$$$

 IULIA HAȘDEU

“Mai bine e să mor. Nici nu mai pot să plîng,

Şi lacrimile au un farmec ne-ntrecut …

Cînd nu mai pot de-o vreme nici lacrimi să mai strîng,

Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut”

(Iulia Haşdeu , Mon Dieu!; Chevalerie)

În 1893, sătenii de pe unul din dealurile Cîmpinei priveau cu uimire la bărbatul îmbrăcat în negru, îmbătrînit înainte de vreme, apăsat de tristeţe, ce supraveghea îndeaproape ridicarea unei construcţii bizare. Ştiau despre el doar că este un mare învăţat de la Bucureşti, retras împreună cu soţia sa în aceste locuri, pentru a plînge pierderea unicei lor fiice, Iulia.

Pînă în 1896, sub ochii lor se înălţă o casă ciudată, un adevărat palat, ce contrasta evident cu locuinţele simple din împrejurimi. Turnuri cu creneluri, o uşă masivă din fier străjuită deasupra, într-un triunghi de piatră, de un ochi enorm, două tronuri ce vegheau în stînga şi în dreapta uşii, ascundeau probabil taine adînci, poveşti bizare. S-a născut atunci legenda bătrînului Haşdeu care, după indicaţiile fiicei sale moarte, a construit un castel ciudat, şi care se retrăsese aici, doborît de suferinţă, pentru a putea vorbi cu spiritul acesteia. Unii jurau că pianul din salon cînta singur şi, uneori, însăşi stafia Iuliei, îmbrăcată în rochie albă, cu flori de margarete în braţe, a fost văzută pe terasa castelului. Mărturie stăteau margaretele găsite apoi lîngă gardul clădirii, în plină lună septembrie, în care margaretele dispăruseră de mult.

Nimeni nu ştie, însă, dacă Bogdan Petriceicu Haşdeu a ridicat acest castel pentru odihna sufletului pribeag al fiicei sale, prins între lumi, sau pentru odihna propriului său suflet, prizonier al unei imense dureri.

Prima Iulie

În vara lui 1865, la mijlocul lunii iunie, tînărul de viţă nobilă Bogdan Petriceicu Haşdeu, cărturar cu oarecare notorietate la vremea aceea, se căsătorea la biserica Sf. Ilie din Gorgani, la marginea Bucureştiului, cu Iulia Falici, fiică a unor ţărani avuţi din Ardeal. Privirile celor care asistau la nuntă nu erau toate binevoitoare. Printre cei cîţiva prieteni care-i însoţeau, sinceri în bucuria lor, se strecuraseră curioşi şi chiar neprieteni, foste iubite neconsolate din vremea studenţiei lui Bogdan şi chiar unii juni ce se lăudau că Iulia Falici cedase mai întîi farmecelor lor, înainte de a accepta să-i fie mireasă lui Haşdeu.

Primii ani de căsnicie trec apăsaţi de aşteptarea febrilă a apariţiei unui copil. Iulia pierduse cîteva sarcini, iar Haşdeu, fatalist şi crezător în destin, în ciuda suferinţei pe care o resimţea la gîndul că nu va avea urmaşi, era pregătit să accepte că poate aceasta e voinţa lui Dumnezeu. Gîndul îl ducea şi la blestemele pe care le primise în urma conferinţelor antisemite pe care le susţinuse în primul an de căsătorie. În cîteva scrisori anonime fusese ridiculizat şi chiar blestemat ca nici o altă odraslă antisemită să nu se nască vreodata din el. Haşdeu nu se lasă descurajat. Încrezător în destinul său, spunea tuturor: “Va veni. Dacă nu acum, mai tîrziu!”

Lilica

Şi ziua mult aşteptată a venit. Înainte de a naşte, Iulia – mamă a avut un coşmar, un vis de moarte pe care, ştiind că Haşdeu nu crede în explicaţii eretice şi-n semne de viitor, îl povesteşte numai unei bune prietene. Visele premonitorii şi coşmarurile în care moartea apare sub diverse chipuri, vor marca vieţile celor două Iulii, mamă şi fiica, pînă la dispariţia dureroasă şi prematură a celei de-a doua. Visele, cu implicaţiile lor filozofice, îl vor preocupa pe Haşdeu abia după moartea Iuliei, în încercarea disperată de a se consola cu o explicaţie, în căutarea zadarnică de a dezlega enigma acestei pierderi tragice.

Pe 2 noiembrie 1869, Iulia Falici naşte o fetiţă pe care părinţii, peste măsură de fericiţi, o botează Iulia, ca pe mama sa. Haşdeu îi va da numele de alint Lilica şi aşa va continua să-i spună tot timpul.

La botez, Lilica va dezvălui, după tradiţie, calea aleasă pentru ea, de către destin. De pe tăviţa de argint plină cu diferite obiecte, ea va alege, spre încîntarea tatălui ei şi a celor prezenţi, condeiul, de care se va agăţa, din greşală, şi o floare. “ Are să fie o femeie învăţată, ca tatăl său!” îi prezise naşul Brătianu. “Şi de ce nu o poetă, cîtă vreme a prins şi floarea?” se auzi o altă voce.

În 1872, cînd Lilica avea trei ani, Haşdeu îşi dă seama că fiica sa deosebeşte literele. Peste patru luni ea este capabilă să citească cuvinte întregi din cărţile pentru copii. Învaţă pe de rost poveştile auzite înainte de culcare şi le repetă apoi în întregime, spre mirarea şi desfătarea părinţilor săi şi a bunicii. Copila nu vărsa o lacrimă dacă i se ascundeau dulciurile, în schimb, dacă i se lua cartea din mînă, nu putea fi oprită din plîns.

Micul geniu

La patru ani vorbea corect în franceză (învăţată de la tată) şi în germană (limba mamei), scria cu o acurateţe aproape caligrafică, desena cu talent. Memora orice cu o uşurinţă uimitoare.

Într-o vizită în care se afla şi poetul Alexandru Macedonschi, acesta compuse ad hoc un poem din vreo opt versuri, pe care Lilica îl luă, dispăru cîteva clipe şi apăru din nou, cu foaia împăturită, recitînd perfect poezia. Nu împlinise şase ani.

Bucuria adusă în casă de frumuseţea şi inteligenţa precoce a Lilicăi era umbrită de tot mai desele certuri din familie, provocate de escapadele amoroase ale lui Haşdeu, de care Iulia – mama afla. În ciuda firii sale calme şi supuse, nu se poate abţine, din ce în ce mai des, să nu izbucnească. “De ce vă certaţi?”, îi întreba Iulia, în germană, iar Haşdeu decide atunci, ca în viitoarele dispute, să folosească maghiara. Nici prin gînd nu-i trecea să încerce să evite discuţiile, să-şi schimbe stilul de viaţă şi, deşi susţinea că-şi adoră soţia, prefera să-şi facă mendrele, pentru a se recunoaşte, apoi, vinovat.

În 1876 Haşdeu primeşte postul de Director al Arhivelor Statului şi întreaga familie se mută în clădirea arhivelor, lîngă biserica ctitorită de Mihai Viteazul. Acolo îşi va petrece Iulia cea mai mare parte a copilăriei sale şi ultimele clipe ale vieţii.

