$$$

 PORTRET MIHAI EMINESCU

Înregistrat oficial în catastiful nașterilor în data de 15 ianuarie 1850, la Ipotești, Botoșani/ Principatul Moldovei, Mihai Eminescu s-a perindat din viață la doar 39 de ani, în 15 iunie 1889, la București.

Poet (romantic târziu), jurnalist (caustic, incontrolabil, frenetic), inspector școlar, actor, Eminescu este considerat astăzi o figură proeminentă a începuturilor culturii române. Să-l descântăm cum se cuvine!

La 16 ani, în 1866, din mai până-n septembrie, Mihai Eminescu se afla la Blaj, la studii, fiind găzduit în casa lui Ștefan Cacoveanu (viitor literat și culegător de folclor), personaj care ne-a lăsat moștenire neprețuite amintiri despre autorul Odei în metru antic. Dar să le facem loc: „Doritor de a-l cunoaşte, am ieşit în piaţa de dinaintea gimnaziului, locul de întâlnire al studenţilor. Aici i-am făcut cunoştinţa. Era un tânăr între 16-17 ani, de statură mijlocie, frumos şi roşcovan. Avea un păr negru dat îndărăt şi lung, părea a nu fi fost tuns de un an de zile. Era într-un surtuc de peruvian negru, ros, scurt în mâneci şi rupt în coate; în nişte pantaloni de altă culoare (gălbui mi se pare) scurţi de i se vedea de sub ei până la înfăşurări ciobotele scâlciate şi prăfuite. Pe cap purta, deşi era cald deja, căciulă neagră, grea, săoasă de miel.”

Două clase gimnaziale

Un început formidabil, să recunoaștem! Cine și l-ar fi închipuit astfel, vreodată, pe adolescentul Eminescu, mai ales că după nici trei ani era nemurit la Praga (tot la studii) de Jan Tomas, fotografia restituindu-ni-l pe Mihai Eminescu în toată splendoarea celor 19 ani (așa-l păstrăm încă pe bancnota de 100 de lei). Să revenim însă la caldele aduceri aminte ale lui Ștefan Cacoveanu: „Nu ştiu cum să îmi explic împrejurarea că acest exterior neglijat nu ne era bătător la ochi. Poate fiindcă la Blaj, unde studia sărăcimea, se aflau încă mulţi ca el, rău situaţi şi îmbrăcaţi, şi apoi la un talent aşa de mare cum îl ţineam noi, ni se părea cumva naturală această lăpădare de sine. Mai bătătoare la ochi ne-a fost împrejurarea că deşi era în vârstă de 16-17 ani şi deşi te punea în uimire cu iscusimea şi cunoştinţele sale, îndeosebi pe teren literar, avea numai două clase gimnaziale, făcute la Gimnaziul German din Cernăuţi.”

Învrăjbit cu profesorii şi cu propriul tată

Mihai Eminescu nu se sfia să le povestească studenţilor din Blaj că-ți trăgea sevele de la Botoşani, din Moldova, iar că tată-său, Eminovici, era bucovinean. „Venise în tinereţe la Moldova ca ispravnic la o moşie boierească şi se însurase cu o moldoveană cu ceva stăricică. Fiind tată-său crescut la nemţi, ţinea mult să-i dea şi fiului creştere germană. Îl trimise aşadar la Cernăuţi, la învăţătură. Acolo îl pusese sub grija profesorului Pumnul, autorul Lepturariului. După vreo câtăva vreme, acest mentor al său slăbise de morb, încât nu-l mai putea ţinea de scurt. Micul Eminescu folosindu-se de ocaziunea dată, în loc de a merge la şcoală, se închidea în biblioteca Pumnului. Acolo studia necontenit şi neconturbat răzbunându-şi astfel în contra atâtor profesori pedanţi şi sarbezi. În modul acesta ne spunea el în liniamente generale, că rămase la a II-a clasă gimnazială şi astfel pe multă vreme învrăjbit cu şcoala, dar şi cu tată-său.”

