

Atît hatmanul, cît şi domnul Moldovei isi pierd viaţa. Aceasta a reprezentat prima confruntare armată directă între oştile otomane şi cele polone. Victoria de la Mohylow (Mohilău) l-a încurajat pe sultanul Osman II-lea să întreprindă personal o campanie împotriva Republicii Nobiliare Polone împreună cu tătarii, şi oştile domnului Valahiei – Radu Mihnea şi noului domn al Moldovei – Alexandru Iliaş.

Efectivul otoman 100 000 oameni, trupe combinate din care 12 000 ieniceri, numeroşi spahii, cuirasaţi, tunari, la care se adăugau 80 000 tătari, în frunte cu hanul Djanibek Ghirai, 6 000 ostaşi a domnului Valahiei – Radu Mihnea. Obiectivul sultanului fiind cucerirea Poloniei şi transformarea acesteia într-o bază de atac împotriva Imperiului Habsburgic.

Oastea polonă, 30 000 ostaşi donduşi de marele hatman al Coroanei Jan Karol Chodkiewicz, care la Nistru urmau să facă joncţiunea cu 20 000 de cazaci, a intrat prima în Moldova prădînd pînă la Iaşi asigurîndu-şi astfel provizii bogate după care se retrage la Hotin. În oastea polonă se afla şi feciorul lui Simion Movilă – Petru Movilă, pretendent la domnia Moldovei, care mai tîrziu va deveni mitropolit la Kiev.

Otomanii asediază oastea polona la Hotin între 24 august / 3 septembrie şi 19/29 septembrie 1621. Neînţelegerile dintre paşale, precum şi nesupunerea unor mari grupuri de ieniceri jigniţi de comportamentul sultanului au făcut mai puţin efectiv asediul Hotinului. Deşi sultanul a obţinut un succes militar, pacea încheiată ulterir va constitui o victorie politică de moment pentru că ambele părţi nu vor respecta tratatul.

Domnul Valahiei Radu Mihnea îl convinge pe sultan să nu ierneze în Moldova şi îl convinge să semneze tratatul de pace cu Plonia. Prevederile tratatului de pace de la Hotin (9 octombrie 1621), ca şi cele ale păcii de la Jaruha (1617), interziceau orice intervenţie polonă în Ţările Române. Pentru că ambele părţi au interpretat tratatul în mod diferit, acest act va fi considerat ulterior în istoriografie ca un armistiţiu.

În urma Păcii de la Hotin, această regiune este restituită de poloni Moldovei. Influienţa Polonă în principatele româneşti a fost slăbită, iar în Moldova şi Valahia s-a accentuat dominaţia otomană ce s-a manifestat prin pătrunderea a numeroase elemente greco-levantine în conducerea acestor principate. Cu ocazia campaniei Porţii împotriva Poloniei, turcii au ocupat Renii si cîteva sate care ţineau de ocolul Galaţilor.

$$$

 Un oltean s-a dus la poştă să trimită o telegramă:

– Sărut mâna doamnă, cât mă costă sa trimit o telegramă?

– 1 leu/cuvânt.

– Semnătura e tot un cuvânt?

– Nu, semnătura nu costă nimic!

– Bun, atunci scrieţi aşa în telegramă: ”Salut”

– Salut? Doar atât?

– Da!

– Şi la semnătură, ce trec?

– „prietenul tau care te aşteaptă în Gara de Nord, la trenul de 09.00, care soseşte la linia 4 ”

$$$

 Maria Filotti s-a nascut pe 9 octombrie 1883, in comuna Batogu, langa Braila, si a decedat pe 5 noiembrie 1956

A avut o carieră strălucitoare, dar a cunoscut şi gustul amar al eşecului, sentimentul neputinţei, prejudecăţile sociale împotriva meseriei de actor, războiul, foametea. Loviturile n-au zdrobit-o pentru că a crezut în ceea ce face când a ales teatrul.

Dacă ar fi să derulăm filmul vieţii actriţei din prima parte a vieţii, pornind de la cadrele cu universul colorat al copilăriei petrecute pe uliţa de la ţară, cu şatra de ţigani de la marginea satului, urmărind secvenţă cu secvenţă, vedem fuga de acasă, liceul cu dormitoare comune la internat şi lecţiile plictisitoare de greacă – limba moartă cum o numea – pasiunea juvenilă pentru literatură, Primul Război Mondial, sonde arzând, familii plecând în bejanie, răniţi, gări pline cu bărboşi, foamete… Nimic din toate aceste secvenţe nu arată că actriţa ar urma teatrul.

 În clasele primare vede prima dată un spectacol de teatru “Păunaşul codrilor”, a unei trupe ce venise în turneu, şi adoarme. Se trezeşte la primele împuşcături în spectacol pleacă acasă impresionată, spune tuturor că a fost la teatru fără să povestească ce a văzut. În liceu improvizează un spectacol, are succes, o marchează primele aplauze primite.