La 7 ani, Iulia stăpînea perfect materiile claselor primare. Recita fără cusur poeziile lui Alecsandri şi Bolintineanu, fabulele lui La Fontaine şi versuri din manualele germane şi franceze. Haşdeu descoperă cu mirare cum noţiuni complicate de gramatică nu ridică nici o problemă fiicei sale. Istoria românilor e însuşită cu repeziciune şi în amănunt, Iulia fiind capabilă, la nici opt ani, pe lîngă memorarea epocilor şi redarea fidelă a faptelor, să facă deducţii mature cu privire la desfăşurarea evenimentelor istorice. Haşdeu intervine la Ministerul Învăţămîntului, astfel că Iuliei i se acordă dispensă să poată susţine toate cele patru examene ale claselor primare. Între timp îşi continua, în particular, lecţiile de literatură, franceză, germană, engleză, istorie şi matematici, sub atenta îndrumare a tatălui său. Tot ce citeşte şi învaţă este comentat îndelung cu acesta. Iulia pune întrebări complicate legate de divinitate, de religie, iniţiază discuţii aproape filozofice, ce-l uimesc pe Haşdeu. Dumnezeu, originea vieţii, misterul morţii, sînt subiecte ce frămîntă, nefiresc de prematur, o minte crudă, de copil. Pe cărţile de algebră (materie ce nu-i prea plăcea, dar pe care o stăpînea, de asemenea, foarte bine), schiţează mici nuvele cu subiect religios.

Iulia Haşdeu avea doar opt ani cînd a scris prima poezie despre moarte. Pe întreg parcursul scurtei sale vieţi, moartea revine în opera ei ca un laitmotiv obsesiv, prevestitor.

Între tată şi fiică se vor naşte, începînd cu aceşti ani, o puternică legatură sufletească şi intelectuală şi o desăvîrşită comunicare spirituală care, întrerupte brutal la moartea Iuliei, îl vor lăsa pe Haşdeu devastat, dezrădăcinat.

În 1878, cînd nu împlinise incă nouă ani, Iulia susţine examenul primului an de liceu, la Sf. Sava. Haşdeu îşi pune problema, îngrijorat, dacă nu e totuşi prea mult pentru fiica sa, dacă aceasta nu e prea crudă, totuşi, pentru încercările la care e supusă. Realitatea îl contrazice, mintea sclipitoare a Iuliei nu e deloc solicitată peste puteri. În anii următori Iulia trece fara probleme examenele anilor II şi III de liceu, cu note, aproape toate, de 10. La 11 ani termină gimnaziul. Bogdan Petriceicu Haşdeu trăieşte anii cei mai fericiţi ai existenţei sale. Succesul operelor sale, mîndria adusă de fiica sa, sînt întregite şi de urcuşul său pe scara politică şi academică.

Visul Parisului

Iulia se căţăra zilnic punînd scaun peste scaun, în biblioteca tatălui său, escaladînd-o ca pe o stîncă. Devorează volume greoaie atît la propriu cît şi la figurat, despre istoria universală, citirea greacă, dicţionare latineşti şi greceşti. Citeşte cu interes Shakespeare, Alecsandri, Eliade Radulescu şi cărţi despre Napoleon I, preferatul său. Operele ei de început sînt însemnările de pe marginile cărţilor citite, sau de pe manualele şcolare. Scrierile ei au, încă de timpuriu, accente filozofice, amare, nostalgice sau prevestitoare. La 10 ani scrie prima ei povestire despre iubire, pe o carte de fizică, obţinută ca premiu. Pentru că, deşi nu-i plăceau, era strălucită şi la ştiinţele exacte, matematica şi fizica.

Tot în acea perioadă Iulia Haşdeu urmează şi cursuri de canto, la Conservator. Prin glasul ei matur, deosebit, dădea dovadă de încă o precocitate.

La sugestia profesorilor săi, in 1881, cînd încă nu împlinise unsprezece ani, Iuliei îi încolţeşte gîndul de a-şi continua studiile la Paris. Paris! Ar fi fost un vis împlinit, să vadă oraşul lui Victor Hugo, scriitorul pe care-l adora. Citise atîtea despre Paris, dar îl văzuse numai în ilustrate cu imaginii feerice. Şi deşi îşi dorea foarte tare să ajungă acolo, avea o strîngere de inimă că va trebui sa-şi abandoneze familia şi mai ales pe tatăl ei, într-un moment foarte greu.

Atmosfera din casă era apăsătoare, relaţia dintre părinţii săi se răcise, dragostea odată patimaşă dintre ei murise din cauza deselor escapade sentimentale ale lui Haşdeu. Iubirea Iuliei – mama se topise în încercările nereuşite de a-şi aduce soţul pe drumul cel bun. Aşa că ea era prima care-şi susţinea fiica în dorinţa sa de plecare şi gîndul de a o însoţi, măcar pentru o vreme, o bucura. Haşdeu este însă revoltat de idee şi le interzice Iuliei şi mamei sale să se mai gîndească măcar la eventualitatea plecării la Paris.

Iulia nu renunţă, cu vorbe meşteşugite îşi convinge tatăl, şi pleacă, împreună cu mama sa, pentru împlinirea visului său. Plecarea lor îl lăsă pe Haşdeu într-o tristeţe adîncă.

Prima întîlnire cu Parisul a decepţionat-o pe Iulia. Aştepta să găsească un oraş feeric, dar i se părea numai imens şi aglomerat. La Paris, îndrumată de ambasadorul României din acea vreme, prieten cu Haşdeu, Iulia se înscrie direct în clasa a patra a liceului Sévigné, o şcoală nouă, însă recunoscută pentru profesorii săi valoroşi. Deşi e cea mai mică, ajunge cea mai bună din clasă, strălucind la franceză şi latină.

Încă din primul an la Paris Iulia începe să aibă probleme cu ochii. Era mioapă şi asta o încurca teribil în avîntul ei năvalnic de a citi cît mai mult. Se îmbolnăveşte apoi de rujeola şi Haşdeu, înştiinţat prin scrisori, aleargă din medic în medic pentru a obţine informaţii despre boală. E o boală normală la copii, însă netratată cum trebuie, plămînii pot slăbi şi pot deveni sensibili la tuberculoză. I s-a recomandat repaos şi odihnă, pentru 6 luni. Slăbită de boală, dar dornică să rămînă prima la învăţătură, chiar după ce lipsise mult, Iulia nu respectă aceste indicaţii.

Performanţele Iuliei devin prilej de laudă publică pentru Haşdeu. Articole elogioase apar în presă, iar cînd Iulia împlineşte treisprezece ani, primeşte de la Guvernul Romaniei o bursă de 3000 de franci, pentru meritele obţinute la Paris.

Bursa obţinută le îmbunătăţeşte viaţa Iuliei şi mamei sale. Haşdeu le vizitează de Crăciun şi în timpul acestor vizite poartă lungi discuţii cu fiica sa despre filologie, filozofie, istorie şi literatură. Iulia însă se resimte după boală, are migrene puternice. Îngrijorat, Haşdeu încearcă să obţină un post la Paris, pentru a fi mai aproape de fiica sa, însă nu reuşeşte.

Adolescenta

La nici 15 ani, Iulia studiază toată ziua pînă la epuizare, iar noaptea, pe ascuns, sub plapumă, citeşte beletristică sau compune versuri. Scrie despre iubire. Iubirea, străină de ea, îi apare ca o problemă de nerezolvat, versurile îi sînt născute din fantezie şi inspirate de operele preferaţilor săi: Hugo, Lamartine, Musset, G. Sand, Shakespeare. Nu va cunoaşte niciodată, pe deplin, iubirea, dar îşi va pune tot timpul întrebări chinuitoare despre ea. Iubirea ideala, jertfelnică, nobilă, îi va fi eternă inspiraţie.