Brânză din belșug, bani pe sponci

Cearta cu propriul părinte pentru neurmarea școlii la Cernăuți, Eminescu a încercat s-o stingă în Transilvania. Acesta a fost și motivul pentru care Mihai a trecut munții și a poposit pe Târnave. Depune mărturie Ștefan Cacoveanu: „Venise la Blaj ca să facă examen pe clasa a VII-a şi astfel să împace pe tată-său, care îi făgăduise că-i trimite bani, numai să apuce firul studiilor mai departe. La Blaj sosise cu nişte studenţi, care îl luară în trăsură ajungându-l pe drum. A doua zi după sosirea lui îl întâlnirăm în piaţă şi ne împretinirăm numaidecât. Îl chemai să şadă la mine şi veni numaidecât.” Cum viețuiau în acea vreme studenții români la Blaj? „Trăiam din ce ne aducea cu desagii de acasă pe 2-3 săptămâni: pâine, făină, slănină, brânză în belşug, dar bani puţintei de tot. Norocul, că Eminescu era un tânăr sănătos ca piatra, nealegător în ale mâncării, mânca bine, dormea lung şi fără grijă, dimineaţa de regulă pe la 8 oare se scula, se spăla, da cu degetele de câteva ori prin părul bogat şi lung dat pe spate şi era pieptănat gata. Îmbiindu-l cu pieptene îmi zise: chiar bine, frate, că eu parcă am scăpat din focul de la Troia, n-am astfel de sculă.”

Înotător imbatabil

Mai departe, pe firul „Amintirilor despre Eminescu”: „După ce dimineaţa se găta, dejunam ce da D-zeu, şi de regulă el mergea de se scălda în Târnava la moara din jos de roate şi se scălda întruna până la amiazi, iar eu cu alţi tovarăşi mergeam la câmp de ne preparam pentru bacalaureatul ce aveam să-l facem prin luna lui iulie şi numai la prânz ne întorceam acasă. Atunci venea şi Eminescu de la scaldă, unde punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înot, corlindu-se ca aici şi ieşind de sub apă târziu unde nici nu-ţi aduceai aminte. Şi în Blaj eram tineri buni înotători, dar cu Eminescu nici unul nu putea ţine. Aceasta era părerea generală.”

Orator desăvârșit

Mai mult: „E de însemnat, însă, că se scălda de o parte singur şi cu cei dimprejur nu făcea multă vorbă, îi plăcea să iasă în piaţa Blajului, bogată în poame de tot felul, îşi umplea căciula cu poame şi apoi mâncând sta de o parte râzând de ştrengăriile studenţilor de prin piaţă, fără a lua însă parte la ele vreodată. În scăldat exceda. În alte era moderat. Nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, era ca o fată mare. Când se încingea însă câte o discuţie, şi aceasta nu era rar, lua parte cu plăcere; dar adesea era de altă părere, pe care şi-o apăra vorbind cu o siguranţă, parcă ar fi citit din carte. Se vedea că ieşise din biblioteca Pumnului, unde studia în bună voie, după placul inimii, fără a fi conturbat de cineva. Când voia cineva să-i impună păreri contrare dânsului, jumătate cu durere, jumătate cu tristeţe repeta mereu: «Lasă-mă, frate, lasă-mă în pace»!”

Pat improvizat

În completare, câteva detalii despre casa în care a locuit, la Blaj, Mihai Eminescu în perioada iunie-iulie 1866: „Imobilul avea trei apartamente: unul către uliţă, ocupat de mine, Georgiu Bucşa, Teodor Totu, ambii morţi deja, şi de Ioan Paul, nepot al meu, atunci abia de şase ani, astăzi profesor la Iaşi şi la mijloc, între aceste două apartamente, era culina. Odaia noastră era mică şi avea numai două paturi, iar lui Eminescu îi improvizam în toată sară patul separat, căci noi ăştialalţi dormeam câte doi într-un pat. Cum se vede, lucru sărăcăcios. Dar prietenia, armonia dintre noi şi inima bună făcea toate bune”, mai nota, în jurnal, Ștefan Cacoveanu.

