$__$$

 Un atașat militar român critică atitudinea guvernului/autorităţilor române faţă de rapturile teritoriale la care fusese supusă ţara în 1940!

Alesandru DUTU 

♦ Colonelul Traian Teodorescu: 

• ,,În afară de cuvintele de laudă – împinse de multe ori până la servilism – față de Puterile Axei, de-abia se văd ici-colo, timide încercări de protest contra Ungariei și nimic pentru Basarabia, pe care am uitat-o (adică presa a uitat-o), cu totul”.

• ,,Dacă este vorba să mergem până la capăt cu Axa, încât să acceptăm și «moartea cu Axa și deci pentru Axă», atunci de ce n-am murit mai bine – ieri – pentru Basarabia și Transilvania și de ce nu murim mai bucuros – mâine – pentru România?”.

• ,,Pentru ce presa noastră nu este liberă sau – mai bine zis – de ce nu se pretextează că este liberă, pentru ca la adăpostul acestui pretext să înceapă cu ardoare și furie lupta pentru reîntregirea neamului?

• ,,Pentru ce asociațiile noastre de luptători pe toate tărâmurile, nu strigă, până la Cer, dreptatea neamului și nedreptatea ce ni s-a făcut?”.

• ,,De ce, cu alte cuvinte, manifestările politice românești – oficiale și neoficiale – păstrând linia generală a legăturilor cu Axa, să nu aibă totuși un caracter mai românesc, mai independent, mai demn?”.

♦ La 30 decembrie 1940, colonelul Traian Teodorescu, atașatul militar român în Turcia, trimitea Marelui Stat Major, Secția II-a informații și contrainformații, un Raport în care făcea referiri critice la reacţia guvernului/autorităților române (și a presei) faţă de rapturile teritoriale la care fusese supusă țara în vara acelui an.

,,Am onoarea a vă raporta că într-una din convorbirile avute de domnul de Peppo, ambasadorul Italiei, cu anumite cercuri diplomatice din Ankara, domnia sa a arătat că «a trebuit să se dea ungurilor, prin arbitrajul de la Viena, nordul Transilvaniei pentru că altfel, ungurii erau capabili să facă război, iar Puterile Axei nu aveau interesul ca războiul să se întindă în zona puțurilor petrolifere românești».

Așadar, șantaj unguresc cu petrolul nostru, șantaj acceptat de Germania și Italia.

Să fie cu putință?

Atunci este adevărată și versiunea – ce a circulat cu persistență la Atena – că în momentul ultimatumului sovietic pentru Basarabia, guvernanții de la Berlin și-ar fi pus mâinile în cap la gândul că România va rezista cererilor rusești și că – deci, puțurile de petrol românesc ar fi în pericol. 

Atunci s-ar explica de ce Germania ne-a sfătuit – cum ne-a sfătuit – să acceptăm cererile Sovietcelor. 

Adică, tot petrolul, care ne salva dacă eram dârzi, ne-a făcut să pierdem Basarabia.

Cu atât mai nemernici am fost dacă, având atuul în mână, n-am știut să profităm de el.

Netrebuind să bocim prea mult asupra greșelilor trecutului este necesar ca cel puțin pentru viitor să fim demni, să fim hotărâți, să știm a muri în onoare decât a trăi în nemernicie.

Acesta este imperativul național de astăzi.

Tot astăzi însă – 28 decembrie 1940 – domnul von Papen, ambasadorul Germaniei, a declarat însărcinatului nostru cu Afaceri că Germania consideră ca «definitivă» soluția dată arbitrajului de la Viena.

Și atunci ce facem?

Ce atitudine luăm? 

Dar, mai întâi, să ne întrebăm: de ce? 

De ce consideră Germania ca definitivă soluția care frânge sufletul poporului amic și aliat, al Satului legionar român, atât de strâns legat de statul cu aceeași ideologie politică, național-socialist german?

Să fie oare numai faptul cuvântului dat?

Noi nu o credem, pentru că astăzi, în materie de politică internațională, evenimentele ne-au arătat că «cuvântul dat» nu mai are nicio valoare.

Atunci? 

Atunci iată de ce Germania consideră definitivă soluția de la Viena. 