Iulia scrie, cînd are timp, lungi scrisori prietenelor sale din copilarie. Floricăi, grav bolnavă, îi trimite o scrisoare hazlie, pentru a o înveseli. Celeilalte prietene şi colege, Marie Mavrodin, îi scrie scrisori presărate cu versuri de dragoste, dedicate ei. Din aceste versuri pe care i le va scrie mereu Mariei în perioadele sale de tristeţe adîncă, va răzbate o dragoste aproape romantică, un fel de dragoste prin care Iulia va încerca să evadeze din colivia sentimentelor ei nemărturisite.

Începe să se simtă din ce în ce mai slăbită şi nimeni nu intuieşte motivul. Oare iubirea pentru un tînăr poet, vecin de palier, pe care începuse să-l admire în taină, o făcea să nu se mai poată concentra, să nu mai înveţe în ritmul pasionat şi nebunesc de pînă atunci? La şcoală notele începuseră să scadă, profesorii erau îngrijoraţi, iar vestea ajunse la urechile mamei ei, care era sigură că nopţile pierdute cu cititul şi cu scrisul de versuri sînt motivul acestei delăsări. Haşdeu află şi se simţi neputincios. Începu să trimită Iuliei scrisori aspre, dojenitoare, ameninţătoare chiar, în care îi cerea să facă totul pentru a-şi reîmbunătăţi situaţia şcolară.

Iulia era deznădăjduită. Nu ştia ce e cu ea, la nici paisprezece ani se simţea extrem de obosită, iar cuvintele părintelui ei, ce o acuzau de lene şi chiar de minciună, o dureau. Cu sforţări supraomeneşti redevine eleva silitoare care era, prima in clasă. Pentru a nu-şi dezamăgi tatăl renunţă la tot ce credea că-i distrage atenţia de la studiu: la visare, la muzică, la poezie, la dragoste…

Începe să sufere din nou de repetate dureri de cap, pe care uneori nu le mărturiseşte. Are momente cînd îşi pierde chiar vederea. Iulia se mobilizează, nu-şi poate dezamăgi din nou tatăl. Işi aminteşte de scrisorile lui, de faptul că nu trebuie să uite nici o clipă că ea este “fata lui Haşdeu” şi “fina lui Brătianu”. Haşdeu deja îi vorbeşte în scrisori despre licenţă, despre bacalaureat, despre doctorat. El încă mai spera să găsească un post la Paris pentru a o putea supraveghea îndeaproape.

Nimeni nu observa, însă, că Iulia se schimbase, că nu mai era un copil energic ci o adolescentă firavă, visătoare, cu o sănătate şubredă. De la 14 ani începe să sufere de bronşita. Are accese de tuse pe care le ignoră şi le ascunde de mama ei. Scrierile ei din acea perioadă, încă nedezvăluite, devin mature. Scrie poeme despre iubire, aşa cum putea numai să şi-o închipuie, scrie nuvele şi schiţe despre nobleţe şi patriotism.

În 1885, la 16 ani, în timpul unei perioade de refacere, la Montreux, Iulia scrie cea mai mare parte a operei sale. Din cele peste 130 de poezii, cuprinse în volumele “Bourgeons d’avril” şi “Chevalerie”, ea scrie 60 în acest an, pe lîngă schiţe de teatru, eseuri şi un roman. Haşdeu va încerca tot timpul să-i tempereze Iuliei înclinaţia spre poezie. “Poezia a adus altor poeţi gloria şi nemurirea!” se apăra Iulia. “Da, dar după moarte, copila tatei” replica Haşdeu, fără să bănuiască pe-atunci adevărul tragic din vorbele sale.

Examenele parţiale din 1885, pentru bacalaureat, îi sfîrşesc puterile. Aspectul ei fraged şi tineresc, robust, precum şi propriile-i sforţări de a nu părea slăbită, de a învăţa, de a nu se lăsa doborîtă, nu trădau încă boala ce o măcina pe interior.

Gîndul îi zbura deseori la iubirea neîncepută cu misteriosul vecin, “poetul margaretelor albe” cum îl numea ea. În acea perioadă scrie poeme despre iubiri platonice şi naive, nostalgia copilăriei, natură, dorul de viaţa la care visa şi pe care nu avea niciodată timp s-o trăiască. Lumea sentimentală a Iuliei e ideală, e aşa cum şi-o închipuie ea, orice evadare în concret, în realitate, o sperie.

Iubiri imposibile

Iulia are doar 16 ani şi scrie despre iubiri ciudate si frustrari. Versurile ei emană tristeţe şi un dor inexplicabil de moarte. E singură, dornică de iubire, izolată, preocupată în permanenţă de a fi la înălţime cu studiul, de a nu-şi dezamăgi familia. Jinduieşte totuşi, pe ascuns, la viaţa care curge în jurul ei. Îşi vede colegele, mai mari decît ea, bucurîndu-se de libertate, de seri dansante, de flirturi, de emoţiile primelor iubiri. Iulia nu le va trăi niciodată. Dar şi le va închipui, le va visa, şi va scrie cu pasiune despre ele, în poezii sau în piese de teatru.

Pe 22 mai 1885 moare Victor Hugo, idolul ei, şi întristată de dispariţia maestrului ei spiritual, Iulia îi dedică acestuia o poezie.

Un timp nu mai scrie nimic altceva în afara unor triste poeme dedicate iubitei sale prietene Marie Mavrodin, poeme care, mai mult decît declaraţii prieteneşti, sînt adevarate mărturisiri de dragoste. Din ele răzbate acea sete de iubire, acele sentimente temătoare, pretenţioase, neîmpărtăşite. Marie savurează versurile şi, deşi ştie că va comite o indiscreţie, le arată profesorului Iuliei de literatură, Maurice Albert. Acesta îi recunoaşte talentul şi o sfătuieşte ca după bacalaureat să se dedice mai mult poeziei. Jenată, fîstîcită de întîmplare, Iulia se ceartă violent cu Marie. Supărarea însă nu durează.

Iulia trece de examene triumfînd, e aparent voioasă, dar e palidă şi are ameţeli. Inima ei se frămîntă. Iubeşte. E singura ei dragoste mărturisită. Dragostea ei idilică pentru “poetul margaretelor” işi găseşte singura manifestare palpabilă în sentimentele ei pasionale pentru Marie. Scrie “Nocturne”, un poem în care, văzînd probabil că Marie nu-i răspunde cu acelaşi romantism, Iulia îi dedică versuri dure, pline de reproşuri.

Tot în acea perioadă scrie o schiţă dramatică în proză, “Alcée et Sappho”, despre viaţa curtezanei poete Sappho din Lesbos. Sappho şi Errina, iubita sa, se îndrăgostesc amîndouă de tînărul poet Alceu. Sappho se aruncă în mare din cauza lui Alceu şi Errina, îndrăgostită de amîndoi, o urmează. Errina antică a murit la 19 ani, fecioară şi poetă. Iulia avea să aibă acelaşi destin.

Anul 1886 o gaseşte pe Iulia pregătind a doua probă de bacalaureat. Scrie foarte mult, însă din poemele ei “puerile”, cum ea însăşi le numeşte, răzbate oboseala, blazarea, e sătula de viaţa eroică, perfectă, la care visează şi pe care n-o poate trăi nicicînd.