Pripășit pe lângă seminarul teologic

În iulie 1866, autorul acestor amintiri prețioase își lua bacalaureatul și părăsea Blajul. Nu fără a-I face lui Eminescu o propunere: „La plecarea mea, punându-i în vedere că cine ştie când îi vor sosi banii şi Blajul peste vacanţă despopulându-se de studenţime, nu-i cu sfat să rămână singur şi strein, l-am chemat să vină cu mine, - dar zicea că banii au să-i vină în curând şi epistola tatălui său trebuia să-l găsească în Blaj. Am înţeles că, plecând eu, s-a alăturat la nişte studenţi ocrotiţi peste vacanţă pe lângă seminarul teologic de acolo. Cu aceşti studenţi, care trăiau de la seminar, a şezut Eminescu până prin septembrie. Cam pe acest timp a trecut pe la Sibiu în România. Mergând şi eu în toamna acelui an la Sibiu, să studiez dreptul, Ioan Lapedatu, regretatul profesor şi poet de la Braşov, pe atunci student în Sibiu şi Nicolae Denşuşan, istoricul, pe atunci student la Academia de Drept din Sibiu, mi-au spus că Eminescu trecuse pe acolo şi erau încântaţi de acest minunat copil.”

Ca păsările din evanghelie

„Ce să mai spun despre dânsul din vremea cât am stat împreună la Blaj?”, se mira, blând, Cacoveanu. Tot el își răspundea: „Aici era străin şi foarte avizat la ajutorul altora, dar nu se dejosea a cere de la cineva ceva. Îi lipsea totul, dar nu se plângea de nimic. Trăia fără de grija zilei de mâine. Trebuinţele vieţii şi le redusese într-atâta, încât nu se temea că nu şi le-ar putea îndestula uşor, oricând şi oriunde. Ca păsările din evanghelie, care nu seamănă nici seceră, se rezema pe mila Domnului cea bogată.” Tot aici: „Cum venise la Blaj să facă examen şi încă pe 4 clase deodată, ai fi socotit să nu-şi afle locul, umblând să-şi câştige oameni, - căci cine are oameni, are pe Dumnezeu, - nu umbla să facă cunoştinţa profesorilor, nici să-şi facă mână bună cu cei mari. Nu umbla alergând după nimic. Dacă umblai după prietenia lui, bine, dar să umble el după prietenia altuia, nu. Nu vorbea despre sine şi lucrurile lui niciodată!” Sărac, dar demn adolescentul Eminescu!

175 de ani se vor fi împlinit în 15 ianuarie 2025 de la nașterea lui Mihai Eminescu.

„Era un tânăr între 16-17 ani, de statură mijlocie, frumos şi roşcovan. Avea un păr negru dat îndărăt şi lung, părea a nu fi fost tuns de un an de zile.”, Ștefan Cacoveanu despre adolescentul Eminescu

„Era într-un surtuc de peruvian negru, ros, scurt în mâneci şi rupt în coate; în nişte pantaloni de altă culoare (gălbui mi se pare) scurţi de i se vedea de sub ei până la înfăşurări ciobotele scâlciate şi prăfuite.”, Ștefan Cacoveanu despre adolescentul Eminescu

„Mai bătătoare la ochi ne-a fost împrejurarea că deşi era în vârstă de 16-17 ani şi deşi te punea în uimire cu iscusimea şi cunoştinţele sale, îndeosebi pe teren literar, avea numai două clase gimnaziale, făcute la Gimnaziul German din Cernăuţi.”, Ștefan Cacoveanu despre adolescentul Eminescu

16 ani avea Mihai Eminescu în anul (1866) descinderii la Blaj, la studii.

$$$

 POMPEI

Pompei cel Mare, în întregime Gnaeus Pompeius Magnus, (n. la 29 septembrie 106 î.Hr., Roma - d. la 28 septembrie 48 î.Hr., Pelusium, Egipt), unul dintre marii oameni de stat și generali ai Republicii Romane târzii, un triumvir (61 –54 î.e.n.) care a fost asociat și mai târziu oponent al lui Iulius Caesar. El a fost numit inițial Magnus („cel Mare”) de către trupele sale din Africa (82–81 î.Hr.) și și-a asumat porecla Magnus după 81.

