$$$

 

Ceea ce astăzi pare o simplă fotografie veche conține una dintre cele mai tragice povești ale Europei secolului al XIX-lea. Imaginea îi înfățișează pe Emil și Mary Keller împreună cu fiica lor, Annie, în vârstă de abia 9 luni, portretizate într-unul dintre cele mai tulburătoare genuri ale fotografiei victoriene: post-mortem.

Familia Keller, originară din Zurich, părea să întruchipeze liniștea unei familii din clasa de mijloc. S-au căsătorit în 1890, dar nenorocirea a lovit curând: primul lor copil a murit la 13 zile după naștere. Mary, devastată, a căzut într-o depresie profundă care nu a părăsit-o niciodată cu adevărat. Când s-a născut Annie, în loc de bucurie, tânăra mamă s-a cufundat și mai adânc, victimă a psihozei postnatală, o tulburare la fel de gravă pe cât de greșit înțeleasă la acea vreme.

Boala a făcut-o să piardă contactul cu realitatea, să audă voci și să sufere de iluzii. Medicii au spitalizat-o de mai multe ori, dar au externat-o întotdeauna prea devreme. Soțul ei, Emil, descris ca un om devotat și iubitor, a încercat să întrețină gospodăria în timp ce privea cum starea mentală a soției sale se prăbușește.

În noaptea de 25 ianuarie 1894, tragedia a atins punctul culminant. Un vecin a auzit împușcături: Emil zăcea mort în bucătărie, Mary se împușcase în tâmplă, iar Annie, la doar câteva luni, a fost împușcată în piept, iar hainele îi luase foc. Încercările de a se salva au fost zadarnice. Mama și fiica au murit câteva ore mai târziu.

Au fost îngropați împreună într-un sicriu special făcut pentru ei. În fotografie, Mary apare cu capul sprijinit pe umărul lui Emil, ascunzând rana care i-a luat viața. Annie se odihnește în mijloc, ca și cum ar dormi. Dar ceea ce pare calm este de fapt urma unui iad domestic pe care nici știința, nici societatea de atunci nu l-au putut înțelege.

Peste 5.000 de oameni au participat la înmormântare, șocați de brutalitatea tragediei. Iar medicul care a tratat-o ​​pe Mary a mărturisit ulterior că nu ar fi trebuit să fie externată atât de curând.

Fotografia, așadar, nu este doar o amintire. Este o mărturie dureroasă a unei perioade în care sănătatea mintală era un teritoriu neexplorat și în care o boală neînțeleasă putea distruge o întreagă familie.

$$$

 In Memoriam 

Mircea Albulescu

MIRCEA ALBULESCU 

     ~O viață 

    închinată artei~  

( 4 octombrie 1934 

– 8 aprilie 2016)

★ Mircea Albulescu s-a născut într-o zi de toamnă, în București. A fost un copil sensibil, crescut între două lumi: mama sa era poloneză, iar tatăl român, dirijor de fanfară militară. Încă de mic, a simțit chemarea frumosului și a cuvântului.

★ A urmat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, unde a fost format de marea actriță Aura Buzescu. A devenit actor, profesor, poet, scriitor și om de cultură. A jucat în zeci de filme și piese de teatru, lăsând în urmă o moștenire artistică profundă.

★ Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, format de Aura Buzescu, a devenit nu doar actor, ci și profesor, poet, prozator, publicist. A fost mentor pentru generații întregi: Adrian Titieni, Florin Piersic Jr., Dragoș Bucur… și mulți alții care îi poartă în suflet învățăturile.

★ A jucat în peste 70 de filme, a urcat pe scenele marilor teatre, a scris versuri și gânduri care încă ne ating. A primit steaua pe Aleea Celebrităților, dar adevărata lui stea a fost în inimile noastre.

★A iubit profund: pe Maria, soția sa timp de peste 50 de ani, și pe fiul lor, Matei. După pierderea Mariei, a învățat engleză și calculatorul , de dragul nepotului Vladimir. La 75 de ani, încă învăța, încă iubea, încă trăia cu demnitate.

★ În 2013, și-a anunțat retragerea din viața artistică. Dar nu și din viața noastră. 

★Mircea Albulescu a murit pe 8 aprilie 2016, la vârsta de 81 de ani, din cauza unui infarct miocardic.

★Mircea Albulescu rămâne o voce, un gest, o privire care ne însoțește. Un om care a ars frumos, ca o lumânare aprinsă în sufletul culturii românești.

 „Nu sunt un actor care joacă. Sunt un om care trăiește.” – Mircea Albulescu

Respect!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 In Memoriam: FLORIAN PITTIŞ

Florian „Moţu” Pittiş - actor de teatru şi film, regizor, traducător, interpret de muzică folk, textier, voce a emisiunii „Teleenciclopedia” de la TVR, realizator de emisiuni radio şi fondator al Radio România 3 Net (care astăzi îi poartă numele), s-a născut la 4 octombrie 1943, în Bucureşti, şi s-a stins în ziua de 5 august 2007, în urma unei grele suferinţe.

