$$$

 Povestea Anei care a învățat să-și repare singură norocul

Ana s-a născut într-o dimineață friguroasă de februarie, într-un sat dintre dealurile Buzăului, într-o casă de chirpici cu acoperiș de șiță. Pe sobă fierbea mereu ceva: ceai de mentă, lapte proaspăt, o ciorbă rară. Mama ei, Paraschiva, era croitoreasă pentru jumătate de sat; tatăl, Ilie, lucra la un depozit de lemne și umbla cu mâinile mirosind a rășină. Primul sunet pe care Ana și-l amintea din copilărie era huruitul mașinii de cusut Singer, ca o inimă de metal care nu obosea niciodată.

Copilăria dintre ace de cusut și nuci verzi

Domnul învățător îi spunea mereu Anei că are „ochi de întrebat”. La șase ani desfacea ceasul bunicului „să vadă cum merge timpul”. Nu l-a mai putut pune la loc, iar bunicul i-a spus, fără supărare: „Lasă, fată, că nu e păcat să strici când vrei să înveți; păcat e să nu încerci.” De atunci, Ana a început să repare lucruri. Mai întâi păpuși, apoi umbrele, apoi fiare de călcat care pufăiau ca niște dragoni prietenoși.

Satul trăia pe atunci încet. Vara, oamenii mergeau cu coasa, iar iarna se strângeau în șezători; copiii jucau „elasticul” și „de-a prinselea” pe uliți înghețate. Ana mânca felii de pâine frecate cu usturoi și stropite cu ulei pe care mama îl păstra în sticle maronii, ca pe o comoară.

Într-o zi, tatăl ei a adus de la oraș un pian rusesc, scund și ușor surd, scăpat de la o casă de cultură. Oarecum stricat, cu clape îngălbenite. Ana l-a atins ca pe o ființă vie și a învățat singură să scoată din el melodiile pe care le fredona mama. Nu știa încă, dar acolo, între lemn, lac și corzi, își găsise prima fereastră spre lume.

Anii cu manualul pus peste inimă

La șaptesprezece ani a ajuns în București, la un liceu industrial cu profil electrotehnic. Dormea într-un cămin plin de fete care își uscau părul cu ziare și își coseau rochiile de revelion din perdele. În oraș mirosea a cozi la lapte și a speranță, a tramvai și a praf de tei. Ana citea noaptea la lumina pâlpâitoare a unui bec slab, își nota formule pe marginea unui caiet pe care scria „nu renunța”.

Când nu avea bani, cânta la pianul părăsit din holul școlii. Profesorul de fizică, un ardelean sobru, s-a oprit o dată în ușă și a ascultat. „Ai mână de electrician și ureche de muzicant. Ai să alegi greu, fată.” N-a avut timp. Lumea s-a cutremurat în decembrie.

În ’89, Ana a ieșit în stradă cu colegii, cu o lumânare în mâna stângă și o teamă veche în dreapta. A strigat până i s-a uscat gâtul, a plâns fără să știe exact de ce—de bucurie, frică, pierdere. Când s-a întors la cămin, cu fulgii mari de zăpadă lipiți de palton, două fete dansau în hol un vals fals pe pianul dezacordat. „S-a schimbat ceva”, i-a spus una. „Acum trebuie să ne schimbăm noi.”

Meseria de a o lua de la capăt

Anii ’90 au fost ca o piață duminica: aglomerați, gălăgioși, plini de tot și de nimic. Ana a încercat tot felul de slujbe: electriciană la un atelier, vânzătoare la un chioșc de piese, profesoară suplinitoare la un liceu de la marginea orașului. Seara cânta într-un bar modest, unde pianul era mereu cu un ton mai jos decât trebuia, ca și cum viața i-ar fi tras frânghia înapoi.

L-a cunoscut pe Radu într-un autobuz 312, între doi pași și o frână. Inginer, cu mâinile mereu pline de ulei de la un Ford bătrân pe care îl repara de plăcere. Au râs, s-au iubit, s-au mutat într-o garsonieră mică, cu un geam rotund care dădea spre un platan bătrân. Într-o seară de august, au mâncat pepene în fața aragazului și au decis să plece în Italia „doi ani, maxim”, pentru bani de avans la un apartament.

Au stat zece.

Străini în țara altora

La Roma, Ana a început ca îngrijitoare la o doamnă care spunea „grazie” de zece ori pentru orice și uita a zecea oară unde a pus cheia. A învățat limba repede, cu cuvinte scurte și gesturi lungi. Radu lucra pe șantiere și venea acasă cu praful lipit de piele. Seara, cântau amândoi încetișor, ca să nu deranjeze vecinii: ea la un claviatură electronică găsită pe internet, el în ritm de ciocan.

