BOALA NOBEL
Boala Nobel sau “nobelita” se referă la o realitate mai puţin cunoscută, mai exact la incapacitatea sau imposibilitatea unor laureaţi ai Premiului Nobel de a continua cercetările ştiinţifice după ce au primit prestigiosul premiu, aspect asociat cu derapaje, supraexpunere, teorii neclare in activitatea lor ulterioară.
Se întâmplă ca unii dintre oamenii de ştiinţă răsplătiţi pentru că “au adus cele mai mari beneficii omenirii”, după cum se precizează în motivaţia juriului, să se folosească mai târziu, în mod ciudat, de acest renume, pentru a apăra idei, teorii excentrice, greşite sau asupra cărora nu au nicio expertiză, ignorând rigoarea ştiinţifică pentru care au fost elogiaţi la un moment dat.
Premiul Nobel aşează pe un piedestal, adeseori, oameni de știință care, până atunci, își desfășurau activitatea într-un cvasianonimat, în confidențialitatea unui mediu restrâns, iar faima dobândită brusc le alimentează unora manifestări de orgoliu, impresia că pot avea autoritate în orice domeniu, considerând că ideile lor sunt la fel de justificate sau de revoluţionare ca şi cele care le-au adus premiul – aceasta fiind principala cauză a “nobelitei”.
Boala Nobel nu este o manifestare patologică, in sensul consacrat al cuvântului, ci un derapaj explicabil psihologic şi cultural, pe care unii îl numesc ultracrepidarianism, termen utilizat încă din secolul al XIX-lea, de către lingvistul şi eseistul englez William Hazlitt, pentru a numi tendinţa unora de a emite opinii în domenii pe care nu le cunosc. Iată câteva dintre cele mai cunoscute cazuri de oameni de ştiinţă atinşi de Boala Nobel:
Boala Nobel – Linus Pauling, Vitamina C şi sincronicitatea
Linus Pauling este dublu laureat al Premiului Nobel – pentru chimie, în 1954, şi pentru pace, în 1962. S-a remarcat, la vremea respectivă, prin ideile originale referitoare la natura legăturilor chimice şi la aplicarea mecanicii cuantice în chimie. A condus o serie de cercetări cu raze X, modelând structura proteinelor, ceea ce a ajutat la descoperirea, de către savanţii britanici, a structurii în dublu-helix a moleculei de ADN. Premiul Nobel pentru Pace l-a primit, în 1962, pentru campania sa împotriva testelor nucleare.
În anii 1970, acest cercetător de geniu, cum a fost considerat, s-a lansat în tot felul de studii controversate, despre binefacerile megadozelor de Vitamina C şi despre medicina ortomoleculară.
Termenul “ortomolecular” a fost creat chiar de Linus Pailing, însemnând “molecula corectă” şi lansat prin publicarea unui articol intitulat “Psihiatrie ortomoleculară. Varierea concentrațiilor de substanțe prezente în mod normal în corpul uman poate controla bolile psihice”.
Medicina ortomoleculară, considerată o pseudo-stiintă, îşi propune să trateze oamenii printr-un aport optim de substanţe naturale, prin nutriţie sănătoasă şi suplimente alimentare, şi nu prin substanţe sintetice (medicamente) cu efect terapeutic.
Ingredientele active ale majorității medicamentelor – considera Linus Pauling – sunt incorecte din punct de vedere biologic, asemănarea lor chimică cu substanțele naturale permiţându-le să interacționeze cu moleculele din organism, dar, din moment ce nu sunt identice cu moleculele pe care le imită, provoacă disfuncționalități (efecte secundare), iar efectele lor sunt mai mult o chestiune de “înșelăciune” chimică, deoarece nu elimină cauzele bolilor.
Convins fiind că Vitamina C, de exemplu, luată în doze foarte mari, poate preveni răcelile, dar şi vindeca bolile canceroase, Linus Pauling a publicat şi o carte pe această temă, sancţionată de comunitatea ştiinţifică.