Pompei aparținea nobilimii senatoriale, deși familia sa a obținut pentru prima dată funcția de consul abia în 141. Vorbea fluent greacă și era un prieten de viață și intim al literaților greci, trebuie să fi avut educația normală a unui tânăr nobil roman și experiența timpurie, din exemplul tatălui său, Pompeius Strabon, care a făcut mult pentru a-i forma caracterul, a-i dezvolta capacitățile militare și a-i trezi ambiția politică. Familia deținea pământuri în Picenum, ceea ce este acum regiunea Marches din estul Italiei, și un număr numeros de clienți, pe care Strabon i-a mărit foarte mult în anul consulatului său. Într-un război civil (88–87) între generalii rivali Lucius Sulla și Gaius Marius, Strabon l-a sfidat pe Sulla și i-a favorizat pe mariani și pe un general coleg.

Totuși, după moartea tatălui său, Pompei s-a desprins de mariani. Un raport conform căruia el a „dispărut” în armata lui Cinna, când se îmbarca pentru Balcani pentru a se ocupa de Sulla, a dus la linșarea lui Cinna de către trupele sale (84). Rolul lui Pompei în această revoltă este neclar. El apare apoi cu trei legiuni recrutate în Picenum, alăturându-se lui Sulla ca aliat independent în campania de recuperare a Romei și Italiei de la mariani (83). Sulla a folosit din plin abilitățile militare ale tânărului său aliat. Pompei s-a căsătorit cu fiica vitregă a lui Sulla. La ordinul lui Sulla, Senatul i-a dat lui Pompei sarcina de a recupera Sicilia și Africa de la mariani - sarcină pe care a îndeplinit-o în două campanii fulgerătoare (82–81). Pompei i-a executat fără milă pe liderii mariani care i s-au predat. Pentru dușmanii săi era măcelarul lui Sulla, pentru trupe el era „Imperator” și „Magnus”. Din Africa, Pompei a cerut să i se dea o intrare triumfală la Roma, a refuzat să-și desființeze armata și a apărut la porțile Romei, obligându-l pe Sulla să cedeze cererii sale. După abdicarea lui Sulla, Pompei l-a sprijinit pe renegatul Sullan Marcus Lepidus pentru consulatul din 78. Odată în funcție, Lepidus a încercat o revoluție, iar Pompei s-a alăturat prompt forțelor legii și ordinii împotriva lui. Revolta a fost zdrobită, însă, Pompei a refuzat să-și desființeze armata, pe care a folosit-o pentru a face presiuni asupra Senatului să-l trimită cu putere proconsulară să se alăture lui Metellus Pius în Spania împotriva liderului marian Sertorius.

Recucerirea Spaniei a pus la încercare abilitățile militare ale lui Pompei și a solicitat la maximum resursele proprii și ale statului. În cele din urmă, el, nu Metellus, a impus Spaniei un acord care să reflecte și să-și promoveze propriile scopuri politice. Politica lui a fost una de reconciliere și reabilitare. 

Autoritatea și patronajul său personal acopereau acum Spania, sudul Galiei și nordul Italiei. Spre deosebire de Metellus, Pompei și-a luat armata înapoi în Italia cu el, aparent pentru a ajuta la înăbușirea unei revolte a sclavilor condusă de Spartacus, dar în realitate pentru a-și asigura un triumf și alegerea la consulat pentru 70 de ani. Pompei a promis reforme în țară și în străinătate. A încheiat un târg cu rivalul său Marcus Licinius Crassus (care îl învinsese de fapt pe Spartacus), cei doi fiind aleși consuli în comun, iar Pompei a obținut un alt triumf. În timpul consulatului lor comun, ei au abrogat în mod substanțial reformele politice ale lui Sulla prin restabilirea puterilor tribunilor și dezlipirea senatorilor de monopolul lor ca jurați în curțile permanente.

