$$$

 Moroaica sau vrajitoare?

Tanti Verginica cred că vorbea cu pisica:

Vorbesc zilele astea cu o prietenă și îmi zice:

– M-am cam certat cu al meu și am zis să merg la Coana Verginica să îmi dea în cărți... Ajung la ea, ușa de la bucătărie (locul unde dă în cărți și citește în cafea – am fost și eu în acea cameră) era deschisă. Eu, ca să nu mă vadă bunicii – că stau chiar peste drum și nu sunt de acord cu vizitatul ei –, am intrat repede să nu mă vadă. Nu mi-e mie de ei, dar nu vreau să se supere.

Din bucătărie, o ușă dă spre o altă cameră. Acea ușă era închisă. Am auzit-o vorbind. Habar n-am de ce n-am zis nimic, dar după ce am auzit ce-am auzit, mi-a înghețat sângele în vine. Am auzit pe cineva zicând: „Taci, că ne ascultă...”

Imediat după, am auzit-o pe Coana Verginica zicând:

– Ce faci, fă, Auro? (așa o cheamă pe mama și așa mă numește și pe mine) Ai venit la mă-ta mare?!

Era cu mâța în brațe. Când a deschis ușa, s-a aplecat să-i dea drumul. Mă-sa dracu' de pisică s-a pus lângă prag și a mieunat de vreo câteva ori. Și ori mi s-a părut mie, ori chiar se uita tare dubios la mine... Tanti Verginica n-a lăsat-o și i-a zis:

– Haide, haide, fugi! Nu vezi că am treabă?!

Eu deja eram zbârlită toată și i-am zis că am trecut doar să văd ce face. Am uitat de al meu de tot. Nu știam cum să plec mai repede... Până la urmă am stat la o cafea. Mi-a bolborosit ea ceva și am zbughit-o imediat.

Acu’... cu cine vorbea, ea știe. Bărba-su’ e mort, ea stă singură, telefonul nu-l avea în mână. Eu cred că doar pisica i-a vorbit... Povestea aș vrea să fie sub anonimat. Mi-a spus-o mie, că suntem prietene, dar nu vrea să se audă, pentru că acum îi e cam frică de babă...

Nu pot spune dacă a vorbit cu altcineva sau cu pisica, dar sincer, când am auzit, și mie mi s-a ridicat părul. O știu pe Coana Verginica și eu, am fost la ea de câteva ori, dar mi s-a părut doar o băbuță de la țară. Că vreau sau nu să accept, e tare „talentată” la citit în cărți...

Ea susține că altceva nu face. Însă am auzit voci spunând că fură lapte, că noaptea, dacă te plimbi pe Podișor (așa se numește strada unde stă), nu se poate să nu-ți iasă în cale. La fel, o altă femeie – vecină de-a ei – zice că fi-su’ a văzut-o odată trecând repede șanțul în patru labe și, sărind gardul, a ajuns în curte... Am crezut că-s baliverne, dar cine știe...

Sursa: s-a pastrat anonim, Prahova, culeasa in iulie 2025

###

 Șoapte la miezul nopții

În vremea adolescenței, colegi și prieteni, ne întâlneam cu toții afară, iar serile lungi de vară deveneau nopți pe nesimțite.

Fiind cu toții pe la 15–18 ani, nu conștientizam potențialele pericole. Eram prea distrați, ori fără teamă, așa că mergeam la orice oră din noapte pe străzi.

Așa s-a întâmplat și într-una din multele seri ale noastre: ne-am întâlnit, am povestit și-am râs, după care fiecare a pornit către casă. A doua zi, prietenul nostru ne-a povestit că, la un moment dat, în spatele lui au pornit niște tropote de cal. S-a întors, dar nimic. Apoi a auzit din nou, până a ajuns acasă speriat.

În altă seară, eu eram acasă, în cameră cu bunica mea, care dormea. Era trecut de ora 23:00. Mă uitam la ceva pe telefon, dar deodată aud o voce de femeie, necunoscută mie, cum mă strigă clar și ferm pe nume. Am sărit în picioare, am aprins luminile și am traversat coridorul până la camera părinților, gândindu-mă totuși că poate era mama. Dar și ei dormeau.

Mă reîntorc în cameră, iar bunica mea mă întreabă:

– Cine te-a strigat?

– Ai auzit și tu?

– Da, prin somn... Ai grijă, noaptea e puternică!

A doua zi, bunica mi-a povestit că și ea a mai auzit voci în timpul nopții, chiar și bocănituri în ușa de la intrare.