“N-am crezut în anii copilăriei şi primei tinereţi că destinul meu este neapărat acela de a trăi, pe scenă, vieţile altora, plăsmuite de alţii pentru bucuria altora, şi că în această înstrăinare a fiinţei mele – dăruită personajului şi spectatorului voi culege pentru sufletul meu cele mai nebănuite bucurii. Şi n-am simţit de timpuriu hotărârea să înfrâng orice oprelişte pentru a-mi realiza un asemenea ideal….”

Doreşte să urmeze „Litere” şi „Dreptul”. În timpul examenului de bacalaureat, Ştefan Sihleanu o întreabă de ce nu urmează arta dramatică. Propunerea o pune pe gânduri. Studentă la litere, alege teatrul. Pentru ea, a fi actor echivalează cu un titlu de nobleţe spirituală. La Conservator este admisă la clasa Aristizzei Romanescu şi a lui Constantin Nottara, îi are colegi pe Ion Manolescu, George Ciprian, Mişu Fotino, Marioara Fărcaşiu, Storin. Nu dădea pe la cursuri, iar profesoara ei era îngrijorată.

Într-o zi, aceasta o roagă să o ajute să ducă un bagaj acasă şi-i spune cât de important este să frecventeze cursurile. “Da, Myriam, – aşa o alinta – ai să cunoaşti succesul pe scenă. Ai să simţi cum sală întreagă stă aninată de buzele tale, trăieşte, râde, plânge şi vibrează o dată cu tine. Ai să simţi fiinţa acea unică pe care tu ai creat-o, în întunericul său, căreia tu i-ai dat un singur suflet din sufletul tău, dăruit personajului şi care a izbutit să contopească acele suflete într-o singură simţire…

Îţi dai sema de puterea magică a artistului, de frumuseţea clipei când simţi că harul tău a înălţat întreaga sală deasupra vieţii, într-o zonă unde oficiezi ritualul sălii? Ai s-o cunoşti şi tu, dar pentru asta trebuie să munceşti, mult, cu seriozitate şi să crezi în tine şi în arta ta…” Pe Maria Filotti o marchează gândurile profesoarei ei şi se implică mai mult în tot.

După absolvire joacă la teatrul din Iaşi trimisă de H. Lecca. În patru luni interpretează opt roluri alături de marea actriţă a scenei româneşti Agatha Bârsescu. Ia lecţii de frazare, nuanţare, mişcare. “Pe scândurile scenei începe marea şcoală a artei teatrale; pe scândurile scenei îţi deschizi larg porţile sufletului, ale gândirii şi ale inimii; pe scândurile scenei dai viaţă teatrului din viaţa ta.”

În 1907 cutreieră ţara, încremenită de durere împreună cu trupa de teatru a Agathei Bârsescu, apoi se întoarce la TNB, căci la teatru învăţătura nu se sfârşeşte niciodată.

Joacă la Teatrul Naţional alături de C. I. Nottara, Brezeanu, Toneanu, Voiculescu, Lucia Sturdza Bulandra, Marioara Voiculescu unde rolurile mici jucate de “aşii” scenei dovedesc că pentru un actor mare nu există rol mic.

“Problema rochiilor nu era simplă când aveam două premiere pe lună. Îmi amanetam la croitoreasă leafa pe toată stagiunea. Din puţinul pe care îl primeam de acasă plăteam chiria şi dejunul. Masa de seară o suprimam – nu e bine să intri în scenă după ce ai mâncat! – dar nu pentru siluetă, căci pe vremea aceea nu era la modă genul Greta Garbo ci mai degrabă genul Mae West…”

Tot atunci este invitată să predea cursuri de actorie la Conservator. În 30 de ani de profesorat “îmi dau seama cât de dragă mi-a fost munca de dascăl. Parcă simt şi acuma cum îmi bătea inima când urmăream din culise producţiile lor de absolvire a Conservatorului şi cum îmi creştea sufletul de bucurie când înţelegeam – din tăcerea înfiorată a sălii – că <<scena a trecut rampa!>> Dintre elevele mele dragi: Irina Răchiţeanu Şirianu, Clody Bertola, Eugenia Popovici, Elvira Godeanu şi multe altele; parteneri de clasă: G. Măruţă, Aurel Rogalski, George Rafael, Ion Henter, George Teodorescu.”

Teatru, pinacoteci, muzee, la Paris

Ani de-a rândul a fost delegata actorilor români la marile congrese de teatru de la Hamburg, Paris, Roma, Zurich, Moscova, Viena, Londra.