La numai 4 ani, Moţu - aşa cum era alintat, a debutat pe scena Teatrului Savoy, în spectacolul „Congresul puştilor”.

Pe când era în clasa a IV-a, a pus în scenă actul III din piesa „O scrisoare pierdută” şi a jucat în rolul cetăţeanului turmentat.

În 1958 a făcut figuraţie în „Omul cu mârţoaga”, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Din cauza unor probleme de dicţie, a ratat prima încercare de a fi admis la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti.

A făcut un an de Politehnică şi, în paralel, a lucrat ca electrician la Teatrul „Bulandra”, perioadă în care a văzut de zeci de ori „Cum vă place” şi „D’ale carnavalului”, învăţând textele pe dinafară şi studiind arta marilor actori.

A luat lecţii de dicţie şi, într-un moment în care a lipsit un actor, regizorul Liviu Ciulei l-a introdus în distribuţia de la „Cum vă place”.

Ulterior, Pittiş a fost admis la Institutul de Teatru, pe care-l va absolvi ca şef de promoţie.

A fost angajat la Televiziunea Română, apoi la „Bulandra”, unde a interpretat numeroase roluri - mai ales în spectacolele regizate de Ciulei, dar va începe şi proiectele propriilor spectacole de poezie şi muzică, dedicate în special tinerilor.

În perioada de glorie a divertismentului TV, a făcut parte din trio-ul Pittiş - Dan Tufaru - Anda Călugăreanu, lucrând cu Alexandru Bocăneţ.

A făcut parte din Cenaclul „Flacăra”, iar în 1992, împreună cu M. Baniciu, M. Vintilă şi Vlady Cnejevici - a întemeiat formaţia Pasărea Colibri, cu care concertează până în 2001, înregistrând şi patru albume.

În 1973 a devenit prezentatorul emisiunii „Clubul curioşilor”, apoi a realizat „Pittiş Show”, iar după 1989, a făcut parte din echipa emisiunii „Declaraţie de iubire”, la Radio România Cultural.

În 1998 a fost numit director al postului România Tineret.

În 2004, postul s-a transformat în Radio3net, un post cu emisie pe Internet, proiectul aparţinându-i lui Pittiş.

În 2004 i s-a conferit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor, Categoria D - „Arta Spectacolului” - „în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului”.

Citiţi pe blog --- >>> https://pearipadecant.blogspot.com/2021/08/in-memoriam-florian-pittis.html - şi alte detalii despre #Florian_Pittiş.

#FlorianPittiş - #InMemoriam

$$$

 S-a întâmplat la 1 octombrie1890: La această dată, s-a născut Constantin C. Nottara, compozitor, violonist şi critic muzical român (d. 1951). Constantin C. Nottara a fost un compozitor român, fiul actorului Constantin I. Nottara. A studiat vioara la Conservatorul din Bucureşti cu Robert Klenk, compoziţia cu Alfons Castaldi şi teoria cu Dumitru Georgescu Kiriac, perfecţionându-se la Paris. Printre lucrările sale se numără un poem pentru vioară şi orchestră (1920), o suită (1930), „Poemul Păcii” (1948), unnonet, baletul mimodramă „Iris”, operele „La drumul mare” (după Cehov, 1941), „Se face ziuă” (după Zaharia Bârsan, 1943), Ovidiu (după Vasile Alecsandri, 1950). Aflată la început sub influenţa impresionismului francez, creaţia lui Nottara s-a integrat treptat tendinţei primelor decenii ale secolului XX de formare a unui stil naţional românesc.

Constantin C. Nottara rǎmâne una dintre personalitǎțile de primǎ linie din muzica româneascǎ a primei jumǎtǎți din secolul al XX-lea, compozitor, violonist - concertist, profesor, dirijor și critic muzical. A fǎcut parte din generația care l-a secondat pe George Enescu în consolidarea școlii muzicale moderne românești. S-a nǎscut în familia celebrului actor Constantin I. Nottara și a fost stimulat de mic spre muzicǎ de mama lui, cântǎreața și pianista Elena Nottara - eleva lui George Ștephǎnescu. Pregǎtirea lui Constantin C. Nottara s-a realizat în trei centre muzicale. La București a început studiul viorii cu Nicolae Cerchez, iar din 1900 pânǎ în 1907 urmeazǎ cursurile Conservatorului de Muzicǎ și Declamațiune, unde i-a avut profesori pe Robert Klenck (vioarǎ), Dumitru Georgescu Kiriac (teorie-solfegiu) și Alfonso Castaldi (armonie, compoziție, dirijat). La Paris începe în 1907 studiile de vioară cu George Enescu și Henri Berthelier, totodatǎ urmeazǎ cursuri de compoziție la conservatorul din capitala Franței. La Berlin începe din 1909 ultima sa etapǎ de studii. Pânǎ în 1913 urmeazǎ cursuri la Konigliche Akademie der Kunstler la clasa de vioarǎ a lui Karl Klinger, pe lângǎ celelalte materii, se afirmǎ ca violinist în recitaluri și concerte, ca membru în diferite orchestre și formații de cvartet de coarde.