De Bobotează îl reîntîlneşte întîmplător, într-o bisericuţă din Paris, pe tînărul poet al margaretelor, iubirea ei de taină. Nu ştia dacă e englez, scoţian sau irlandez şi nu-şi explica ce caută el într-o biserică românească. Se salutară fugar. Îl revede iar, mai tîrziu, la întoarcerea acasă, cînd face tot posibilul să-l întîlnească pe palier. Schimbă împreună cîteva vorbe iar el îi aminteşte de întîlnirile lor întîmplătoare şi o priveşte cu emoţie. Copleşită, Iulia fuge. Scrie apoi versuri. N-a putut, n-a avut voie, n-a avut curaj niciodată să trăiască altfel.

Sorbona

În iulie 1886, Iulia susţine a doua etapă de bacalaureat la Sorbona, cu lucrări scrise în retorică şi filozofie. Erudiţia ei, la această vîrstă, e desăvîrşită. Cînd tatăl ei o ironizează, crezînd ca i-a găsit într-o scrisoare greşeli de gramatică şi logică, Iulia îl combate cu argumente riguroase, în scrisori de o polemică imbatabilă. Haşdeu îşi recunoaşte greşala şi e el însuşi uimit de inteligenţa sclipitoare a fiicei sale.

În august, în timpul vacanţei de vară, Iulia şi mama sa se întorc la Bucureşti. Fericită să fie iar în locurile natale, cu prietenele ei din copilărie, Iulia parcă înfloreşte şi scrie versuri optimiste despre prietenie şi despre natură.

Chiar cînd împlinea vîrsta de 17 ani, în noiembr

$$$

 ISTORIA SF.ILIE IN SUPERSTITII 

TRADITII SI OBICEIURI 

Sarbatorit in ziua de 20 iulie a fiecarui a , Sfantul Ilie a devenit in mitologia populara un personaj aparte, cu o poveste diferita de cea propavaduita de crestinism. Un muritor bun la suflet, dar iute din fire, Ilie a fost ispitit de diavol sa isi ucida parintii sau, in alte variante , surorile ori intreaga familie. Pentru a-si ispasi pacatul de moarte , Ilie s-a supus la felurite cazne , ferecandu-se vreme de 40 de ani intr-un bordei sau beci , mergand in genunchi pentru a cara apa cu gura si a uda un lemn putred , sau aruncandu-se in flacarile unui rug alcatuit din lemne stranse din padure timp de 9 ani.

Impacat de pocainta si durerea lui Ilie, Dumnezeu l-a ridicat la ceruri, l-a asezat printre sfinti si i-a daruit un car de foc tras de 4 cai inaripati si un bici de foc cu care sa faca prapad printre draci. Impins de o ura navalnica fata de creaturile intunericului care il amagisera sa isi omoare rudele si stapanit de o uriasa putere , Sfantul Ilie a devenit in curand spaima toturor diavolilor. Atat de mare era puterea lui incat , atunci cand o cohorta de draci a inceput a ridica un turn pe care sa ajunga la cer si sa il dea jos de pe tron pe Dumnezeu, acesta l-a chemat in ajutor pe Sfantul Ilie , poruncindu-i : " Mergi cu tunul de tranteste pe draci la pamant". Inversunarea Sfantului Ilie era atat de mare incat distrugea totii diavolii care ii ieseau in cale, neascultand vorba lui Dumnezeu de a mai lasa "cativa de samanta" pentru pacatele oamenilor. Neascultarea dar mai ales forta titanica a sfantului, care despica cerul si pamantul, starpea femeile si animalele si zguduia insasi tronul celui de sus, a facut ca Dumnezeu sau Maica Domnului sa ii paralizeze o parte a trupului, lasandu-l ciung de mana dreapta, olog de piciorul drept, asurzindu-i o ureche si ologindu-i un ochi.

Superstitii si credinte populare despre Sfantul Ilie 

- Atunci cand tuna sau fulgera , Sfantul Ilie a mai omorat un drac.

- Tunetul este de fapt zgomotul facut de carul Sfantului Ilie atunci cand se hurducaie prin ceruri. 

- Trasnetul este sunetul facut de biciul de foc al Sfantului Ilie, atunci cand ii doboara pe draci. 

- Daca sunt tunete de Sfantul Ilie , alunele si merele vor fi viermanoase. Daca ploua de Sfantul Ilie, ploaia nu va inceta vreme de 20 de zile. 

- Daca in ziua de 20 iulie este furtuna, geamurile si usile casei trebuie sa fie bine inchise , pentru a nu intra in casa vreun drac fugarit de Sfantul Ilie. 

- Pe vreme de furtuna nu este bine sa iti gasesti adapost sub un carpen , intrucat in acest copac prefera sa se ascunda dracii infricosati de Sfantul Ilie. 

- Nu este bine sa pornesti la drum in ziua de Sfantul Ilie. 

- Atunci cand tuna , oamenii trebuie sa isi faca cruce, intrucat Dumnezeu i-a poruncit Sfantului Ilie sa loveasca in toate, numai in cruce nu. 

- Palosul Sfantului Ilie are un tais din aur si celalalt din argint. Atunci cand isi foloseste taisul de aur, aduce mana, cand loveste cu cel de argint , aduce grindina.

- Rotile zimtuite ale carului Sfantului Ilie sparg cerul si revarsa apa din nori peste pamant.

- Daca se arata vreme de furtuna , trebuie sa aprinzi tamaie in casa , ca nu cumva sa fie vreun drac adapostit inlauntru si sa atraga astfel fulgerele Sfantului Ilie.

- Pentru a se pune la adapost de biciul de foc al Sfantului Ilie , diavolii se pitesc pe pamant , sub stresinele caselor , in copaci , in turlele bisericilor sau in trupurile animalelor .Din acest motiv , nu ti se recomanda sa lasi afara animale , mai ales caini, pisici si capre. 

- In ajunul zilei de Sfantul Ilie, fetele isi pot ghici ursitul. Pentru aceasta , ele merg pe campuri , se dezbraca in pielea goala si se tavalesc prin canepa. Daca in acea noapte ele viseza canepa verde , inseamna ca se vor marita cu un barbat tanar ; daca in vis le apare canepa uscata , sunt sortite unui sot batran. 

- In dimineata zilei de Sfantul Ilie , se culeg plante de leac, dar si ierburi de farmece si vraji. Plantele ce urmau a fi utilizate in practici magice trebuia sa fie udate de sangele unui cocos taiat deasupra lor. 

- Busuiocul adunat cu acest prilej este pus la uscat sub stresini , in camari sau poduri, ori este adus la biserica pentru a fi binecuvantat si asezat la icoane, dupa care este ars. Cenusa busuiocului este pastrata in casa, pentru a lecui copiii de bubele rele aparute in gura. 

- Pana in ziua Sfantului Ilie nu este ingaduit sa se manance mere si nu este voie ca acestea sa se loveasca unul de celalalt , intrucat lucrul asta aduce grindina. Pe data de 20 iulie, se aduc mere in biserica pentru sfintire , aceste fructe speciale devenind de aur pe cealalta lume. In aceeasi zi, se celebreaza "Mosii de Sfantul Ilie" prilej de de comemorare a copiilor morti, cand se dau mere de pomana copiilor din vecini sau celor intalniti in cale. Daca pomul din care se dau merele a fost scuturat , sau daca s-au luat ori mancat mere din el inainte de 20 iulie, Sfantul Ilie va arunca cu grindina pe pamanturile celor ce au pacatuit astfel. 

