$$$

 Vrând să-mi omor pe nesimțite timpul

Am luat oglinda și am privit-o bine.

Dar am rămas uimit văzând într-însa

Că timpul, el, mă omora pe mine.

Era un lent omor, o crimă surdă

Înfăptuită cu premeditare :

Întâi crestând obrazul cu cuțitul

Atâtor amintiri tulburătoare,

Apoi umplând cu spuma mării părul

Și, în sfârșit, vrând îndemânatic

Tot mai adânc în inimă tăișul

Acrelii mele de cireș sălbatic.

Am azvârlit oglinda la o parte

Să nu mai văd cum timpu-înaintează,

Dar ea s-a spart și-n cioburile sale

L-am auzit cum râde și sfidează.

Trezit ca dintr-o nepăsare,

M-am scuturat de gândurile grele

Și ridicând de jos acele țăndări,

Eu m-am văzut multiplicat în ele.

Și am râs la rândul meu gândind în sine-mi :

„O ! Timpule, tu ce împarți povețe,

De mult timp vei avea de-acum nevoie

Ca să ucizi atât de multe fețe.

Căci pe măsură ce le vei ucide

Trecând, cum trec pe mare vechi catarge,

Eu din oglinda ta neîndurătoare

Tot mai mărunte țăndări îmi voi sparge.

* * * * *

Taci, să s-audă noaptea care vine !

Taci, să s-audă pasul ei sfios !

De-acum începe-alt glas să cânte-n mine,

De-acuma glasul tău e de prisos.

Tăcere ! Numai noaptea să cuvânte !

Ea singură cu glasul ei sonor!

Tu stai și-ascultă-n pajiște ce vânt e,

Ce vânt însângerat, prevestitor.

Nu te mișca ! Să nu cumva să scape

Urechii mele glasu-acela pur

Pe care îl aud tot mai aproape

Și tot mai clar, mai fără de-nconjur.

Nu tulbura cu sunetele tale

Această gravă muzică de sus,

Mai bine taci sub vastele portale

Sub care stai cu umărul adus.

Mai bine taci în noaptea care vine

Și-n care-atâtea patimi mari se nasc.

Din nepătrunsa, largă-ntunecime

Nu poți să știi ce noi dureri mă pasc.

Iubito !-n noaptea asta-mpărătească

Numai tăcerea las-o să vorbească !

— Radu Stanca - Oglinda timpului