Reîntors în țarǎ, activitatea sa se amplificǎ: fondeazǎ un cvartet de coarde care îi poartǎ numele, apare ca solist în concerte apreciate de presa vremii, se numǎrǎ printre membrii fondatori ai Societǎții Compozitorilor Români, fondeazǎ Orchestra Municipiului București și dirijeazǎ Orchestra Radio în perioada 1933 - 1938, apare în recitaluri alǎturi de George Enescu (interpretând în primǎ audiție româneascǎ Cvartetul de coarde op. 22 nr. 1 de George Enescu), publicǎ studii și cronici muzicale în reviste românești, ca și în Zeitschrift für Musik din Leipzig; din 1918 devine profesor de vioarǎ la Conservatorul din București, preluînd și alte clase, precum cea de muzicǎ de cameră și cea de orchestrǎ. Din activitatea pedagogicǎ se retrage dupǎ 29 de ani, în 1947. „La catedrǎ, ca și la pupitru, artistul și pedagogul Constantin C. Nottara își îmbinǎ eforturile într-un admirabil, sincer și susținut elan didactic" (Constantin Brǎiloiu). Constantin C. Nottara s-a stins din viațǎ în 19 ianuarie 1951, la București.

Compozițiile lui Constantin Nottara acoperǎ toate genurile, denotǎ o înaltǎ mǎiestrie și exceleazǎ printr-o melodicǎ generoasǎ. De la Siciliana op. 1 nr. 1 pentru vioarǎ și pian (1913), dedicatǎ lui George Enescu și pânǎ la Nonetul pentru suflǎtori și coarde (1950) inspirația autorului s-a axat pe douǎ categorii. Din prima categorie amintim creațiile dedicate viorii sau corzilor, în general: Sonata op. 1 nr. 2 în re minor pentru vioarǎ și pian (1914), Poemul pentru vioarǎ și orchestra (1920 ) - distins cu Premiul de Compoziție George Enescu, Suita în stil românesc pentru pian și violoncel (1949) Suita pastoralǎ în Re major pentru vioarǎ și pian (1949), Concertul în re minor pentru vioarǎ și orchestra (1950). Cea de-a doua categorie reflectǎ atracția cǎtre genul dramaturgic al operei, baletului și al muzicii de teatru, atracție fireascǎ datoritǎ mediului artistic în care a crescut și s-a format. Operele La drumul mare dupǎ Cehov (1932), Cu dragostea nu se glumește dupǎ Alfred de Musset(1933), Se face ziuǎ dupǎ Zaharia Bârsan (1943) le-a compus pe librete proprii. Ultima operǎ, consideratǎ și cea mai valoroasǎ, Ovidiu, dupǎ piesa lui Vasile Alecsandri, a rǎmas neterminatǎ; revizuirea întregii partituri, ca și finalizarea actului al V-lea fiind întreprinse de compozitorul Wilhelm Georg Berger.

Stilul lui Constantin Nottara poate fi apreciat ca eclectic. Pentru multe lucrǎri s-a inspirat din folclorul românesc: Suita româneascǎ pentru pian, Variațiuni simfonice pe un cântec din Bihor (1943), Schițǎ simfonicǎ olteneascǎ (1932). Existǎ o serie de creații în care valorificǎ alte tipuri de cântece populare: portughez (Jocuri din Portugalia), ceh (Impresii din Cehoslovacia), rus (La drumul mare), francez (Cu dragostea nu se glumește) De-a lungul carierei sale a fost apreciat și a primit multe distincții la București,Paris, Praga și Lisabona.

Surse:

Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964

http://217.73.168.35/~cr/index.php?page=person&id=146

http://www.bestmusic.ro/constantin-c-nottara/biografie-constantin-c-nottara/

http://www.clasic.radio/articol/constantin-c-nottara/2072551/5331/2

$$$

 FILOZOFIA PRESOCRATICĂ

Filosofia presocratică, cunoscută și sub numele de filozofia greacă timpurie , se referă la ansamblul de gândire filosofică care a apărut înainte de vremea lui Socrate în lumea greacă antică. Acești filozofi au investigat în principal cosmologia, căutând să înțeleagă natura fundamentală și originile universului. Cercetările lor, însă, nu s-au limitat la lumea naturală; ei au explorat și etica, religia și societatea. Trecerea lor fundamentală de la explicațiile mitologice la interpretări raționale și naturaliste a pus bazele filosofiei occidentale și metodologiei științifice.