- De Sfantul Ilie, are loc "retezatul stupilor" , adica cea dintai recoltare a mierii de albine din an, cu conditia ca ziua de 20 iulie sa nu pice duminica, luni, miercuri ori vineri. Adunatul mierii era o indeletnicire exclusiv masculina, practicata de persoane curate la trup si la suflet si era urmata de o petrecere la care vecinii erau poftiti sa guste din aurul albinelor sau sa se indulceasca cu tuica amestecata cu miere. La acest festin nu trebuiau sa fie invitati strainii sau oameni ce se indeletniceau cu vraji, in caz contrar rodnicia fiind alungata din stupi. 

- In ziua de 20 iulie nu este bine sa se lucreze. Orice om care nu respecta aceasta zi este pedepsit cu asprime de Sfantul Ilie, cu furtuna sau grindina peste ogoarele ori gradina lui. In unele zone , exista chiar si interdictia de a se aprinde focul in vatra pentru gatitul mancarii. 

- Pe 20 iulie, in unele zone ale tarii , la "hora Santiliei" , ciobanii coborau cu turmele de la stani, le daruiau fetelor indragite un cas si o furca de tors crestata, dupa care le invitau la hora. Tinerele femei care nu jucau la acest dans ritual nu puteau fi petite si nu se puteau marita in acel an. De altfel , ciobanii nu avea voia sa coboare in sat ori sa fie vizitati de femei pana in in ziua de Sfantul Ilie, in acest fel curatenia lor trupeasca asigurand rodnicia turmei de oi. (sursa net}.

Un sincer "La multi ani" tuturor celor care poarta numele de Ilie sau Ilinca !

$$$

 MEMORIE CULTURALA - ADRIAN PĂUNESCU

Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia - d. 5 noiembrie 2010, Bucureşti, România) a fost un poet, publicist şi om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet şi ca organizator al Cenaclului Flacăra. A fost unul din cei mai prolifici poeţi români contemporani.

Deşi născut în Basarabia (în Republica Moldova de astăzi), Păunescu şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bîrca, în judeţul Dolj. A absolvit Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Naţional Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru "activităţi anti-comuniste" de regimul stalinist de după 1945 şi din această cauză Păunescu a trebuit să aştepte 3 ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din Bucureşti.

A debutat ca poet în 1960. Din 1973 conduce revista "Flacăra". Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985.

În perioada comunistă, a fost considerat de mulţi români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe dictatorul Nicolae Ceauşescu.

După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei "Flacăra", astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista "Totuşi iubirea". În calitate de publicist a mai condus ziarul "Sportul românesc", o scurtă perioadă în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la "Antena 1".

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stînga. Spre deosebire de alte personalităţi ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stînga mai liberale, de inspiraţie occidentală. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice şi a neajunsurilor economice. Păunescu a întreţinut relaţii strînse cu membri ai aparatelor comuniste de stat şi partid. După 1989, Păunescu este unul din puţinii care nu renegă complet ideologia socialistă, intrînd rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeţ.

Între anii 1970-1980, Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra, pe care l-a înfiinţat, şi revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România datorită combinaţiei de idei de stînga de inspiraţie occidentală şi de naţionalism. Mulţi artişti pe care autorităţile comuniste îi puteau considera "subversivi" au fost lansaţi sau promovaţi de Păunescu prin Cenaclul Flacăra.

Relaţia lui Păunescu cu regimul Ceauşescu este în general considerată ca ambiguă, mergînd de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică şi varietatea poziţiilor pro şi contra Păunescu de după 1989.

Din 1992 pînă în 1998 a fost membru în Partidul Socialist al Muncii, partid absorbit ulterior de PSD.

La 17 septembrie 1973 înfiinţează Cenaclul "Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susţine, pînă la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, manifestări de muzică, poezie şi dialog, în faţa a mai mult de 6 milioane de spectatori. Pe scena Cenaclului "Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere româneşti, poeţi şi alţi creatori.

În dimineaţa zilei de 5 noiembrie 2010, după o lungă luptă cu boala, Adrian Păunescu s-a stins din viaţă. Diabetul de care acesta suferea i-a afectat mai multe organe, iar în noaptea de 4 spre 5 noiembrie, starea poetului s-a înrăutăţit. Medicii nu l-au mai putut salva, în ciuda eforturilor depuse.

Aurel Martin se pronunță asupra creației poetice păunesciene zicînd că e "un poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană şi, într-un fel, de a demistifica, stabilind relaţii noi între fenomene sau între om şi lumea înconjurătoare, răsturînd, dacă e cazul, înţelesuri vechi, propunînd în locu-le altele inedite, şi umplînd cu eul său omniprezent spaţiile Universului."

$$$

 CICLURILE DE 7 ANI ALE VIETII OMULUI

"De la 0 la 7 ani:

Există o legătură puternică cu mama. Cunoașterea lumii are loc pe orizontală. Se creează simțurile. Mirosul mamei, laptele, vocea, căldura şi săruturile ei sunt primele senzații. Această perioadă se sfârșește de regulă, prin ieșirea din cochilia protectoare a mamei şi cunoașterea lumii exterioare.

De la 7 la 14 ani:

Se creează o legătură puternică cu tata. Cunoașterea lumii are loc pe verticală. Se formează personalitatea. Tatăl devine cel mai fidel aliat pentru cunoașterea lumii din afara celulei familiei. Copilul o iubește pe mama, însă pe tata îl adoră.

De la 14 la 21 de ani:

Se începe revolta împotriva societății. Are loc cunoașterea materiei. Se formează intelectul. Începe criza adolescentină. Apare dorința de a schimba lumea şi de a distruge structurile existente. Adolescentul atacă celula familiei şi societatea în general. Este pasionat de tot ce exprimă revolta: muzica tare, relațiile romantice, tendința spre independenţă, evadarea, legăturile cu grupurile sociale marginale, valorile anarhiste, negarea sistematică a vechilor valori. Perioada se încheie prin părăsirea celulei familiei.

De la 21 la 28 de ani:

Are loc integrarea în societate. Stabilizarea după revoltă. Suferind eşec în dorinţa de a schimba lumea, omul se integrează, dorind iniţial să fie mai bun decât predecesorii săi. Omul caută un loc de muncă mai bun decât al părinților. Caută un loc mai bun pentru viaţă. Are loc încercarea de a crea o familie mai fericită decât cea a părinților. Alegerea partenerului şi crearea căminului familial. Crearea propriei celule. Perioada se încheie de regulă cu căsătorie. Din acest moment, omul şi-a îndeplinit misiunea şi a finisat legătura cu prima celulă protectoare – familia.

De la 28 la 35 de ani:

Crearea căminului familial. După căsătorie, locuință, mașină apar copiii. Se acumulează valori în interiorul celulei. Însă dacă primele 4 cicluri nu au trecut cu succes, căminul se distruge. Dacă relaţiile cu mama nu au fost cum trebuie, ea va fi o povară pentru ginere/noră. Dacă relația cu tata a eșuat, el se va implica în treburile interne ale tinerei familii, provocând conflicte. Dacă revolta împotriva societății nu a fost trăită, există riscul conflictelor la locul de muncă. 35 de ani – vârsta la care un cocon prost copt deseori explodează. Atunci se întâmplă divorțurile, concediere de la serviciu, depresie etc.