Au avut un băiat, Dorian, copil cu ochi mari și curioși, care punea întrebări despre orice. Treptat, Roma a devenit casa lor, fără să devină acasă. Ana ducea dorul pietrelor din Buzău, aței din cutia mamei, platanului din fața blocului. Radu tăcea des, iar tăcerile lui aveau uneori forma drumului înapoi.

Într-o toamnă, doamna pe care o îngrijea Ana a plecat. „Sunt un pian dezacordat, dragă,” i-a spus, zâmbind. Ana a plâns pe o bancă din Villa Borghese. Atunci a hotărât să se întoarcă. „Dacă tot avem de muncit, măcar să muncim de-ai noștri”, i-a spus lui Radu. El a clătinat din cap, apoi a zis: „Hai.” Dorian, care făcea opt ani atunci, a întrebat dacă la București sunt înghețate mai bune. „Sunt”, a mințit Ana. „Sunt ale noastre.”

Casa cu ferestre deschise

Au revenit în țară cu trei valize, un claviatură și un vis mic: să deschidă un atelier-cafetărie de cartier, un loc unde se repară lucruri și se repară oameni cu povești. I-au spus „Casa Timpului”, pentru că Ana nu uitase ceasul bunicului pe care nu îl mai pusese la loc niciodată.

În primele luni n-a intrat mai nimeni. Apoi, într-o zi, o bătrână a adus un radio vechi, apoi un student a venit cu o bicicletă fără lanț, apoi o fetiță cu o păpușă fără mână. Ana repara tot ce putea, iar ce nu putea, căuta. Între două șurubelnițe, făcea cafea și asculta oameni. Descoperea că multe aparate se strică de la singurătate—și oamenii la fel.

Radu organiza „seri de mâini pricepute”, învăța copiii să bată un cui fără să-și lovească degetele, să schimbe o priză, să pună o raftieră la nivel. Dorian desena afișe lipite cu bandă de hârtie: „Intră, reparăm tot! (Mai puțin inimile, dar încercăm.)” Strada a început să se lumineze. Vecinii s-au întors să-și corecteze norocul vechi.

Lovitura care schimbă tot, dar nu te termină

Într-o zi de primăvară, în timp ce Ana punea la loc capacul unui aparat foto—un Zenit care înghițise mii de clipe—telefonul a sunat. Era medicul. „Analizele”, a zis și vocea lui a avut un colț aspru. Cuvântul „tratament” s-a așezat între ei ca o masă grea. Ana a închis magazinul o lună. Nu pentru că n-ar fi putut munci, ci pentru că trebuia să învețe din nou să respire.

A purtat eșarfe colorate în loc de păr și zâmbete dese în loc de explicații. Când obosea, atingea clapele claviaturii până când aerul căpăta din nou margini. În salon, a cunoscut oameni cu povești groase ca niște cărți. Unul dintre ei i-a spus: „Boala e un meșter prost, dar te învață să prețuiești ce funcționează.” Ana a scris asta pe peretele atelierului, lângă un tablou făcut de Dorian: un ceas fără cifre, dar care merge.

Tratamentul a funcționat. Nu rapid, nu ușor, dar a funcționat. Când s-a întors la „Casa Timpului”, pervazurile erau pline cu ghivece aduse de vecini; cineva împletise pe clanță o fundă verde, semn de reînceput.

Festivalul lucrurilor reparate

Și-a zis că dacă tot a primit timp înapoi, să-l dea mai departe. A inventat „Festivalul lucrurilor reparate”: o zi pe an în care oamenii aduceau obiecte stricate și plecau cu ele funcționale, fără bani, doar cu promisiunea că vor repara la rândul lor ceva—un scaun, o prietenie, o vorbă. Primăria a dat curent, vecinii au dat prăjituri, copiii—zgomot. Radu a ridicat un mic podium din paleți, iar Ana a cântat acolo, pe claviatură, o melodie simplă care seamănă cu mersul acasă.

În acea zi a apărut și un bătrân cu un ceas de buzunar. „Nu merge de o viață,” a spus. Ana a deschis spatele ceasului și, cu un ac subțire, a așezat o rotiță pe alt drum. Ceasul a pornit. Bătrânul a râs, apoi a plâns. „A fost al tatălui meu.” Ana i-a pus ceasul în palmă. „Acum merge la dumneavoastră”, i-a spus. „Aveți grijă să nu-l grăbiți.”

Povești care țin loc de manuale

Dorian a crescut. A făcut liceul la o clasă de matematică-informatică, dar venea în fiecare sâmbătă la atelier. Într-o seară i-a spus mamei: „Vreau să plec la facultate în străinătate.” Ana a tăcut o clipă, apoi a întrebat: „Ce te ține?” „Tu,” a zis băiatul. Ana a râs scurt: „Eu te țin doar ca să te pot elibera. Pleacă. Și nu uita să te întorci când ai ce da.” Nu i-a cerut niciodată să rămână; iubirea ei nu voia să fie gard.