Activitatea intelectuală a filozofilor presocratici a înflorit datorită poziției geografice a Greciei, care a favorizat schimburile culturale cu civilizațiile vecine, și apariției orașelor-stat independente (poleis), care au încurajat cercetarea intelectuală. În ciuda contribuțiilor lor semnificative, majoritatea operelor lor originale s-au pierdut, iar cunoștințele noastre despre învățăturile lor provin în principal de la comentatorii ulteriori.

Terminologie și clasificare

Termenul „presocratic” a fost inventat în secolul al XIX-lea, în principal de către savanți germani, pentru a-i clasifica pe filosofii care l-au precedat pe Socrate . Aristotel și alți gânditori antici i-au numit „physikoi” (fizicieni) datorită concentrării lor pe explicarea naturii (physis). Distincția dintre filosofia presocratică și cea socratică se bazează pe diferențele dintre preocupările lor centrale - în timp ce presocraticii căutau explicații pentru lumea naturală, gândirea socratică punea accent pe etică și afacerile umane.

Există, totuși, limitări ale acestei clasificări. Unii presocratici au explorat probleme etice, iar mai mulți au fost contemporani ai lui Socrate. Cercetători precum James Warren și André Laks susțin că diviziunea este mai degrabă geografică și textuală decât strict cronologică sau tematică. În ciuda acestor dezavantaje, termenul rămâne util pentru discuțiile istorice și academice.

„Filosofii presocratici au explorat în principal cosmologia, căutând explicații naturale pentru originea și substanța universului, mai degrabă decât să se bazeze pe mitologie.”

Surse și transmiterea gândirii presocratice.

Doar fragmente din scrierile presocratice au supraviețuit astăzi, păstrate prin intermediul unor autori mai târziu precum Platon , Aristotel, Teofrast, Plutarh și Simplicius. Principalul mod de transmitere este prin testimonia - relatări și discuții furnizate de gânditorii mai târziu, mai degrabă decât scrieri directe ale filosofilor înșiși. Această transmitere indirectă face dificilă reconstituirea argumentelor și doctrinelor lor precise.

Cea mai cuprinzătoare colecție de fragmente și mărturii presocratice a fost compilată de Hermann Diels și Walther Kranz în Die Fragmente der Vorsokratiker (1903), cunoscută acum sub numele de Diels-Kranz (DK). Mai recent, cercetători precum André Laks și Glenn Most au produs ediții moderne cu interpretări actualizate.

Context istoric

Filosofia presocratică a apărut în secolul al VI-lea î.Hr. în Ionia, o regiune bogată în comerț și schimburi culturale cu Egiptul și Mesopotamia . Extinderea Imperiului Persan și interacțiunile Greciei cu alte civilizații au influențat dezvoltarea cercetărilor lor filosofice. Orașele-stat grecești , în special cele cu instituții democratice, au oferit un mediu în care dezbaterile intelectuale puteau înflori.

În plus, grecii moșteniseră o multitudine de narațiuni mitologice de la poeți precum Homer și Hesiod. Aceste mituri încercau să explice lumea prin acțiuni divine. Filosofii presocratici, însă, au căutat explicații naturaliste, marcând o trecere către cercetarea rațională.

Principalii filosofi și școli presocratice

Școala Milesiană: Thales, Anaximandru și Anaximenes

Școala Milesiană, cu sediul în Milet , a fost primul grup cunoscut de filozofi greci. Principala lor preocupare era identificarea arhe-ului - principiul fundamental al tuturor lucrurilor.

---Thales (cca. 624–546 î.Hr.) este considerat primul filosof. El a propus ideea că apa este substanța fundamentală a universului și a sugerat că toate lucrurile sunt pline de forță divină. De asemenea, a contribuit la matematică și astronomie.

---Anaximandru (cca. 610–546 î.Hr.) a introdus conceptul de apeiron (indefinitul sau nemărginitul) ca origine a tuturor lucrurilor. El a speculat despre evoluție și cosmologie.

---Anaximenes (cca. 585–528 î.Hr.) a propus că aerul este elementul principal și că diferite substanțe apar prin rarefierea și condensarea aerului.

Xenofan: Critica zeilor antropomorfi

Xenofan din Colofon (cca. 570–478 î.Hr.) a criticat reprezentarea tradițională a zeilor, argumentând că, dacă animalele ar putea desena, ar înfățișa zeii după asemănarea lor. El a pledat pentru un principiu divin unic, non-antropomorf.