O consideră definitivă pentru că:

a) În toate manifestațiunile publice României îi este frică să spună că nu se împacă cu acest arbitraj. Din contră, are mai mult aerul că este mulțumită, pe când Ungaria care, cere mereu, fără a se obosi, tot Ardealul, Ungaria arată deci că ea nu se mulțumește. 

b) România face astăzi, ca și altă dată, o politică «cuminte» de defensivă, o politică care să nu supere pe marii noștri prieteni (ieri alții, astăzi alții), o «politică negativă». Ungaria, din contră, face o politică agresivă, o politică ofensivă, o «politică pozitivă», gândindu-se întâi la ea și apoi la marii protectori. Ungaria țipă, cere 100 pentru a i se da cel puțin 10. 

c) Presa română este de o timiditate, față de problemele ce sângerează trupul țării, încât nu ne mirăm de ce presa ungară devine din ce în ce mai impertinentă la adresa noastră. În afară de cuvintele de laudă – împinse de multe ori până la servilism – față de Puterile Axei, de-abia se văd ici-colo, timide încercări de protest contra Ungariei și nimic pentru Basarabia, pe care am uitat-o (adică presa a uitat-o), cu totul. 

d) Radio România, prin inflexiunile baritonale în voce ale speaker-ului său de seară, făcea «frumos» mai acum câteva zile, în fața Germaniei, apărându-se și spunând: «Nu eu, ci ăla (adică ungurul) este revizionist. Eu n-am făcut nimic, pe când ungurul iată, a pus în comerț o batistă cu harta Ungariei, inclusiv Bungerlandul și Fiume».

Ce ridicol! 

Să-i reclamăm «stăpânului» pe unguri că vor să ia Bungenlandul, pe când noi... noi ne mulțumim cu arbitrajul de la Viena. Nu suntem revizioniști.

Nu știu care va fi răspunsul Germaniei. Mă îndoiesc însă că ne-a mulțumit pentru alarma dată și pentru descoperirea pericolului ungar față de Germania.

În politica externă suntem atât de cuminți față de Axă, încât nu jucăm decât o singură carte. Suntem cu Axa până la capăt. Adică învingem sau murim cu Axa. Nu-mi este în competință să judec această politică oficială. Nu mă pot opri însă de a-mi pune singur o întrebare și de a face o constatare.

Întrebarea:

Dacă este vorba să mergem până la capăt cu Axa, încât să acceptăm și «moartea cu Axa și deci pentru Axă», atunci de ce n-am murit mai bine – ieri – pentru Basarabia și Transilvania și de ce nu murim mai bucuros – mâine – pentru România?

Mi se va răspunde: Murind cu Axa și pentru Axă, murim pentru România, aceasta este politica ce convine astăzi României.

M-aș declara satisfăcut dacă n-aș face constatarea: 

Și Ungaria este «axistă» și încă mai veche ca noi. Și Ungaria a aderat, și încă înaintea noastră, la Pactul tripartit. Și Ungaria a fost supusă arbitrajului de la Viena, de unde a ieșit cum n-am ieșit noi. Și totuși, politica ungurească încearcă să fie mai independentă: întâi ungurească și apoi axistă. Ungurii sunt mai dârzi față de Axă. Ungurii își rezervă posibilități de a schimba de câmp, în cazul – cine știe – al unui sfârșit al războiului altfel de cum îl vede astăzi Berlinul. Și totuși, Berlinul declara tot astăzi, prin gura domnului von Papen: «Soluția de la Viena este definitivă».

Vom vedea ce va fi la urmă?

Bineînțeles că vom vedea. Însă, în fața atitudinii: românii cuminți, modești, liniștiți, ascultători; ungurii gălăgioși, recalcitranți, nemulțumiți; Germania chiar victorioasă dar obosită și având nevoie de liniște, să fim siguri că ne va apăsa tot pe noi cei cuminți, pentru a nu întărâta și mai mult pe scandalagii de la Budapesta (care de pe acum încă, caută șă-și găsească și alte puncte de sprijin în afară de Axă).

Este așa de natural acest lucru!

«În boul care trage, tot în ăla dai», spune plastic o observație de bun simț a poporului nostru.

Atunci, pentru ce și cine ne împiedică pe noi, românii, să ne arătăm ritos durerea și nemulțumirea, iar pe unguri nu-i împiedică?

Pentru ce nu cerem și noi 1 000 pentru a putea lua pe urmă cel puțin 100?

Pentru ce presa noastră nu este liberă sau – mai bine zis – de ce nu se pretextează că este liberă, pentru ca la adăpostul acestui pretext să înceapă cu ardoare și furie lupta pentru reîntregirea neamului? 