Deși nobilii urmau să continue să domine alegerile consulare în majoritatea anilor, adevăratele surse de putere se aflau de acum încolo în afara Italiei. Ar fi trebuit create comenzi extraordinare dacă Roma ar fi trenuit să recupereze controlul asupra mării de la pirați. Pompei a fost cel care a beneficiat cel mai mult de pe urma restabilirii inițiativei tribuniciene. După consulatul său, el a așteptat la Roma în timp ce nobilii rivali au subminat poziția lui Lucius Licinius Lucullus, care făcea campanie împotriva lui Mithradates în Anatolia și a făcut încercări fără tragere de inimă de a trata cu pirații. În cele din urmă, în 67, tribunul Aulus Gabinius a forțat un proiect de lege prin intermediul adunării populare, împuternicindu-l pe Pompei să rezolve problema piraților.

Pompei era încă în Răsărit, reinstalând pirații ca fermieri pașnici, când la Roma un alt tribun, Gaius Manilius, a adoptat, împotriva opoziției slăbite, un proiect de lege prin care îl numea pe Pompei la comanda împotriva lui Mithradates, cu puteri depline de a face război și pace și de a organiza întregul Orient roman (66). Pompei l-a înlocuit pe Lucullus și nu a pierdut timp, învingându-l pe Mithradates în Asia Mică. După moartea lui Mithradates în 63, Pompei a fost liber să planifice consolidarea provinciilor de est și a regatelor de frontieră. Pentru 6.000 de talanți l-a numit pe regele Tigranes al Armeniei ca prieten și aliat al Romei și ca propriul său protejat. Pompei a respins cererea regelui parth de a recunoaște Eufratul ca limită a controlului roman și a extins lanțul de protectorate romane pentru a include Colhida, la Marea Neagră și statele de la sud de Caucaz. În Anatolia, a creat noile provincii Bitinia-Pontus și Cilicia. El a anexat Siria și a lăsat Iudeea ca un stat dependent, diminuat. Organizarea Estului rămâne cea mai mare realizare a lui Pompei. Aprecierea sa temeinică a factorilor geografici și politici implicați i-a permis să impună o soluționare de ansamblu care urma să formeze baza sistemului defensiv de frontieră și să dureze, cu puține schimbări importante, mai mult de 500 de ani.

Puterea și prestigiul lui Pompei au fost la apogeu în decembrie 62, când a debarcat la Brundisium (Brindisi). Al treilea triumf al său (61) a trâmbițat măreția realizării sale. Următorul deceniu a fost perioada ascendenței sale în Italia, un ascendent care urma să fie erodat prin puterea militară în creștere a lui Cezar și prin capturarea treptată a clientelei mondiale a lui Pompei, de la baza puterii creată în nordul Italiei și Galia de către Caesar. Inamicii inveterați ai lui Pompei la Roma erau Optimații, inelul interior al nobililor, nu Crassus sau Cezar, care au încercat doar să-l eclipseze în absența lui pe Pompei și să manevreze într-o poziție mai bună pentru a negocia cu fostul lor aliat politic. Între timp, nobilii și-au reafirmat treptat dominația în Roma și au împiedicat încercările de a atenua starea Italiei și a populației romane. Odată întors în Italia, Pompei a evitat să se alăture elementelor populare împotriva Optimaților. Nu era un revoluționar. El a vrut ca toate clasele să-l recunoască drept prim cetățean, disponibil pentru alte servicii pe scară largă către stat. Divorțase de a treia sa soție, Mucia, presupusă pentru adulter cu Cezar, iar acum și-a propus să se alieze prin căsătorie cu partidul tânărului lider senatorial Marcus Porcius Cato cel Tânăr. Dar nobilii își închideau rândurile împotriva lui și oferta lui a fost respinsă. Lucullus și alții erau hotărâți să împiedice ratificarea în bloc a așezării estice a lui Pompei și să respingă cererea lui de pământ pentru veteranii săi.

Ajutorul a venit doar când Cezar s-a întors de la guvernarea sa din Spania. Pompei, Crassus și Cezar au format „Primul Triumvirat” neoficial și la început secret. (Aceasta nu a fost o poziție juridică, iar termenul, deși convenabil, este modern.) Urma să devină mai mult decât un simplu pact electoral. Ar fi strâns toate resursele triumvirilor pentru a smulge un consulat de la Optimați. 