Heraclit: Doctrina schimbării

Heraclit din Efes (cca. 535–475 î.Hr.) este faimos pentru doctrina sa despre flux, rezumat în sintagma panta rhei („totul curge”). El credea că focul este substanța fundamentală a universului și a introdus conceptul de logos ca ordine rațională care stă la baza oricărei schimbări.

Pitagorismul: Matematică și Metafizică

Pitagora din Samos (cca. 570–495 î.Hr.) a fondat o mișcare religioasă și filosofică ce considera numerele drept realitatea supremă. Pitagoreienii credeau în armonia cosmosului și în transmigrația sufletelor.

Școala Eleatică: Parmenide, Zenon și Melissus

---Parmenide (cca. 515–450 î.Hr.) a susținut că realitatea este neschimbătoare și că schimbarea este o iluzie. Poemul său Despre natură prezintă Ființa ca fiind eternă, indivizibilă și imobilă.

---Zenon din Eleea (cca. 490–430 î.Hr.) este faimos pentru paradoxurile care contestă noțiunea de pluralitate și mișcare.

---Melissus (secolul al V-lea î.Hr.) a dezvoltat ideile lui Parmenide, întărind argumentul că realitatea este una și infinită.

Empedocle și Anaxagora: teorii pluraliste

---Empedocle (cca. 494–434 î.Hr.) a propus că toată materia este compusă din patru rădăcini (pământ, apă, aer, foc) combinate de forțele Iubirii și Certului.

---Anaxagora (cca. 500–428 î.Hr.) a introdus conceptul de nous (minte) ca principiu organizator al cosmosului.

Atomism: Leucip și Democrit

Leucip și Democrit (cca. 460–370 î.Hr.) au dezvoltat teoria atomismului, propunând că toată materia este alcătuită din atomi indivizibili care se mișcă prin vid. Perspectiva lor materialistă respingea teleologia și intervenția divină.

Sofiștii: relativism și retorică

Sofiștii, inclusiv Protagoras și Gorgias, au pus accent pe abilitățile retorice și relativism, argumentând că adevărul și moralitatea sunt subiective și depind de percepția umană.

Contribuții filozofice

Naturalism și raționalism

Presocraticii au schimbat înțelegerea cosmosului de la explicații mitologice la explicații naturaliste. Au introdus raționalismul, punând accentul pe rațiune în detrimentul intervenției divine.

Cosmologie și știință

Presocraticii au pus bazele gândirii științifice propunând teorii despre natura materiei, originile universului și evoluția biologică.

Epistemologie și logică

Cercetările lor asupra naturii cunoașterii au influențat discuțiile epistemologice ulterioare. Accentul pus de Parmenide pe rațiune în detrimentul percepției senzoriale a fost deosebit de influent.

Etică și societate

În timp ce majoritatea presocraticilor s-au concentrat pe cosmologie, unii, precum sofiștii, au explorat etica, dreptatea și filosofia politică, punând bazele gândirii socratice și platonice.

Moștenire și influență

Filosofia presocratică a modelat profund tradițiile intelectuale occidentale. Ideile lor i-au influențat pe Platon și Aristotel, care au dezvoltat în continuare metafizica, epistemologia și etica. Atomismul a prefigurat principiile științifice moderne, în timp ce raționalismul lor a pregătit scena pentru metoda științifică.

Gânditorii de mai târziu, inclusiv savanți renascentiști, filosofi iluminiști și oameni de știință moderni, s-au inspirat din presocratici. Figuri precum Nietzsche și Heidegger le-au reexaminat opera, demonstrând relevanța lor durabilă.

$$$

 ISTORIA STATULUI MITANNI

Mitanni a fost un puternic regat vorbitor de limbă hurrită care a existat în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei (Turkia de astăzi) între aproximativ 1550 și 1262 î.Hr. Era cunoscut în textele babiloniene sub numele de Ḫabigalbat, în înregistrările asiriene sub numele de Hanigalbat sau Hani-Rabbat și în sursele egiptene sub numele de Naharin. Istoria Mitanni nu este bine documentată din cauza lipsei de înregistrări locale care au supraviețuit, ceea ce face ca cercetătorii să se bazeze pe relatări externe ale civilizațiilor vecine, cum ar fi hitiții, asirienii și egiptenii.

Originile Mitanni

Hurrienii erau prezenți în regiune cel puțin de la sfârșitul mileniului al III-lea î.Hr. Dovezile arheologice din situri precum Tell Mozan, unde un rege pe nume Tupkish a domnit în jurul anului 2300 î.Hr., sugerează structuri politice hurrite timpurii. Prima utilizare înregistrată a limbii hurrite datează din vremea regelui Tish-atal din Urkesh, în secolul al XXI-lea î.Hr. Până la începutul mileniului al II-lea î.Hr., hurrienii formau majoritatea populației din Mitanni, iar în jurul anului 1600 î.Hr., Mitanni a devenit o entitate politică distinctă.