Linus Pauling şi sincronicitatea
Lui Linus Pauling i s-a reproşat şi faptul că a rezonat cu teoria sincronicităţii, formulată de Carl Jung, potrivit căreia două evenimente similare, între care nu se poate stabili o legătură de cauzalitate, înseamnă mai mult decât o simplă coincidenţă, foarte cunoscut fiind exemplul lui Jung cu “scarabeul”, care l-a condus la noi căi de abordare şi interpretare a realităţii şi a psihicului.
Carl Jung considera că, spre deosebire de banala coincidenţă, sincronicitatea provoacă emoţie, este transformatoare, e un fel de “clipit de ochi” complice pe care Universul îl adresează omului. Mulţi cercetători, din diverse domenii, au interpretat interesul lui Pauling pentru o asemenea abordare ca o abandonare a rigorii ştiinţifice.
Boala Nobel – Nikolaase Tinkerberg şi autismul
Boala Nobel, “nobelita”, se pare că nu l-a ocolit nici pe Nikolaase Tinkerberg, etolog olandez, care a partajat Premiul Nobel pentru Medicină, în 1973, cu Konrad Lorenz, zoolog şi etolog austric (etologia fiind o ramură a biologiei moderne care studiază comportamentul, modul de viață al animalelor și plantelor).
În discursul ţinut la primirea Premiului Nobel, Nikolaase Tinkerberg a făcut aluzie la o teorie pe care credea că a descoperit-o despre copiii cu autism, deși nu studiase riguros acest subiect. El a susținut practica “holding therapy”, care recomandă părinţilor copiilor cu autism să-i ţină pe copii în braţe cât mai mult, în încercarea de a forța contactul vizual. O astfel de practică nu avea nicio bază ştiinţifică şi a fost considerată ineficientă și periculoasă, constituind, au spus unii specialişti, o formă de abuz.
Boala Nobel – Kary Mullis, schimbări climatice, ratoni fluorescenţi şi conspiraţia SIDA
Kary Mullis este un biochimist american, recompensat, împreună cu Michael Smith, cu Premiul Nobel pentru Chimie, în 1993, pentru dezvoltarea reacției de polimerizare în lanț (PCR – Polymerade Chain Reaction), despre care, în prezent, se spune că este cea mai sigură metodă de a dovedi prezența virusului HIV în sângele uman. PCR este şi tehnologia pe baza căreia funcționează multe dintre testele COVID-19, folosite astăzi, în timpul pandemiei de coronavirus.
Paradoxul este că, în anul următor, în 1994, la o conferinţă ştiinţifică, Kary Mullis însuşi a susţinut că HIV nu provoacă SIDA, afirmând că: “”Nimeni nu a dovedit că HIV cauzează SIDA. Noi nu am putut încă să găsim un motiv plauzibil de ce majoritatea populației globului crede că SIDA este o boală provocată de un virus pe numele HIV”.
Unii au pus astfel de afirmaţii pe seama consumului de LSD, un drog psihedelic semisintetic, făcând aluzie la o împrejurare deloc favorabilă omului de ştiinţă, care a povestit cum, la cabana sa din California, a întâlnit un raton fluorescent, care i s-a adresat spunându-i “Bună seara, doctore!”. Kary Mullis și-a exprimat, de asemenea, îndoieli cu privire la existența unei găuri de ozon și la încălzirea globală, punând aceste aspecte sub semnul unei conspiraţii globale.
“Cine a pretins odată că a observat un raton fluorescent, crede în astrologie, dar neagă existența SIDA și a schimbărilor climatice!” nu mai este om de stiintă, au spus, la unison, specialisti din diverse domenii.
Nobelita – Luc Montagnier, memoria apei şi COVID-19
Medicul francez Luc Montagnier a primit Premiul Nobel pentru Medicină în 2008, împreună cu Françoise Barré-Sinoussi şi Harald zur Hausen, pentru descoperirea virusului imunodeficienței umane (HIV).