De la 35 la 42 de ani:

Totul se începe de la zero. După criză, omul îmbogățit de experiențe şi greșeli îşi reconstruiește a doua celulă. Este perioada când în viaţa persoanelor divorțate apar iubite/iubiți noi. Ei încearcă să perceapă ceea ce așteaptă deja – nu de la căsătorie, ci de la sexul opus. Relația cu societatea, de asemenea, trebuie reevaluată. Locul de muncă deja este ales după criteriul cât este de interesant şi cât de mult timp liber oferă. După distrugerea primei celule omul întotdeauna simte necesitatea cât mai repede să-şi creeze a doua celulă. Căsătorie nouă, muncă nouă, relație nouă. Dacă omul a scăpat de elementele parazitare din trecut, el va construi o celulă mai bună. Dacă nu şi-a înțeles greșelile, atunci va creea o celulă asemănătoare şi va ajunge la aceleași eșecuri.

De la 42 la 49 de ani:

Se începe cucerirea societății. Imediat ce a doua celulă îmbunătățită a fost creeată, omul începe să simtă plinătatea vieții în căsnicie, în relaţia cu copiii, la serviciu etc. Această victorie generează două tipuri noi de comportament.Dacă omul pune accent pe bunăstarea materială, atunci apar mai mulți bani, mai mult confort, mai multă putere. Dacă, însă, accentul se pune pe latura sufletească, atunci se începe făurirea autentică a personalității. Această perioada se sfârșește printr-o criză de autoidentificare şi întrebări existențiale: de ce sunt aici, de ce exist, ce trebuie să fac pentru ca viaţa să fie plină de sens, în afara bunurilor materiale?

De la 49 la 56 de ani:

Revoluția spirituală. Dacă omul a reușit să-şi creeze sau să-şi reconstruiască celula sa şi s-a realizat în familie, pe plan profesional, el desigur are dorința să caute înțelepciune. Dacă se face cu dedicație şi sinceritate, această căutare nu va avea limite şi va continua până la sfârșitul vieții."

Fragment din cartea lui Bernard Werber "imperiul îngerilor"

$$$

 Ilie, sfantul care aduce ploaia

Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul este sarbatorit pe data de 20 iulie. A fost fiul lui Sovac, un preot al Legii Vechi, care locuia in cetatea Tesve, din Galaad (Israel). De la numele acestei cetati, avem si numele prorocului de Tesviteanul. 

Se bucura de o cinstire deosebita din partea Bisericii, daca tinem seama de faptul ca ziua praznuirii sale este insemnata in calendar cu rosu, insemnare ce nu apare in acest fel la niciun alt proroc.

Sfantul Ilie a trait cu peste opt sute de ani inainte de intruparea Mantuitorului, pe vremea regelui Ahab. Si-a desfasurat activitatea in regatul Israel din Samaria.

Potrivit traditiei, Sovac a vazut la nasterea lui Ilie, oameni imbracati in vesminte albe care il inveleau pe fiul sau in haine de foc si ii dadeau sa manance o flacara. Preotii templului din Ierusalim au interpretat vedenia astfel: Ilie a fost ales de Dumnezeu pentru slujirea profetica.

Vechiul Testament istoriseste despre faptele lui minunate in cartile numite Regi (III Regi si IV Regi). De aici aflam ca Sfantul Ilie ajunge la curtea regelui Ahab si ii vesteste acestuia ca Dumnezeu va pedepsi poporul prin seceta, daca nu va lepada credinta in zeul Baal. Pentru ca regele, impreuna cu poporul lui Israel nesocotesc cele vestite de Ilie, nu va mai ploua timp de trei ani si jumatate.

Sfantul Ilie este nevoit sa se ascunda de mania regelui Ahab la paraul Cherit. Aici va fi hranit in chip minunat de corbi, care ii vor aduce dimineata paine si seara carne. Aceasta hrana era adusa de la Templul din Ierusalim, locul unde se aduceau jertfe de paine si de carne. Painea unita cu carnea, preinchipuia Euharistia, trupul Domnului.

Mai tarziu ajunge la vaduva din Sarepta Sidonului, unde il va invia pe fiul acesteia si ii va inmulti faina si uleiul. Comentatorii acestei minuni sustin ca Ilie nu se adreseaza in mod exclusiv poporului Israel, de vreme ce il invie pe fiul unei femei pagane. Iar aceasta fapta ar demonstra universalitatea lui Iahve. 

Alti comentatori spun ca invierea fiului vaduvei, preinchipuia invierea tanarului din Nain, iar faptul ca faina nu se termina era chipul inmultirii painilor pe care avea sa o faca Hristos.

Spre sfarsitul anilor de seceta, pentru cunoasterea adevaratului Dumnezeu, Sfantul Ilie ii propune imparatului sa ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel si sa se roage mai intai prorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu. 

Acesta a fost momentul in care Ilie a inlaturat cultul zeului Baal. El a reusit sa coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoti ai lui Baal nu au reusit sa faca.

Sfantul Ilie, Inaintemergator al Mantuitorului

Din cartea a IV Regi, capitolul doi, aflam ca prorocul Ilie dupa ce a lasat ca urmas pe Elisei, a fost luat de un car de foc si inaltat la cer, fara a trece prin moarte. O parte din comentatorii acestui text sustine ca Ilie a fost luat cu trupul la cer pentru ca este chipul contemplatiei, al rapirii de la materie. 

Alti comentatori afirma ca scopul pentru care Ilie a fost ridicat cu trupul la cer, este acela ca el va reveni la sfarsitul lumii, ca un al doilea Inaintemergator al Mantuitorului, pentru a vesti a doua venire a lui Hristos spre a judeca neamul omenesc.

Din Sfanta Scriptura aflam ca Ilie si Enoh sunt cei care nu au cunoscut moartea, dar in momentul in care vor veni sa pregateasca lumea pentru venirea lui Hristos in slava, se vor lupta cu Antihrist si vor fi omorati de el. Ei vor fi inviati de Hristos dupa ce Antihrist va fi nimicit.

Unde s-a inaltat Ilie?

Daca tinem seama ca raiul a fost inchis dupa caderea oamenilor in pacat, nu putem sa evitam intrebarea: unde a fost inaltat Sfantul Ilie? Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca Ilie a fost imbracat de Dumnezeu in haina ingereasca.

Iar Sfantul Maxim Marturisitorul afirma: „Dumnezeu a aratat din vechime maririle minunilor si semnelor si s-a folosit de modul innoirii, mutand spre alt chip de viata decat cel in trupul supus stricaciunii pe fericitii Ilie si Enoh, nu prin prefacerea firii, ci prin schimbarea conducerii si indrumarii ei“. Aceste afirmatii ne-ar face sa vorbim de prezenta sa in lumea ingerilor.

Sfantul Ilie alaturi de Moise pe Tabor

Cinstea deosebita de care s-a bucurat Sfantul Ilie inaintea lui Dumnezeu, se vede in prezenta sa pe muntele Taborului alaturi de Moise, atunci cand Mantuitorul s-a schimbat la Fata inaintea ucenicilor Lui. Moise si Ilie au fost de fata langa Domnul in slava, primul ca primitorul si datatorul Legii, al doilea ca cel mai neinfricat luptator impotriva dusmanilor lui Dumnezeu.

Este de retinut ca in timpul vietii sale, Ilie nu s-a invrednicit de o vedere „fata catre fata” cu Dumnezeu. Potrivit relatarilor din cartea III Regi, cap. 19, se spune ca atunci cand i s-a aratat Dumnezeu, Sfantul Ilie si-a acoperit fata cu mantia, pentru ca nu putea privi slava lui Dumnezeu.

Dar aceasta vedere devine posibila dupa inaltarea sa la cer, cand pe Muntele Tabor

Ilie a vazut slava lui Dumnezeu atunci cand Hristos s-a schimbat la Fata.