Vede spectacole de teatru la Comedia Franceză în epoca în care îşi aruncau ultimele focuri de artificii Sarah Bernardt şi Jean Coquelin, românul nostru De Max, în epoca baletelor ruseşti cu Ana Pavlova, Nijinski. Din călătoria în străinătate “am adus o amintire concretă: cutia de machiaj, de forma unei mici valize, ce cuprindea bagajul unui actor. Am purtat-o de atunci 50 de ani de carieră, pe multe meleaguri, în multe teatre.”

În 1937 pleacă la Paris la Congresul Internaţional de teatru, iar la Teatrul Naţional în Bucureşti se hotărăşte pensionarea sa, pentru că directorul teatrului aplica noua lege a teatrelor. Jignită, umilită şi distrusă sufleteşte acceptă situaţia. Totuşi, Sică Alexandrescu o distribuie în spectacolul cu piesa “O noapte furtunoasă” în rolul Vetei, după ce ani mulţi jucase rolul Zoe.

Primul Război Mondial. Actorii stau îngrămădiţi în clădirea teatrului, împărţind între ei ziua porţia de fasole, iar noaptea paturile din recuzită. Actriţele lucrează ca infirmiere. Îl zăreşte pe George Enescu puţin încovoiat, cu vioara lui sub braţ şi mâinile înfăşurate într-un manşon mic, grăbindu-se spre spitale. Şi nu uită că în atmosfera de durere a zilei, soţii Brezeanu i-au adus chiftele. Era în vremea când premierele se succedau în ritm vertiginos, obligate de legea teatrelor de atunci, iar publicul care intra în sala de spectacol, acelaşi. Actorii jucau seara, cinau în cabine, repetau noaptea, plecau spre casă ziua.

Înfiinţează Teatrul „Maria Filotti” în Bucureşti, pentru că publicul nu spunea „mă duc la teatrul din Sărindar, (Teatrul Mic)“ ci spunea „mă duc la teatru la Filotti“. A jucat pe scenă cu Eliza Petrăchescu, Raluca Zamfirescu şi alte actriţe. „Toţi oamenii din spatele scenei, de la maşinişti la electricieni, cabiniere, femeia de serviciu, au o influenţă asupra actorului înainte de spectacol”.

“Teatrul şi copilul meu constituiau singura raţiune de a fi, singura bucurie a vieţii mele. Am cunoscut sărăcia şi gândul obsedant că aş putea să-mi sfârşesc zilele în lipsuri, aşa cum a fost soarta marilor actori ai vremii. De aceea am muncit din greu. Am cunoscut şi dăruirea sufletească a prieteniilor neaşteptate.”

În 1944, bombele care au explodat în apropierea Teatrului Naţional din Bucureşti au îngropat visuri, au adus lacrimi pe obraji şi au distrus şi teatrul Mariei Filotti. Tremura deasupra locurilor acelea ecolul paşilor celor care au urcat treptele unui teatru care nu mai exista: Ghica, Caragiale, Davila, Gusty, Nottara şi mulţi alţii…

Nu poate să renunţe, se hotărăşte şi cu împrumuturi din bănci, ajutată de fiul său, în patru luni ridică alt teatru, cu scenă înaltă, magazie mare pentru decoruri, cabine largi. Teatrul său nu are o soartă lungă pentru că vine naţionalizarea. Totuşi, pe scena lui apucă să joace Birlic, apoi Beligan.

“Între teatru şi comorile lumii… aş alege teatrul…”

Ideile generoase nu mor niciodată, iar după 50 de ani pe scândurile scenei şi-a adunat amintirile vii într-o carte. Maria Filotti pune în autobiografia ei mărturii preţioase din istoria teatrului românesc despre improvizaţiile teatrale din timpul şcolii unde juca roluri de băieţi, despre primii colegi de scenă, primii studenţi, peripeţii din turneee, primele roluri, momente memorabile din teatru şi din viaţa actriţei.

Marea actriţă şi omul de teatru energic şi întreprinzător, care s-a ridicat deasupra vieţii mărunte din toate loviturile primite, trece fermecată porţile creaţiei, în care ea crede cu tărie, făcându-i stagiunile pline de griji, nevoi, nădejdi, mult mai uşoare. A avut o situaţie mai norocoasă decât Aristizza Romanescu, care a murit în sărăcie şi mizerie, la Iaşi.

“Îmi vine în minte o întrebare ce mi s-a pus cândva: dacă ar fi să reîncep viaţa şi ar fi să aleg între munca istovitoare de teatru şi o viaţă tihnită şi îmbelşugată, ce aş alege? Am răsuns: Între teatru şi comorile lumii… aş alege teatrul…”

Astăzi teatrul din Brăila, îi poartă numele: Teatrul “Maria Filotti”.

Sursa: Maria Filotti – „Am ales teatrul”