Ceea ce a contrariat lumea ştiinţifică, în legătură cu Luc Montagnier, este faptul că, la un moment dat, a susţinut că remediile miraculoase atribuite apei de la Lourdes, cel mai vizitat loc de pelerinaj catolic din lume, s-ar putea explica prin „memoria apei”.
Memoria apei, teoria formulată de un medic francez, Jacques Benveniste, potrivit căreia apa, aflată în contact cu anumite substanţe, păstrează o “amprentă” a unor proprietăţi ale substanţei respective, inclusiv când nicio moleculă din acea substanţă nu mai este în apă, este un subiect extrem de controversat, astăzi, pentru că, dacă vor exista suficiente dovezi în acest sens, s-ar confirma, printre altele, principiile homeopatiei.
Luc Montagnier nu numai că a rezonat cu cercetările lui Jacques Benveniste, dar a încercat să le ducă mai departe şi, pentru a evita atitudinea negativă a unei părţi a lumii ştiinţifice, şi-a mutat activitatea în China, la Shanghai.
Astfel a ajuns la concluzia că “teleportarea ADN-ului” este posibilă – un fenomen care presupune producerea de unde electromagnetice de către ADN, care pot fi măsurate, când acesta este puternic diluat în apă, iar aceste unde pot fi înregistrate, transmise şi portate într-un alt eşantion de apă pură, unde ADN-ul poate fi replicat.
Pentru aceste experimente, Luc Montagnier a fost marginalizat, discreditat, a fost acuzat de “misticism cuantic”, s-a spus că ar fi atins de “boala Nobel”, cu scopul de a obţine un alt premiu. Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, anul trecut, Luc Montagner a afirmat categoric că pandemia de COVID-19 a fost cauzată de un accident de laborator, spre revolta multora.
Boala Nobel – Brian Josephson, meditaţia transcedentală şi telepatia
Englezul Brian Josephson a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1973, pentru descoperirea Efectului care îi poartă numele – Efectul Josephson.
Motivele pentru care Brian Josephson a devenit un nume controversat în domeniul cercetărilor ştiinţifice sunt legate de “Mind-Matter Unification Project” (“Unificarea minte-spirit”), un proiect care îşi propune să înţeleagă procesele inteligente din natură, în relaţie cu funcționarea creierului, dar şi cu fenomenele de telepatie, telechinezie, meditaţie transcedentală.
În plus, fizicianul englez este şi unul dintre oamenii de ştiinţă care a participat la prima conferință despre telechinezie din Canada, la mai puţin de un an de la primirea Premiului Nobel. A susţinut, ca şi Luc Montagnier, fenomenul “memoriei apei”, toate conducând la concluzia multora că şi el ar fi fost afectat de “boala Nobel”.
Boala Nobel – Pierre Curie şi spiritismul
Pierre Curie este unul dintre cei mai cunoscuţi fizicieni, răsplătit şi el, împreună cu soţia sa, Marie Curie, şi cu fizicianul Henri Becquerel, cu Premiul Nobel, în 1903, pentru contribuţiile la studiul radioactivităţii, al magnetismului, al efectului pizoelectric. În 1905, a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe, din Paris.
În cazul acestui fizician, controversele sunt legate mai degrabă de perioada de dinaintea acordării Premiului Nobel, când s-a arătat foarte interesat de fenomenele paranormale, de “fantomele ectoplasmatice” şi de pseudo-experimentele spiritiste ale fiziologului Charles Robert Richet, şi el laureat Nobel, în 1913, pentru Medicina. Pierre Curie a justificat interesul său pentru astfel de subiecte prin convingerea că, în spatele ciudăţeniilor spiritiste, se ascunde, probabil, o forţă care ar putea fi explicată prin legile fizice.