In orice caz, daca tinem seama de faptul ca legea lui Moise punea accentul pe tunete, cutremur, deci pe manifestari vizibile si auditive, Ilie depaseste aceasta treapta a cunoasterii, ajungand sa-L vada pe Dumnezeu in liniste - „adiere de vant”.

Sfintii Parinti spun ca Moise si Ilie au fost prezenti la Schimbarea la Fata de pe Tabor, pentru a li se indeplini dorinta de a vedea fata lui Dumnezeu prin fata schimbata in lumina lui Hristos. Sa nu uitam ca in viata lor pamanteasca nu au reusit sa vada fata lui Dumnezeu, Moise a vazut doar spatele lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, iar Ilie s-a retras intr-o pestera atunci cand Dumnezeu a trecut in adiere de vant.

Ilie, sfantul care aduce ploaia

Sfantul Ilie fiind cunoscut ca cel ce a adus prin rugaciunea sa seceta asupra poporului din Israel si apoi ploaia care a salvat poporul de la moarte, a ajuns sa fie cinstit si ca cel ce aduce ploi.

In Liturghier, la slujba care se oficiaza la vreme de seceta, intalnim o cerere in care este redata mijlocirea Sfantului Ilie pentru ploi: „Pentru ca rugaciunile noastre sa fie bineprimite si precum pe Ilie, oarecand, asa sa ne auda si pe noi si sa ne miluiasca, cu ploaie si cu buna intocmire a vazduhului, Domnului sa ne rugam“.

&&&

 „- Ce făceau oamenii cu bani pe vremea dumneavoastră?

- Era un machedon în Brăila, nea Hagi Sima, care avea pe Regală un salon de dans. Avea un parchet lustruit de-ţi făceai mustaţa în el. Era o formaţie care cânta. Am cântat şi eu acolo. Tinerii veneau acolo, dansau. Pe vremea aceea toţi oamenii aveau două batiste: una în care îşi suflau nasul şi una cu care se ştergeau de transpiraţie. Când veneai la salon trebuia să ai trei batiste. A treia era cumpărată de la Coco Chanel, care avea reprezentanţă aici, în Brăila. De acolo cumpărai batiste parfumate. Şi ca să vezi ce era oraşul ăsta! La salon, băieţii scoteau batista aia parfumată - ţin-te bine să nu cazi - şi-o puneau pe mână, ca să nu simtă fata uşoara transpiraţie a mâinii. S-o strângi, să-i atingi ţâţele era o mitocănie care nu exista nici în Comorofca. Se ţinea distanţa. Acest Hagi Sima avea salonul între Plevna şi Ştefan cel Mare, la etaj, pe Regala. El locuia pe Plevna şi dădea tuturor caselor de pe strada lui câte un coş de Crăciun plin cu de toate. Dacă aveai copil şi era talentat şi nu mai aveai bani să-l ţii la şcoală, te duceai la Polidor sau la Licandropol şi el îi întreba pe părinţi ce vrea copilul să se facă. Şi îi dădea bani pentru asta, dacă dovedea cu note bune că merită. Dacă unul voia să facă medicină, îl trimitea la Paris. Când se întorcea, îi deschidea şi un cabinet în Brăila, iar toţi acei bani îi dădea înapoi în rate, în vreo 30 de ani. De ce dădea aceşti bani? Ca să prospere oraşul. Şi prospera. Asta era.

- Şi acum nu credeţi că mai e posibil aşa ceva?

- Nu, pentru că mitocanul român nu cunoaşte aceste lucruri. El ştie să mănânce slănină din borcan, să bea bere, să tragă pârţuri şi să vorbească de Becali şi de fotbal. Acum fiecare om ar trebui ca acolo unde este să facă o muncă cu profit economic, dar să nu treacă nepăsător pe lângă cultură. Când vezi un om nenorocit să-l chemi, să-i dai nişte bani şi să-i spui să nu mai vină două zile. Asta însemnă cultură.

- Dar sunt mulţi care trăiesc din mila publică şi chiar dacă le dai, a doua zi sunt tot acolo.

- Dacă sunt mulţi, atunci vinovaţi sunt cei de la Primărie. Ei trebuie să fie atenţi să nu fie atât de mulţi cei care cerşesc. Dacă nu se poate altfel, chemi pe Fane Spoitoru cu 100 de ţigani care au măşti, să-i liniştească. Eu i-am întrebat pe băieţii lui Fane Spoitoru dacă au curaj să se bată cu ţiganii ăia din Rahova şi mi-au spus: «Nu, nea Johnny, pentru că ăia nu discută. Râd de tine şi bagă sabia. Ne e frică de ei». Fane Spoitoru e un fel de Terente… Eu eram la Dunăre şi am văzut cînd trăgea cu tunul după Terente.

- L-aţi văzut pe Terente?

- O dată, pe terasă, la o grădină. Stătea şi bea cu cineva. L-a recunoscut un trecător. A spus «Uite-l pe Terente!» şi au chemat Poliţia, dar degeaba, el deja plecase. Era lipovean. Era blond, semăna foarte bine cu Jean Marais, era un tip foarte bine.

- De la renumiţii gangsteri ni se trage vorba că suntem un oraş de cuţitari.

- Nu este adevărat. Ăia ne-au făcut de râs.

- Ce şanse are un festival de jazz la Brăila?

- Tu, copilă, orişice fel de manifestare culturală, am zis culturală de-adevăratelea, are şansa de a readuce oraşul, încet, încet, la matca lui. Asta este ultima soluţie.

- Fiecare manifestare culturală serioasă înseamnă bani.

- Şi nu sunt bani, bre?

- La Brăila?

- Da. S-o crezi tu că sîntem săraci. Bani sunt pe unde vrei tu. Totul e să scarmeni unde trebuie chestiunea. Dacă o scarmeni în altă parte, iese un rahat. Trebuie storşi banii cu inteligenţă. Trebuie să-l pui pe ăla cu bani în postură ca pe preşedintele Stancu. Lui îi place chestiunea asta şi trebuie speculată. I-am spus în faţă că noi îl speculăm. Trebuie bătut fierul cât e cald. Cât el vrea să facă treaba asta, noi trebuie să scoatem din el bani.

- Aţi spus că aveam în Brăila reprezentanţă Coco Chanel. Acum nici în România nu mai există aşa ceva, ca să nu mai vorbim de Brăila.

- Pe vremea aceea, pe Regala, se băteau cele mai mari firme din lume să-şi vândă marfa. Şi ţăranii veneau aici şi cumpărau. Viziru a fost primul sat din România care a avut lumină electrică. Acum am trecut cu maşina pe acolo şi am văzut o ruină. Ruşine să le fie! Era un sat din care pleca grâul în toată Europa. La Brăila erau trei, patru cabarete. Erau nişte dansatoare negrese… Curvetul tot îţi arăta carnetul de vizită medicală. Atunci m-am înamorat de Silvia. Când am văzut că avea şi bărbat, mi-a venit rău. Mă duceam la bordel şi când îmi spunea patroana că Silvia mai are doi clienţi, îmi venea rău. Mă înamorasem de ea. Când au văzut că m-am înamorat aşa de rău, m-au dat la Marta şi apoi la alta. Pe Silvia o consideram iubita mea. Nu înţelegeam de ce îl ia şi pe altul în cameră.

- Cînd aţi fost pentru prima dată la… curve?