Pentru ce această presă nu strigă pe toate tonurile și nuanțele: arbitrajul de la Viena o fi fost oportun atunci, dar acum, în afară de faptul că nu este drept, nu mai este nici oportun.

Pentru ce asociațiile noastre de luptători pe toate tărâmurile, nu strigă, până la Cer, dreptatea neamului și nedreptatea ce ni s-a făcut?

De ce să nu ne asigurăm și noi – discret dar totuşi – alte puncte de sprijin din afară?

De ce, cu alte cuvinte, manifestările politice românești – oficiale și neoficiale – păstrând linia generală a legăturilor cu Axa, să nu aibă totuși un caracter mai românesc, mai independent, mai demn?

Ne închipuim noi oare că germanii sunt atât de naivi și creadă că, în fața unei atât de vădite nedreptăți ca a arbitrajului de la Viena, sufletul poporului românesc este alături de ei, chiar dacă oficialitatea ar căuta să arate contrariu?

Tot în convorbirea pe care am avut-o domnul von Papen cu însărcinatul nostru cu afaceri, ambasadorul Germaniei i-a spus: «Relațiunile între Soviete și Germania sunt bune. Să n-aveți teamă, fiindcă Sovieticle nu vor întreprinde nimic contra țării dvs. fără a ne preveni pe noi. Totuși, pentru a face față oricărei posibilități, Berlinul a luat hotărârea de a spori efectivul trupelor germane în România».

În legătură cu această declarație, arăt mai jos cum judecă anumite cercuri diplomatice din Ankara arbitrajul de la Viena și acțiunea Germaniei în România: 

«Soluția de la Viena este foarte nenaturală și de neînțeles, spun aceste cercuri, deoarece: 

România era deja alături cu Axa; părăsise Geneva și renunțase la garanțiile engeleze;

Un popor nu poate fi pedepsit, chiar dacă parte din conducătorii lui ar fi greșit anterior față de Germania, greșeli, care, de altfel, nu apar atât de evidente;

Prin soluția adoptată, România nu mai este capabilă să se mențină pe propriile ei picioare, deoarece o bună parte din trupul țării – Moldova – nu se poate apăra în cazul unei agresiuni din est, neavând spate.

Rațiunea unei atât de nefirești soluții n-ar fi – după aceleași cercuri – decât tocmai realizarea ultimului argument de mai sus. Pentru a slăbi România, pentru a o avea în permanență în mână, pentru a o exploata, pentru a o transforma într-o colonie fertilă europeană, s-a adoptat soluția de la Viena.

De altfel – continuă aceleași cercuri – mărirea efectivului trupelor germane din România (de care s-a aflat mai demult), nu este altceva decât punerea în practică a ceea ce a scris în cartea sa «Hitler m’a dit» fostul președinte al Senatului din Danzig, Rausching: «Armata germană atacă și mănâncă. Popoarele apărate lucrează pentru a da de mîncare apărătorului».

În afară de aceasta, armata germană se întărește în România pentru a avea siguranța petrolului, atât contra pericolelor din afară, cât și contra celor ce eventual s-ar ivi înăuntru. Răscoala asupriților – termină aceleași cercuri - n-a fost și nu va fi niciodată o vorbă goală. Germanii o știu și-și iau măsuri. 

Evident, aceste aprecieri sunt, sau cel puțin îmi place să cred, că sunt exagerate.

Pe de altă parte, din declarațiunile făcute de domnul general Antonescu la întoarcerea de la Berlin, am putut desprinde că «deși viitorul va fi greu, să avem încredere». Cu alte cuvinte, ni s-au dat oarecare vagi speranțe.

Să avem încredere în cuvântul Führer-ului?

Aceasta este întrebarea.

Răspunsul cred că este:

Germania nu va da o mână de ajutor și nu va stima decât pe cel puternic, pe cel curajos, pe cel demn, pe cel ce știe să ridice capul sus cu riscul vieții, pe cel ce preferă să moară în onoare decât să se ascundă după formule înșelătoare pentru a trăi în laşitate”.

♦ Constituiau acestea doar câteva întrebări şi răspunsuri ale diplomatului militar român. Concluziile aparţin cititorului, chiar dacă nu este de acord cu ele! 

P.S. Postarea se referă numai la contextul epocii! Comentarii fără elogii sau denigrări!

Apud Alesandru Duţu, Lenuţa Nicolescu, Alexandru Oşca, Andrei Nicolescu, Ataşaţii militari transmit..., vol. II (1938-1940), Fundaţia ,,General Ştefan Guşă, Bucureşti, p. 354-359.