Solidaritatea lor continuă a fost esențială pentru a asigura ceea ce Cezar a câștigat pentru ei în 59. Cezar, la rândul său, dorea o comandă pe termen lung. Pompei, care acum se căsătorise cu fiica lui Cezar, Iulia, l-a văzut pe Cezar drept instrumentul său necesar. Caesar, cândva consul, a forțat imediat un proiect de lege de teren și, la scurt timp, un altul, însușindu-și terenuri publice în Campania. Odată ce și-a asigurat o comandă de cinci ani în Iliria și Galia, se putea baza pe el pentru a elimina o mare parte din trupele eliberate de Pompei și săle ofere mai multe oportunități de angajare profitabilă.

Pompei a rezolvat problema aprovizionării cu cereale a Romei cu eficiența sa obișnuită, dar nobilii și-au păstrat opoziția. Anul 56 a fost unul critic pentru triumviri. Nobilii au inventat impedimente religioase pentru a preveni trimiterea lui Pompei într-o misiune militară în Egipt, în timp ce Publius Clodius a izbutit să-l convingă pe Pompei că Crassus avea planuri cu privire la viața lui. S-a încercat suspendarea legii lui Cezar pentru împărțirea pământului campanian.

Alarmat de suspiciunile lui Pompei, Crassus a pornit să-l întâlnească pe Cezar la Ravenna, iar Cezar a ajuns, la rândul său, la limita provinciei sale la Luca pentru a-l întâlni pe Pompei. Conferința din Luca (56) a pregătit terenul pentru următoarea fază a cooperării: Pompei și Crassus urmau să asigure alegerea în consulat pentru 55, pentru că și ei doreau comanda de cinci ani în provincii, în timp ce comanda lui Cezar urma să fie reînnoită pentru încă o dată, pentru cinci ani. Cei trei și-au asigurat finalul prin violență și corupție după o luptă prelungită. La începutul anului 55, Pompei și Crassus au fost în cele din urmă aleși consuli, majoritatea magistraturilor inferioare mergând la susținătorii lor. Cezar a obținut prelungirea comenzii sale, în timp ce Pompei și Crassus au primit comenzi în Spania și, respectiv, Siria. Pompei putea să rămână în Italia și să-și guverneze provinciile prin deputați. Dar cooperarea lor se apropia de sfârşit. Moartea Iuliei (54) a distrus cea mai puternică legătură dintre Pompei și Cezar, iar Crassus a suferit o înfrângere dezastruoasă și a murit în Mesopotamia. Pactul nu mai exista, dar Pompei nu arăta încă nici un motiv să se rupă de Cezar.

Între timp, din afara zidurilor Romei, Pompei urmărea anarhia din oraș devenind pe zi ce trece mai intolerabilă. Era pregătit să aștepte fără a se angaja până când Optimații au găsit o alianță cu el inevitabilă. El a refuzat alte oferte de la Cezar pentru o alianță prin căsătorie. La Roma se vorbea încă din anul 54 despre o dictatură a lui Pompei. Violența de stradă a făcut imposibilă organizarea alegerilor. În ianuarie 52, Clodius a fost ucis de adepții înarmați ai lui Titus Annius Milo, a cărui candidatură la consulat i se opuneau cu înverșunare atât Pompei, cât și Clodius. Acum ambele facțiuni au explodat într-o violență și mai mare. Casa senatului a fost incendiată de gloată. Fără magistrați înalți în funcție, Senatul a trebuit să-l cheme pe Pompei să restabilească ordinea. Era ora pe care o aşteptase. A chemat rapid trupe din Italia. Nobilii nu l-au vrut drept dictator, considerând că este mai sigur să-l numească consul unic.