Vecina și prietena mea totodată a pățit același lucru. Fiind singură acasă, cu geamurile deschise – fiind foarte cald – a auzit, la un moment dat, pași afară. Crezând că tatăl ei s-a întors, a verificat, dar nu venise nimeni. După ceva timp, o voce feminină a strigat-o pe numele de alint pe care îl folosea mama ei cu dânsa.

Între timp, ei i s-au mai întâmplat lucruri ciudate care au speriat-o.

Nu știu dacă este vreo legătură, dar în anul în care eu m-am născut, locuia o altă familie acolo, iar din păcate destinul a fost crud. În plină iarnă, noaptea, o butelie a explodat. Casa a luat foc, iar soțul și soția însărcinată au pierit în locuința mistuită de flăcări.

Sursa: Madalina Nicolici, Iasi, culeasa in iulie 2025

$$$

 Năluca băiețelului

Eram chiar în perioada de preadolescență, aveam vreo 12–13 ani și îmi plăcea foarte tare de un băiat. Lui nu-i plăcea de mine și am încercat, într-un fel, să-i fac „farmece”. Chestia asta nu a fost de folos nici pentru mine, nici pentru oamenii din jurul meu.

După puțin timp, am început să aud lucruri prin cameră – de fapt, prin toată casa. Mergeam seara în bucătărie cu sora mea, ca să mai stăm să povestim. Tot timpul auzeam oalele din cămara de lângă bucătărie cum sunt aruncate pe jos și făceau un zgomot extrem de puternic. Amândouă auzeam chestia asta, iar când ne luam inima în dinți să mergem să vedem ce s-a întâmplat, totul era în regulă. Toate oalele erau la locul lor.

Experiențele de genul au tot continuat, dar una ne-a pus capac, în urma prostiei mele de copil. Era o seară de vară, eram amândouă în cameră și era cam 12 noaptea. Dormeam în paturi diferite, iar noi în cameră aveam mobilier vechi, tip anii 2000. Dintr-un colț liber, în care ne țineam pungile de cadouri primite, s-a auzit un foșnet puternic, ca și cum ceva mișca pungile de acolo. Am decis să nu luăm în seamă chestia aia și să ne continuăm activitățile pe care le făceam.

Dar la un moment dat, cu colțul ochiului, mi s-a părut că văd un copil cum iese din locul acela liber dintre perete și dulap. Speriată, o întreb și pe sora mea dacă a văzut, și mi-a confirmat că și ea a văzut tot cu colțul ochiului.

De atunci, vreo 2–3 săptămâni am visat acel copil în fiecare noapte. Încă țin minte cât era de mic, avea părul negru și o aură – să-i spun așa – argintie. Emana culoarea argintiu foarte, foarte tare.

Sursa: s-a pastrat anonima, Cluj, culeasa in iulie 2025

$$$

 Casa cu ochi din pădurea Țepului

În comuna Țepu, pe marginea unei păduri dese, uitate de drumurile moderne, se află o casă veche, cu acoperișul strâmb și pereții acoperiți de iederă uscată. Localnicii o numesc „Casa cu ochi”, iar puțini se mai încumetă să vorbească despre ea. Bătrânii spun că e bântuită de sufletul unei femei ce a dispărut în 1953, în împrejurări stranii.

Se numea Ana lui Tănase, o tânără frumoasă, logodită cu băiatul primarului din acea vreme. Într-o noapte de iulie, Ana s-a dus în pădure să culeagă plante pentru leacuri – sau așa le-a spus tuturor. Nu s-a mai întors niciodată.

A doua zi, sătenii au găsit coșul cu plante lângă poarta unei case părăsite. Nimeni nu știa că acea casă mai avea stăpân. Dar cineva – sau ceva – trăia acolo. Unii spun că noaptea se vedeau lumini tremurânde în geamuri, iar casa părea că "respiră". De-atunci, oamenii au început să o evite.

O dispariție modernă

În 2019, un grup de tineri veniți din Tecuci au vrut să facă un vlog de explorare urbană. Au ajuns la Țepu și au întrebat de „Casa cu ochi”. Un bătrân de la crâșmă le-a spus: „Dacă intrați acolo după apus, nu mai ieșiți la răsărit.” Au râs, convinși că sunt doar povești.

S-au dus totuși, cu camerele pornite, cu lanterne și glume pe buze. În jurul orei 22:00, au intrat în curtea casei. Din acel moment, transmisiunea live a devenit ciudată: semnalul s-a întrerupt brusc, iar înainte de blackout, s-a auzit un șuierat prelung, aproape ca un plâns... urmat de o voce:

„Te-ai întors, Ana...”

