__$$$

 Lupii au hăituit un câine, l-au încercuit și se pregăteau să-l sfâșie. Câinele, cu glas rugător, i-a implorat să-i cruțe viața, promițând în schimb că îi va ajuta la vânat, gonind turmele de oi și arătându-le locuri ascunse.

Lupii au chibzuit și l-au primit în ceata lor. Doi ani la rând, câinele i-a slujit credincios, i-a povățuit, le-a arătat poteci și i-a însoțit la vânătoare.

Dar a sosit o iarnă aspră și nemiloasă: vânătoarea se dovedea zadarnică, lupii flămânzi și disperați. Ce era de făcut? Au hotărât, în cele din urmă, să-și devoreze tovarășul. L-au sfâșiat, iar oasele i le-au îngropat. I-au ridicat chiar și un mormânt. Și atunci s-au întrebat: cum să scrie pe piatra funerară, din partea cui? „De la prieteni”? Dar ce fel de prieteni sunt aceia care și-au mâncat tovarășul... „De la dușmani”? Și totuși, trăiseră cot la cot vreme de doi ani, vânaseră împreună, fără vrajbă între ei...

Au cugetat îndelung și, în cele din urmă, au scris simplu: „De la colegi”.