Geografie și expansiune

La apogeul său, Mitanni se întindea de la Munții Taurus în nord-vest până la râul Eufrat în est, incluzând regiuni precum Kizzuwatna și părți din Levant. Se învecina cu hitiții la nord, cu egiptenii la vest, cu kasiții din Babilonia la sud și cu asirienii la est. Influența regatului se reflectă în toponime și stiluri de ceramică hurriene, cum ar fi ceramica distinctivă Nuzi, găsită în toată regiunea.

"Regatul Unit"

Numele Mitanni derivă probabil din termenul indo-arian „Maitanni”, care înseamnă „regat unit”. Înregistrările asiriene se referă la Mitanni ca Hanigalbat sau Hani-Rabbat, în timp ce egiptenii îl numeau Naharin. Termenul „Ḫanigalbat” ar putea fi legat de numele „Hanu”, care descria grupurile nomade din regiunea nordică a Eufratului.

Regatul timpuriu

Mitanni a devenit o putere politică și militară importantă până în secolul al XVII-lea î.Hr., probabil chiar mai devreme. A crescut în putere pe măsură ce hitiții, egiptenii și asirienii se luptau pentru dominație în Orientul Apropiat. Inițial, regatul și-a menținut independența prin formarea de alianțe și exercitarea de presiuni militare asupra vecinilor săi.

Relațiile cu Egiptul și hitiții

Interacțiunile lui Mitanni cu Egiptul au fost complexe, trecând de la rivalitate la alianță. La început, cele două state s-au ciocnit pentru controlul teritoriilor siriene, dar până în secolul al XV-lea î.Hr., stabiliseră deja relații diplomatice. Faraoni precum Thutmose al III-lea și Amenhotep al III-lea s-au căsătorit cu prințese din Mitanni, cimentând legăturile dintre cele două regate. Între timp, Mitanni s-a confruntat și cu o presiune crescândă din partea Imperiului Hitit, care căuta să-și extindă influența în Siria.

Mitanni și Asiria

Asiria, inițial vasală a lui Mitanni, a câștigat putere sub conducători precum Eriba-Adad I și Ashur-uballit I. Până la sfârșitul secolului al XIV-lea î.Hr., Asiria începuse să-și afirme independența, contestând autoritatea mitanniană. Declinul regatului a fost accelerat de conflicte interne și de intervenția hitiților, care au profitat de starea slăbită a lui Mitanni.

Marele Război Sirian

În timpul domniei lui Tushratta , Mitanni s-a confruntat cu o provocare semnificativă din partea hitiților, conduși de Suppiluliuma I. Acest conflict, cunoscut sub numele de Marele Război Sirian, i-a văzut pe hitiți demantelând sistematic controlul lui Mitanni asupra statelor sale vasale siriene. Suppiluliuma a capturat Washukanni, capitala Mitanni, forțând Tushratta să fugă. Războiul a dus în cele din urmă la fragmentarea și subjugarea Mitanni atât de către hitiți, cât și de către asirieni.

Căderea Mitanni-ului

În urma asasinării lui Tushratta, a urmat o luptă pentru putere în rândul elitei conducătoare din Mitanni. Hitiții l-au instalat pe Shattiwaza ca lider marionetă, reducând Mitanni la statul vasal. Între timp, Asiria, sub conducerea lui Shalmaneser I, a anexat teritoriile Mitanni rămase, marcând sfârșitul definitiv al odinioară marelui regat. Până în 1262 î.Hr., Mitanni încetase să mai existe ca entitate independentă, fiind absorbită de Imperiul Asirian în expansiune.

Influențe indo-ariene

Elita conducătoare a lui Mitanni a afișat puternice elemente lingvistice și culturale indo-ariene, evidențiate de nume regale și referințe religioase. Tratatele și textele din această perioadă menționează zeități indo-ariene precum Mitra, Varuna, Indra și Nasatya, sugerând o legătură cu tradițiile vedice timpurii. Faimosul text Kikkuli despre dresajul cailor, scris în limba hitită, dar care conține terminologia indo-ariană, susține în continuare această teorie.

Dovezi arheologice

Săpăturile arheologice au descoperit situri importante din perioada Mitanni, inclusiv Washukanni (probabil Tell Fekheriye) și Nuzi. Artefacte din perioada Mitanni, cum ar fi sigilii cilindrice, ceramică și tăblițe cuneiforme, oferă informații despre administrația și viața de zi cu zi a regatului. Săpăturile de la Tell Brak, Tell Bazi și Bassetki au scos la iveală vestigii semnificative din perioada Mitanni, ajutând cercetătorii să reconstruiască istoria acestei civilizații enigmatice.