Tinerii n-au mai fost văzuți niciodată. Familia a alertat poliția, dar căutările n-au scos nimic la iveală. Doar camerele au fost găsite, abandonate la marginea pădurii, cu bateriile complet descărcate.

Blestemul Anei

Unii localnici cred că Ana a fost răpită de o forță din altă lume. Alții spun că ea însăși a devenit ceea ce bântuie acum pădurea. Oricine se apropie de casa aceea după lăsarea întunericului spune că simte priviri din spatele ferestrelor. Ferestre care... seamănă cu doi ochi uriași, plini de ură și dor.

Pădurea din Țepu e liniștită ziua, dar dacă te oprești noaptea, în liniștea adâncă, s-ar putea să auzi șoapte venind dinspre casă:

„Unde ești, Tănase?... De ce m-ai lăsat?”

Sursa: Andrușca Gherman, Reșița, culeasa in iulie 2025

$$$

 Dragoste cu văl: Blestemul din ulcica îngropată sub măr

Am să vă mai relatez ceva... Este chiar pățania unui frate al mamei mele.

Mama avea 3 frați, dar se simțea legată doar de cel mijlociu. Ion îl chema. Venise de pe front și mergea cu ziua la muncă, pe la lume.

Într-o seară, toamna fiind, o verișoară le-a spus să meargă la desfăcut porumb la o familie înstărită din sat. Erau cu toții cam 6 inși. Această familie era ciudată... Nu-i vedea lumea la înmormântări, nici la biserică. Nevasta omului, Tita o chema, era și ea ciudată, nu vorbea cu nimeni, iar gurile rele spuneau că mama ei făcuse legământ cu Necuratul.

Făcea copii, dar imediat mureau. Atunci nu se băga de seamă motivul. Avea o singură fată... care apoi a devenit mătușa mea. Dar, îmi pare rău s-o spun (și spuneau și ceilalți din familie), era foarte urâtă. Nimeni nu se uita la ea și era și cam mărișoară de ani.

Au desfăcut porumb, veselie, glume... Când gospodarul a spus fetei: „Amalia, adu vin să cinstim oamenii ăștia!” Fata a venit cu paharele pline pe tavă. Când a ajuns la Ion, a spus: „Aoleu, Ioane, pe tine te-am uitat... stai că-ți aduc acum!”

A intrat în bucătărie, a venit cu paharul de vin și Ion a băut.

Din acel moment i-a rămas gândul la ea... Vorbea doar de ea, deși toți râdeau și făceau glume pe seama lui. A început să-i treacă pragul mai des, deși toți erau contra, și până la urmă a luat-o de nevastă, spre disperarea tuturor.

Mie îmi plăcea de ea (era deja în vârstă atunci când mergeam noi în vizită la ei). Era sfătoasă, cu vorbă dulce, primitoare. Fusese o bună gospodină, muncitoare, foarte ordonată, iar unchiul meu o iubea. Au făcut împreună 3 copii.

După al treilea copil, starea sănătății i s-a șubrezit. Au mers la medici, au încercat fel de fel de leacuri, dar degeaba. A căzut la pat, iar Ion o îngrijea cu drag și devotament, era nedespărțit de lângă ea.

Când nu s-a mai putut face nimic și i s-a apropiat sfârșitul, l-a chemat pe unchiul meu și i-a spus:

„Ioane, am ceva să-ți spun... un secret pe care o viață l-am ținut și nu vreau să plec fără să îl știi.”

În curte erau rude care stăteau și ele cu ea, dar nu în casă atunci când i-a spus ce avea de spus. A continuat:

„Te duci la mărul din ogradă, sapi la rădăcină și vei găsi o ulcică. Sparge-o și fugi... nu te uita înapoi.”

Așa a făcut Ion. A găsit ulcica, a spart-o și... un urlet neomenesc s-a auzit. Un fum gros, negru și puturos s-a ridicat în văzduh.

A plecat spre casă speriat și parcă ceva i se limpezea în minte. Era ciudat ce simțea (asta a spus apoi rudelor apropiate). Când să intre în casă, o mătușă i-a spus: „Gata, Ioane, s-a dus...”

A intrat plângând și, uitându-se către ea, a urlat:

„Cine este femeia asta urâtă? Ce glumă ați făcut? Unde este Amalia mea?”

Toți au rămas stupefiați, nu înțelegeau nimic. O puseseră pe seama disperării. Dar surorile lui au înțeles adevărul... Fusese fermecat să nu vadă, să nu audă. I le făcea bătrâna, mama ei. Și plătea prețul cu fiecare copil născut mort.