- La 16 ani. M-a dus Victor, fratele meu mai mare. Marusia, femeia de serviciu, a văzut într-o zi că am făcut în pat o hartă mare, bătrânească. I-a spus mamei, care i-a spus tatălui meu şi el i-a dat bani lui Victor să mă ducă la curve. Atunci m-am îndrăgostit de Silvia. Era 25 de lei. Era mult, dar cum să nu dai ca să o vezi pe Silvia, care era o frumuseţe.

- Care a fost prima afacere pe care aţi făcut-o?

- În clasele primare. Tata a fost la Cernăuţi şi mi-a adus o bilă de cristal mare. Noi jucam bile pe stradă, ca în Franţa. Când am venit cu bila aia a fost un dezastru. Tot cartieru’ a înnebunit. Grecu, colegul meu de bancă, mi-a zis: “Ăştia toţi vor să se joace cu bila ta. Mare prost eşti. Închiriaz-o!”. M-am dus la tata şi i-am spus să mai îmi aducă vreo zece bile. M-a întrebat de ce, i-am spus că vreau să le închiriez. “Gangster nenorocit! Bine, o să-i dau un telefon lui Fredy să-mi mai trimită nişte bile”, aşa mi-a zis tata. Am umplut Brăila cu bile. În Brăila, pe atunci, pentru 5.000 de beţe de chibrit folosite adunate, primeai o pereche de tenişi. Cine avea tenişi era lucru mare. Trebuia legate câte 100 de bucăţi. Dacă adunai şi 150 de cutii de cremă de ghete, le curăţai, le închideai şi le duceai la un centru, primeai o minge de tenis, o pereche de papuci şi o pereche de pantaloni cu bretele. Era lucru mare. Parcă-i văd. Erau albaştri, cu catarame.

- Aţi vîndut şi ziare?

- Da, la “Universul”, dar am dat test. Întâi a trebuit să fiu recomandat. Era ziarul cel mai tare din România. Am fost recomandat de familia Negroponte. Un nepot din acea familie îl cunoştea pe tata şi aşa mi-a dat recomandare. M-au luat, dar eram jegos, aveam mizerie sub unghii, eram murdar. Umblam prin picioarele goale prin port pentru că aşa îmi plăcea, nu pentru că nu aveam haine. Eu nici nu prea dormeam în casă. Dormeam într-o bucătărie. Am vândut două veri şi am fost şi băiat de mingi la Grădina Publică.

- Când mai aveaţi timp şi de muzică?

- Dacă vrei, este timp pentru toate. Tata îmi spunea să nu mai dorm. “Când ai să mori, Răducane, tată, milioane de ani o să ai timp să tot dormi”. Avea dreptate! E o tâmpenie să dormi mult. Ajung opt ore.“

(fragment de interviu oferit in 20 septembrie 2011 ziarului brailean Obiectiv)

$$$

 Teckelul — câinele aristocrat.

Nimeni nu se teme de un teckel, pentru că el este o “cârnată” drăgălașă pe lăbuțe scurte, cu urechi hazlii și o privire curată ca de copil.

Și totuși, e o greșeală. Teckelul este un câine de vânătoare pentru vizuină, capabil să înfrunte un bursuc într-un spațiu strâmt și întunecat — și să iasă învingător.

Este o rasă foarte veche. Se crede că a început să fie crescută în secolul al XVI-lea, în Germania. Unii cercetători susțin chiar că acele siluete de câini cu picioare scurte, pictate pe frescele Egiptului Antic, nu sunt altceva decât teckeli. Dar eu nu cred asta. Dacă Egiptul Antic ar fi cunoscut teckelii, fără îndoială că egiptenii s-ar fi închinat lor, nu pisicilor.

Mulți îi consideră încăpățânați și dificili. Dar nu, teckelul gândește singur — în vizuină nu există stăpân, nu are cine să-i dea comenzi. Va asculta doar dacă vede rostul poruncii. În fond, este un câine serios. Însă...

Teckelul nu e făcut pentru suferință! Își va găsi întotdeauna cel mai cald și confortabil loc din casă, fie că este fotoliul tău preferat, fie chiar genunchii tăi. Va trebui să te conformezi.

— Stăpâne, — spune teckelul. — Care e problema? Avem bursuc? Avem vizuină? Nu? Atunci lasă-mă să mă odihnesc.

Le place nespus să doarmă sub pătură. Și, cel mai probabil, vei ceda și îl vei lăsa să intre — au o artă aparte a convingerii.

O prietenă de-a mea, posesoare de teckeli, mi-a povestit cum, într-un autobuz rece, câinele ei a refuzat să tremure de frig. S-a uitat atent la călători, l-a ales pe cel mai comod, și s-a instalat pe genunchii lui.

Teckelii adoră mâncarea. Este, de fapt, un cult național teckelesc. Dacă există un alt câine în casă, teckelul va mânca mai întâi din vasul aceluia, apoi, cu eleganță, va merge și la al său. Trebuie răsfățat, iubește asta. Iar cu acei ochi profund inocenți, lumea nu rezistă și îl hrănește. Este imposibil să nu-i dai o felie de cârnat când te privește așa...

— Săracul câine, e atât de flămând...

— Nu e flămând.

— Dar cum? Se uită așa…

În acel moment, teckelul își continuă spectacolul, făcând grimase menite să transmită clar: da, moare de foame, da, e sleit de puteri, dar nu vrea cârnatul ăsta, ci pe celălalt, da, pe acela...

Teckelul este un sibarit, un epicurian și un manipulator iscusit, de nivelul 80: topește inimile și face ca oamenii să i se închine.

Mai este și curajos și combativ. Câinii mei, doi buldogi, au un dușman de moarte — un teckel roșcat, cu blană netedă, pe nume Dușa. Când îi vede, Dușa își pierde mințile, smulgându-se din lesă și urlând ca un nebun. Se pare că-i vede pe buldogi ca pe niște bursuci grași.

Într-o zi, stăpâna lui Dușa, aflată pe o mică ridicătură, s-a lăsat purtată de vorbă la telefon. Dușa, zărind buldogii, a rupt lesa și a pornit la atac. A fost o scenă grandioasă. Alerga în josul pantei ca o săgeată roșcată, cu lăbuțele-i scurte mișcându-se cu o viteză amețitoare, urechile fluturând în vântul dimineții, iar soarele jucându-se pe blana lui, făcându-l să strălucească de fericire.

— Ahaaa, bursuci blestemați, v-ați găsit nașul! Vă mănânc pe toți! — urla victorios Dușa.

Buldogii nici n-au apucat să reacționeze, că teckelul era deja peste ei. Cunoscând colții ageri ai rasei, am încercat să-l prind din zbor, dar cu trei câini în lesă era prea târziu. A urmat o învălmășeală epică.

Din fericire, nimeni nu avea intenții reale de luptă — doar s-au speriat reciproc, au mârâit puțin, și au reușit să încurce lesele în cel mai spectaculos mod. Dușa se încolăcise în jurul buldogilor ca o eșarfă vie.

Ne-am amuzat copios în timp ce, alături de cealaltă stăpână, îi descâlceam. Dar, chiar și după acel episod, Dușa și buldogii nu s-au împăcat. Când se întâlnesc, fiecare urlă amenințări din toți rărunchii.

Pe scurt, teckelul e un aristocrat. Și nu e de mirare — vine din vremuri vechi. Cu un teckel nu se glumește. Trebuie tratat cu respect și i te adresezi cu „dumneavoastră”. Dacă simte că vorbești prostii, va „surzi”, „orbi” și „prosti” pe loc, manifestând o încăpățânare de catâr.

Așadar, această rasă nu e potrivită pentru oameni iresponsabili.

Autor: Diana Udovicenko