Moștenirea Mitanni

În ciuda decăderii sale finale, Mitanni a jucat un rol crucial în modelarea peisajului politic și cultural al Orientului Apropiat antic. Influența sa a persistat prin limba hurrită, stilurile artistice și tradițiile religioase, care au fost adoptate de civilizațiile ulterioare. Interacțiunile regatului cu Egiptul, hitiții și Asiria evidențiază importanța sa ca putere majoră în epoca bronzului.

$$$

 HESIOD - „MUNCI ȘI ZILE”

„Munci și zile” este un text fundamental al poeziei didactice grecești scris de poetul Hesiod în jurul anului 700 î.Hr. Compusă în hexametru dactilic și întinzându-se pe 828 de versuri, această poezie este mai mult decât o simplă operă literară - este o fereastră către valorile morale, practicile agricole și frustrările sociale ale Greciei arhaice. Printr-un monolog consultativ adresat fratelui său rătăcit Perses, Hesiod creează o fuziune între instrucțiunea practică și îndrumarea morală, împletind mitul cu experiența trăită. Opera, considerată pe scară largă un almanah al fermierului, servește și ca o critică socio-politică și o reflecție asupra justiției divine.

Context istoric și frustrare personală

Se crede că poemul „ Munci și zile” are ca fundal o perioadă de criză agrară în Grecia continentală. Disputele funciare, suprapopularea și scăderea productivității agricole i-au determinat pe mulți greci să pornească în expediții coloniale în căutarea unui sol fertil și a unor vieți mai promițătoare. Aceste tensiuni au afectat profund comunitățile rurale, iar poemul lui Hesiod este impregnat de anxietatea și amărăciunea pe care le generează o astfel de instabilitate. El își situează învățăturile într-o dispută personală privind moștenirea, acuzându-l pe fratele său, Perses, că și-a risipit partea și că a folosit mită pentru a influența magistrații locali corupți - „regi devoratori de mită” - în avantajul său. Acest conflict familial devine fundamentul pe care Hesiod construiește un argument etic mai amplu despre dreptate, muncă și pedeapsa divină.

Invocarea Muzelor și rolul lui Zeus

În conformitate cu tradiția poetică, Muncile și zilele începe cu o invocație către Muzele din Pieria, chemându-le să cânte despre Zeus , care guvernează soarta muritorilor. Deși scurtă în comparație cu invocația mai lungă din Teogonia , această deschidere stabilește autoritatea divină care stă la baza mesajului lui Hesiod. Zeus este descris nu doar ca regele zeilor, ci ca o forță a echilibrului moral - unul care îi smerește pe cei puternici și îi înalță pe cei umili. Prin Zeus, dreptatea ( Dike ) este menținută în tărâmul uman. Rugăciunea lui Hesiod către Zeus de a „îndrepta legile prin dreptate” întărește angajamentul său față de echitate și introduce preocuparea centrală a poemului: orânduirea justă a treburilor umane.

Natura duală a conflictului

Pornind de la portretizarea negativă a lui Eris (Certare) în Teogonia , Hesiod introduce acum un concept dual de conflict. Prima formă este distructivă - provocând conflict, invidie și ruină. A doua, însă, este productivă și chiar benefică. Această a doua Eris încurajează competiția și excelența, încurajându-i pe meșteri, poeți și fermieri să se întreacă unii pe alții în pricepere și efort. Hesiod îl îndeamnă pe Perses să respingă forma rea de conflict care prosperă în sălile de judecată și în dezbaterile goale și, în schimb, să îmbrățișeze conflictul bun care motivează munca cinstită și îmbunătățirea personală. Această distincție morală reflectă tema centrală a poemului: mântuirea prin trudă.

Mitul lui Prometeu și Pandora

Cea mai faimoasă secțiune din Lucrări și zile reia materialul mitologic explorat anterior în Teogonia , oferind noi accente și concluzii morale.

Povestea lui Prometeu și a Pandorei explică de ce omenirea trebuie să sufere și să muncească pentru a supraviețui. Prometeu l-a sfidat pe Zeus furând focul pentru omenire. Ca răzbunare, Zeus a comandat crearea Pandorei, o femeie modelată de zei și dăruită fratelui lui Prometeu, Epimeteu. Ignorând avertismentele lui Prometeu, Epimeteu a acceptat darul, iar Pandora a deschis vasul (adesea tradus greșit ca „cutie”), eliberând nenumărate rele în lume - boli, trudă și tristețe - lăsând în urmă doar Elpis (Speranța).