Când să o îngroape, nu au putut să o ducă în biserică. Căruța cu coșciugul se bloca, iar preotul a spus să o ducă direct la groapă. Atunci s-a pornit o ploaie urâtă, vijelie... dar ciudat, doar deasupra cimitirului. Asta a fost un semn, vorbea lumea din sat.

Și adevărat a fost... Atunci unchiul meu a înțeles de ce nu mergea la biserică, de ce nu făcea pomeni și de ce refuza preotul să vină în casă.

Unchiul a vândut casa unui sătean, dar omul nu a putut să stea în ea și a rămas de părăsire. S-a prăpădit și unchiul, după câțiva ani, cu durere în suflet.

Asta a fost povestea spusă de mama. O verișoară care locuiește încă în sat povestește că acea casă a fost abandonată de săteanul care o cumpărase, pentru că noaptea auzea urlete și uși trântite, de a plecat bietul om. Casa s-a năruit... dar mărul unde au fost îngropate moșmoanele a rămas în picioare, verde.

Sursa: Doina Coman, Piatra Neamț, culeasa in august 2025

$$$

 Fantomele soldaților morți din al Doilea Război Mondial

Am pățit acum câteva zile să fiu noaptea strigată... Era, cred, ora 1 (noaptea), afară foarte cald, weekend, stăteam cu soțul meu în curte. La un moment dat i-am zis să meargă până la magazinul din colț să cumpere o sticlă cu suc. El a plecat, iar eu am intrat în casă să verific copiii, moment în care am auzit o voce de bărbat care mă striga pe nume.

Crezând că este soțul meu (deși nu mă strigă niciodată pe nume), am răspuns, ba chiar am ieșit în curte și nu era nimeni. Când s-a întors soțul meu, i-am povestit ce s-a întâmplat și el a zis că nu mi s-a părut. Nu cred că a trecut jumătate de oră și, cum stăteam noi afară, de data aceasta s-a auzit vocea de bărbat care îl striga pe soțul meu. Am auzit și eu, a auzit și el. Nu am răspuns de data aceasta, iar el s-a convins că nu mi s-a părut nici prima dată.

Bineînțeles că am ales să intrăm în casă, pentru a evita alte întâmplări bizare, dar entitatea care se juca cu noi tot nu ne-a dat pace. Se plimba prin curte, efectiv se auzeau pași, muta scaunele (care au picioare din fier) de la masa din curte. Bineînțeles că eu chiar mă uitam afară pe geam, am ieșit și în curte, dar nu era nimeni. De spirite nu îmi este frică.

Toată nebunia a durat până la 3 dimineața. Oricum, din ce știu, cartierul în care locuiesc (de 36 de ani) a fost ridicat peste o groapă unde au fost aruncați soldați morți din al Doilea Război Mondial. Menționez că asta se întâmplă în București.

Sursa: s-a pastrat anonima, Bucuresti, culeasa in august 2025

$$$

 Prietenul vârcolac - anii 2000, sector 1, Bucuresti

Să vorbim despre vârcolaci, pricolici... Am rămas datoare cu o poveste reală, trăită de mine și prietenii mei acum în jur de 20 de ani. Dacă cineva îmi povestea, nu credeam așa ceva. Toată întâmplarea are loc undeva la periferia Bucureștiului, într-o seară de vară.

Eram o gașcă de prieteni (fete și băieți) care, în fiecare seară, ne strângeam la poarta unei prietene (o să o numesc Ana) și socializam, râdeam, glumeam etc. În cartier, pe strada cu ea, se mutaseră trei frați veniți de prin Moldova (veniseră în capitală pentru a munci), apropiați de vârste cu noi. Ne-am împrietenit repede, s-au integrat foarte bine în gașca noastră.

Într-una din seri stăteam toți și spuneam povești cu fantome, spirite etc. (la două case distanță de casa Anei erau liniile de cale ferată și, evident, că existau multe povești despre spiritele oamenilor care și-au pierdut viața călcați de tren acolo). La un moment dat, unul dintre frați (o să îl numesc Andrei) a început să ne vorbească despre vârcolaci: să nu ieșim afară în nopțile cu lună plină, să avem grijă că ei chiar există printre noi și că ar putea fi oricine... Noi, evident, ne-am amuzat, nu credeam așa ceva.