Când Dorian a plecat, Ana a rămas singură într-o garsonieră cu un geam rotund. Platanul era și el bătrân acum. Într-o noapte de iarnă, cineva a bătut la ușă. Era vecinul de la doi, băiatul cu hanorac roșu care până atunci nu spunea decât „salut”. Ținea în mână un caiet: învăța pentru bac și nu înțelegea nimic din fizică. Ana i-a explicat curentul electric folosind o prăjitură și două furculițe. Băiatul a înțeles. A doua zi a adus alți doi colegi. A treia, încă patru. „Casa Timpului” a devenit și „Școala de sâmbătă”. Ana a dat meditații pe gratis celor care n-aveau, pe bani celor care aveau, și pe prăjituri tuturor.

Lecția despre a rămâne

Într-o după-amiază, în atelier a intrat o femeie cu părul prins corect, mâini îngrijite și o privire în care se vedea o iarnă mai lungă decât restul. Avea un inel de aur sfărâmat în două. „Îl mai pot lipi?” a întrebat. Ana a luat inelul în palmă și i-a spus: „O să se vadă.” „Nu-i nimic,” a zis femeia. „Și rănile se văd.” Au stat amândouă în tăcere cât s-a topit lutul de lipit. La final, urmele au rămas. Femeia a zâmbit. „E mai frumos așa. Pare că a supraviețuit.”

Atunci Ana a înțeles cu adevărat ce făcea acolo: nu repara ca să ascundă, ci ca să dea mai departe o formă demnă lucrurilor care au fost trăite. Și-a amintit de propriile urme: boala, Roma, decembrie ’89, ceasul bunicului, pepenele în fața aragazului. Toate erau vizibile; toate o făceau mai întreagă.

Scrisoarea care întârzie mereu, dar ajunge

Într-o dimineață, Ana a primit un plic cu timbru străin. Era de la Dorian. Înăuntru, o fotografie cu el în fața unei clădiri de sticlă și o scrisoare:

> „Mamă, aici repar altfel de lucruri: programe, idei, conexiuni. Dar de fiecare dată când fixez ceva, te aud zicând «nu-l grăbi». Ți-am promis că mă întorc când am ce da. Nu știu dacă am destul, dar vin la vară să țin un atelier de electronică pentru copii. Tu adu prăjitura. Te iubesc.”

Ana a plâns, dar altfel decât altădată. Era un plâns care spală, nu un plâns care topește. A lipit fotografia pe peretele din dreapta, între o cheie franceză ruginită și primele afișe desenate de el.

O bătrânețe cu mâinile ocupate

Au trecut anii. Radu a învățat să gătească bine, după ce viața i-a refuzat prea multe mese calde pe șantier. „Casa Timpului” s-a mutat într-un spațiu mai mare, cu geamuri cât pereții. În fiecare decembrie, Ana organiza „Noaptea mecanismelor”: toți aprindeau lumini miniaturale în obiectele reparate și le lăsau să ticăie împreună, o orchestră de rotițe și clipiri. Veneau oameni din toate cartierele, iar Ana cânta la pianul rusesc, scund și ușor surd, pe care îl cumpărase demult tatăl ei.

Uneori, tinerii voluntari o numeau „doamna care repară norocul”. Ea râdea și spunea: „Eu doar arăt unde se pune șurubul. Voi îl strângeți.” A învățat să fie recunoscătoare obiectelor: ele nu o mințeau niciodată; dacă funcționau, funcționau. Dacă nu, aveau nevoie de timp.

Finalul care nu închide, ci deschide

Într-o vară, satul natal a invitat-o să țină un mic curs la căminul cultural. A dus cu ea ceasul bunicului—nu mai pornea de mult. A pus copiii la mese, le-a dat șurubelnițe și i-a învățat să asculte înainte să schimbe piese. „Mecanismele au un fel de a vorbi,” le-a spus. „Dar să știți că oamenii la fel. Îi repari mai ușor dacă îi asculți.”

La final, a ieșit pe uliță. Vântul aducea miros de fân. Cineva a pornit radioul vechi de la birt și s-a auzit o melodie din tinerețe. Ana a închis ochii. A simțit cum anii se adună în ea ca niște mărgele pe o ață. Unele mate, altele lucioase. Niciuna perfectă. Toate ale ei.

Seara, într-un caiet cu copertă albastră, a scris ultima pagină din povestea ei, nu ca sfârșit, ci ca invitație:

> „Am crezut multă vreme că norocul e ceva ce vine. Astăzi știu că norocul se repară. Ca un ceas. Îl deschizi cu grijă, vezi ce s-a dereglat, pui la loc, ungi, ștergi, asculți. Apoi îl lași să meargă. Nu-l grăbi. Va bate la timp.”

A închis caietul, a suflat în lumina lămpii și a adormit cu mâinile încă mirosind a ulei fin. Afară, undeva nu foarte departe, un ceas vechi a început să ticăie din nou.