Acest mit, în mâinile lui Hesiod, servește unui scop didactic. Munca și suferința nu sunt accidente ale naturii, ci pedepse divine rezultate din impietatea și aroganța umană. Prin urmare, munca grea devine nu doar o necesitate, ci o obligație morală, o modalitate de a te alinia la ordinea divină.

Mitul celor cinci vârste ale omului

Hesiod continuă acest mit cu o altă poveste etiologică - Cele Cinci Epoci ale Omului. Această schemă ilustrează declinul moral și fizic treptat al umanității:

1.Epoca de Aur : Un trecut utopic când oamenii trăiau ca zeii, liberi de tristețe și trudă. Pământul oferea din belșug, iar moartea venea ușor.

2.Epoca de Argint : Marcată de imaturitate prelungită, nesupunere și impietate. Acești oameni au fost în cele din urmă distruși de Zeus pentru aroganța lor.

3.Epoca bronzului : O rasă obsedată de război. Făcuți din frasini, erau puternici și agresivi, pierind în cele din urmă de propriile mâini.

4.Epoca Eroică : Deși încă muritori, aceștia erau figuri nobile și semi-divine care au luptat la Teba și Troia. Recompensa lor a fost o viață de apoi binecuvântată.

5.Epoca Fierului : Epoca actuală a lui Hesiod, plină de mizerie, înșelăciune, nedreptate și muncă extenuantă. Moralitatea este în declin, iar dreptatea divină se estompează.

Plasarea lui Hesiod în epoca fierului îi permite să critice degenerarea valorilor din timpul său, avertizând asupra unui viitor în care dreptatea va dispărea complet pe măsură ce Aidos (rușinea) și Nemesis (indignarea dreaptă) abandonează umanitatea.

Fabula despre șoim și privighetoare

Pentru a ilustra abuzul de putere și nebunia sfidării superiorilor, Hesiod introduce fabula șoimului și privighetorii. În această poveste, un șoim răpește o privighetoare și îi batjocorește strigătele, afirmându-i dominația și respingând orice pretenție la dreptate. Lecția este simplă, dar brutală: puterea are adesea prioritate față de drept în treburile umane. Totuși, Hesiod nu susține această viziune asupra lumii. În schimb, el folosește fabula pentru a sublinia nevoia de dreptate divină, deoarece cei aflați la putere trebuie să fie trași la răspundere în fața lui Zeus dacă se dorește ca moralitatea umană să persiste.

Instrucțiuni agricole și sarcini sezoniere

După ce stabilește cadrul moral și mitologic, Hesiod apelează la sfaturi practice. Nucleul cărții „ Munci și zile” funcționează ca un manual al fermierului, completat cu un calendar al sarcinilor sezoniere, tehnici agricole și sfaturi nautice. Hesiod oferă îndrumări cu privire la momentul în care să se arate, să semăne, să recolteze și chiar când să întreprindă călătorii. El subliniază importanța punctualității și a sârguinței, încurajându-i pe fermieri să „nu amâne munca pentru ziua de mâine”. Aceste instrucțiuni sunt adânc înrădăcinate în ritmurile lumii naturale, ghidate de răsăritul și apusul constelațiilor precum Pleiadele și Orion.

Hesiod include, de asemenea, sfaturi privind administrarea gospodăriei, consiliere privind tratamentul adecvat al sclavilor, importanța depozitării proviziilor și pregătirea pentru iarnă. Partea agricolă a poemului reflectă atât observația empirică, cât și înțelepciunea moștenită, îmbinând pragmatismul cu respectul pentru ordinea divină.

„Hesiod își încheie poemul cu o reiterare a temelor sale principale: dreptatea trebuie susținută, munca este necesară și nobilă, iar muritorii trebuie să respecte ordinea divină dacă doresc să prospere. Deși adresat fratelui său, poemul se adresează unui public mai larg, avertizând împotriva corupției, trândăviei și aroganței.”

Obiceiuri și superstiții sociale

Dincolo de agricultură, „Munci și zile” oferă perspective asupra normelor sociale și superstițiilor grecești antice. Hesiod sfătuiește în chestiuni precum căsătoria, avertizând să se evite uniunile cu femei înșelătoare și să se căsătorească la vârsta potrivită. El avertizează împotriva interacțiunii cu anumite obiecte sau a efectuării anumitor acțiuni în zilele ghinioniste. Aceste obiceiuri, deși aparent banale, fac parte dintr-o viziune morală și cosmologică mai largă asupra lumii, în care momentul, puritatea și ritualul contează.

Pe lângă instrucțiunile sale, Hesiod trasează un „calendar al zilelor de bun augur și de rău augur”, oferind o defalcare a lunii și sfătuind când să se evite sarcini precum semănatul semințelor, tunsul oilor sau conceperea copiilor. Astfel de superstiții dezvăluie împletitura profundă dintre viața de zi cu zi și credința religioasă și ordinea cosmică.