Timothy Hunt şi misoginismul
Timothy Hunt, biochimist englez, a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, în 2001. “Boala Nobel”, în cazul lui, s-a manifestat într-un mod total neaşteptat, în sensul că, la Congresul Internațional al Jurnaliștilor Științifici, de la Seul, când a venit vorba despre locul femeilor în cercetarea ştiinţifică, a pledat pentru laboratoare în care femeile să nu aibă acces. Acuzat de misoginism, Timothy Hunt a încercat să se justifice, spunând că a fost o “glumă”, că a vrut să fie “franc”, fără a cere însă scuze. La scurt timp, a trebuit să demisioneze de la University College London.
Alte controverse legate de Premiul Nobel
John Forbes Nash (d. 2015), laureat al Premiului Nobel pentru Economie, în 1994, a fost unul dintre cei mai străluciţi matematicieni contemporani. Când profesorul său i-a scris recomandarea pentru Universitatea Harvard, a consemnat o singură propoziţie: “Acest om este un geniu”. Lui Nash i s-a dedicat şi un film devenit celebru – “A Beautiful Mind” (O minte sclipitoare) – nominalizat pentru opt premii Oscar, câştigând patru.
Membrii juriului Nobel au decis alegerea lui John Forbes Nash, pentru “analiza de pionierat a echilibrelor în teoria jocurilor non-cooperative”. Această alegere a fost contestată, avându-se în vedere istoricul medical al matematicianului care, de multă vreme, suferea de schizofrenie, avea comportamente ciudate, dar care reuşise, la un moment dat, să se recupereze.
Milton Friedman, profesor la Universitatea din Chicago, a fost recompensat, de asemenea, cu Premiul Nobel pentru Economie, în 1976, pentru contribuţiile sale la definirea economiei de piaţă, a micro- şi macroeconomiei, convins fiind că “oriunde există creștere economică și unde capitalismul înflorește, oamenii trăiesc mai mult și mai bine”. Faptul că i s-a decernat acest premiu a stârnit însă proteste internaţionale, reprosându-i-se legăturile cu dictatorul chilian Augusto Pinochet, pe care îl vizitase cu un an înainte, în 1975.
Chiar dacă nu este vorba de “boala Nobel”, controverse au fost şi în legătură cu premiile acordate pentru Literatură, în sensul că mulţi scriitori importanţi au fost ignoraţi de Comitetul Nobel – irlandezul James Joyce, argentinianul Jorge Luis Borges, americanii Henry James, W.H. Auden, Philip Roth, francezul Marcel Proust etc. – alţii nu au fost aleşi (propuşi fiind), deşi, astăzi, sunt nume uriaşe în cultura universală – Tolstoi, Cehov (din pricina antipatiei istorice a Suediei faţă de Rusia), Ibsen, Emile Zola etc.
“Indoiala este cheia oricărei cunoaşteri”…
Aspectele prezentate anterior arată că si minţile cele mai strălucite pot avea momente de slăbiciune, derapaje, pot cădea in capcana unor teorii eronate sau a unui orgoliu accentuat. Există apoi o teorie pe care oamenii de stiintă o cunosc foarte bine, potrivit căreia profesia, ca orice altă experienţă de viaţă, remodelează creierul, iar creierul “răspunde”, la rândul său, la stimulii la care este supus în diverse feluri, inclusiv la celebritatea pe care o aduce un premiu ca cel oferit de Academia suedeză.
Pe de altă parte, poate că stiinţa modernă mai are mulţi paşi de făcut până la o inţelegere superioară a cunoaşterii care să fie integratoare, care să nu respingă intuiţia sau alte forme mai subtile de inţelegere a realităţii, a raportului cu Universul, să accepte inclusiv “indoiala”, despre care filosoful francez Gaston Bachelard spunea că este “cheia oricărei cunoasteri”, asa cum si Rene Descartes, filosof, dar si matematician, din secolul al XVII-lea, punea la baza cunoasterii principiul: “Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum” – “Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”.
