$$$

 Mică disertație de buzunar pe marginea inculturii militante 

Hăhăieșius haladitum iterum ferit ! (adică rudus rursus, lovește crunt din nou).

     Chiar așa, de unde știm noi, rumânurile postaci (autocorectu' insistă cu prostănaci), că pița nu a fost deja brevetată, avant la lettre, de daco-turco-moldo-valahii care au inventat și omleta cu cartofi și salata de roșii cu mărar ?

    Iată de unde, căci ca întotdeauna ne ajută etimologia, care e arheologie curată.

Deoarece în Roma antică, un panis focacius era o pâine plată, o turtă, o pancovă coaptă pe ater (acest ater a dat atrium și âtre, în franceză, iar în limba rumânurilor vatră). Ater, în latină, era culoarea neagră, arsă, a lespezilor încinse pe care se gătea pe atunci. Iar foccacia cea obținută pe ater (care în limba rumânurilor a derivat în pogace) are originea latină focus (acesta a generat în limba franceză « foyer », « loc pentru gătit », prin extensie cămin).

În italiana actuală focaccia se pronunță /foˈkattʃa/.

Dar ! 

Nu ne vom opri aici cu "balivernele" noastre (de care ne acuză pe aici o coțohârlă frustrată textual și ofticată cultural) și vom răsuci cuțitul în rană, se pare că rețeta de bază e de origine etruscă sau greacă, antică deci ; în zilele noastre ea e asociată gastronomiei din Liguria. Dacii nu intră la socoteală.

Vae victis.

De fapt, această rețetă, aliment pe bază de făină, era comună cam tuturor popoarelor antice, căci aluatul dospit cu drojdie era de mult cunoscut de către egipteni, fenicieni, cartaginezi, greci și romani. 

Foccacia era asezonată cu ingrediente mediteraneene, adică ulei de măsline, ierburi aromatice, chiar și miere, și putea fi umplută cu brânză și alte produse.

Pizza a apărut mult mai târziu și fiindcă plăcea împărătesei Marie-Thérèse de Austria a căpătat oarecare notorietate.

Cam tot așa cum o celebră Contese de Parme a adus brânza parmigiano la curtea lui François Ier și de acolo numele de parmezan.

Coțohârlele de bucătărie sunt călduros invitate să lase cratița două minute și să ne acuze, după bunul lor obicei cârcotaș și incult, de baliverne.

*

Pogacea

— Dan Alexe

     Pogacea, care nouă ne vine din sîrbă (pogača) și pe care au împrumutat-o și ungurii (pogácsa), vine de fapt, prin croați, de la italiana focaccia, al cărei nume urcă probabil până în Antichitate, fiind vorba doar de o turtă coaptă pe jar. Numele trebuie să-i vină de la focus, care înainte de a evolua spre focul de astăzi (fuoco, feu etc.) însemna „vatră“ (vezi ater).

Împrumutul lui focaccia > pogača în sârbo-croată trebuie să fie foarte vechi : slavona veche nu poseda sunetul F, ba chiar și astăzi, în limbile slave, cu excepția macedonenei, F există doar în cuvinte împrumutate.

În pogace avem așadar foc, cuvânt împrumutat prin slavă. Aceasta este însă o lecție prin care vedem că nu cuvintele fac o limbă. Câteva slavisme vechi aduc culoare, dar structura limbii române rămâne pe vecie latină, oricâte vocabule străine vor fi fost pompate în ea. Altfel zis : Logosul este cel care vorbește prin noi, iar nu noi prin el.

https://dexonline.ro/article/Dan_Alexe_-_Despre_leg%C4%83turile_rom%C3%A2nei_cu_albaneza