După vreo două zile, Andrei ne-a rugat dacă putem merge la locul lui de muncă (lucra ca paznic la o clădire dubioasă), pentru că avea nevoie de o mână de ajutor să strângă niște lucruri pe acolo. Bineînțeles că am mers toți, ne-a apucat noaptea și am zis că rămânem până la ora 5, când încep mijloacele de transport să circule. Toate bune și frumoase: ne-am făcut treaba, am râs, am glumit, ba chiar avea și un radio unde puteam asculta muzică.

Ceva ciudat ne-a atras atenția în seara aceea: de fiecare dată când Andrei se apropia de radio, efectiv se bruia, apoi la fel și cu becurile care pâlpâiau întruna în prezența lui. Când pleca din încăpere, totul era ok. I-am spus și lui despre ciudățeniile astea, dar era foarte relaxat, ba chiar a spus că, fiind o clădire veche, cel mai probabil sunt ceva entități care vor să își facă simțită prezența. Noi am luat de bună ce a zis și nu i-am mai pus întrebări.

A venit dimineața, am plecat toți acasă, apoi seara eu nu am mai ieșit afară – nu știu cum am reușit să fac varicelă. Vreo două săptămâni am stat numai în casă, fără vizite (la vremea aceea nu avea toată lumea telefon mobil, deci eram ruptă de realitate). Au trecut cele două săptămâni, am ieșit afară, toată lumea părea în regulă, doar că Andrei dispăruse din peisaj. Am întrebat de el, iar prietenii au spus că lipsește de zile bune, că ultima dată când s-au văzut le-a spus o poveste ireală, că au râs de el și că de atunci nu l-au mai văzut.

Apoi Ana s-a uitat pe cer și a văzut că e lună plină. S-a schimbat la față instant. Am întrebat-o ce are, moment în care ceilalți au început să râdă și au început să îmi povestească ce le spusese Andrei ultima dată când s-au văzut. Se presupunea că Andrei i-a avertizat din nou să nu iasă afară în nopțile cu lună plină, că el de fapt este vârcolac, că se transformă într-un animal în nopțile cu lună plină, că nu se poate controla, omoară tot ce-i iese în cale, are o forță incredibilă, că se izolează tocmai pentru a nu face rău etc.

Drept să vă spun, nici mie nu mi-a venit a crede așa ceva. Orele au trecut, nu ne-am dat seama că ne apropiem de miezul nopții, când, dintr-o dată, din curtea casei lui apare Andrei. Un Andrei pe care nu îl recunoșteam niciunul. Un Andrei schimbat la față, cu ochii strălucitori de parcă erau niște luminițe. S-a apropiat de noi și, mai mult scrâșnind din dinți decât vorbind, ne-a spus pe un ton răstit să intrăm imediat în casa Anei și să nu ieșim de acolo până când cântă cocoșii.

Noi, evident, ne-am uitat unii la alții, ne-a bufnit și râsul, doar Ana era super panicată, ne-a implorat să intrăm toți la ea în casă, aproape plângând. Noi nu și nu. Văzând că nu înțelegem pericolul, Andrei a plecat spre casă. Pe la jumătatea drumului ceva l-a făcut să se întoarcă. Doar atât am apucat să văd (pentru că am fost luată pe sus de un prieten și băgată în casă alături de ceilalți): un Andrei care efectiv arăta ca un câine biped, cu ochii strălucitori, o gură înspumată, care urla ca un lup sau câine sau ce-o fi fost, și venea spre noi – sau cel puțin așa părea.

Am stat toți în casă și am așteptat să cânte cocoșii și să se crape de ziuă. Am ieșit toți afară mai înspăimântați ca niciodată, dar totuși voiam să îl găsim pe Andrei, să ne spună ce a fost asta! L-au găsit băieții peste liniile de cale ferată, dezbrăcat, plin de zgârieturi și de sânge, foarte dezorientat. Nu a dorit să discute cu noi atunci. Ne-a spus, la vreo câteva zile, că el este vârcolac, că este un blestem, că așa pățește de când era mic și cam asta a fost tot ce ne-a povestit.

Apoi, dintr-o dată, a dispărut. Toată familia s-a mutat din cartier. De curând am văzut că cei doi frați ai lui s-au mutat din nou în cartier... nu și el. Nu am îndrăznit să-i întreb de el, poate nici nu mă mai recunosc, au trecut 20 de ani.

După tot ce am văzut atunci, sunt convinsă că nu suntem niciodată în siguranță noaptea și că nu știm cu cine avem de-a face. O înfățișare de om poate ascunde, de fapt, un diavol... Și da, fantomele există, vârcolacii există, toate există, doar că nu se arată tuturor – sau poate nu se arată oricui.

Sursa: s-a pastrat anonima, Bucures ti, culeasa in august 2025