Legislația lui Pompei din 52 dezvăluie interesul său autentic pentru reformă și duplicitatea comportamentului său față de Cezar. A reformat procedura în instanțe și a înființat un grup de jurați respectabili. O lege severă împotriva mitei la alegeri a fost făcută retrospectivă la 70, care, în ciuda protestele lui Pompei, a fost pe bună dreptate luată de prietenii lui Cezar ca fiind îndreptată către el. O altă lege utilă a impus un interval de cinci ani între mandatul magistraturilor la Roma și asumarea comenzilor provinciale. Dar această lege și alta, care interziceau candidatura în absență, au distrus efectiv temeiul așteptării lui Cezar că va deveni consul desemnat și ferit de urmărire penală, înainte de a fi nevoit să-și desființeze armata în Galia. Au fost făcute mai multe încercări în anii 51–50 de a-l rechema pe Cezar înainte de expirarea celui de-al doilea mandat al său în Galia. Au fost frustrați de asertivitatea facțiunii și agenților lui Cezar din Roma. Pompei, cu toată teama și suspiciunea din ce în ce mai mare față de ambițiile lui Cezar, nu s-a declarat deschis împotriva lui Cezar decât la sfârșitul anului 51, când și-a clarificat brusc intențiile. El a declarat că nu va lua în considerare sugestia ca Cezar să devină consul desemnat în timp ce era încă la comanda armatei sale. Propunerile sale pentru o dată de compromis pentru rechemarea lui Cezar erau inacceptabile pentru Cezar, a cărui singură resursă era acum să folosească bogăția pe care o acumulase în Galia pentru a cumpăra oameni care ar putea împiedica dușmanii săi în Senat. Când a venit războiul, Senatul a fost împărțit egal între Cezar și Pompei. Consulii erau ferm pentru Pompei, deși îl vedeau pur și simplu ca pe un rău mai mic. La sfârșitul anului 50, consulul Gaius Marcellus, nereușind să determine Senatul să-l declare pe Cezar inamic public, l-a vizitat pe Pompei cu consulii desemnați și i-a pus o sabie în mâini. Pompei a acceptat invitația lor de a ridica o armată și de a apăra statul. Caesar a continuat să ofere soluții de compromis în timp ce se pregătea să lovească. Pe 7 ianuarie 49, Senatul a decretat în cele din urmă starea de război. Patru zile mai târziu, Cezar a trecut Rubiconul.

Planul strategic al lui Pompei era să abandoneze Roma și Italia lui Cezar și să se bazeze pe comanda sa asupra mării și pe resursele Orientului pentru a-i înfomet pe cezarienii din Italia, dar nu a avut loialitatea disciplinată și cooperarea deplină a aliaților săi Optimați și înaintarea rapidă a lui Cezar spre sud nu a reușit să împiedice retragerea lui din Italia. Peste Marea Adriatică, la Dyrrhachium (acum Durrës, Albania), înțelepciunea strategiei lui Pompei a devenit clară. Caesar, după o traversare periculoasă în urmărire, s-a trezit izolat de baza sa din Italia pe mare și înfruntându-se cu forțe terestre superioare. Pompei, totuși, a trebuit în cele din urmă să renunțe la blocada sa navală a restului forțelor lui Cezar din Brundisium și nu a reușit să împiedice trecerea acestora pentru a se alătura lui Cezar. Armata lui Cezar a fost respinsă într-un asalt asupra taberei lui Pompei de la Dyrrhachium și, în lipsa unei decizii rapide în Vest, Cezar a fost obligat să se deplaseze spre est, în Tesalia. Pompei l-a urmat și și-a unit forțele cu armata Senatului de acolo sub conducerea lui Scipio, făcând poziția lui Cezar insustenabilă. În acest moment, Pompei, sub presiunea aliaților săi Optimați, a decis pentru luptă, o decizie suficient de sensibilă dacă adversarul său nu ar fi fost un comandant genial. Pompei a suferit o înfrângere dezastruoasă în câmpia Farsalus (48). A fugit din tabăra lui în timp ce inamicul a luat-o cu asalt și și-a îndreptat drumul spre coastă. Susținătorii săi trebuiau să se adune și să-l implice pe Cezar în lupte aprinse în Africa, Spania și Orient pentru încă trei ani, dar Pompei nu a trăit pentru a juca un rol în această luptă. Grăbit de urmărirea rapidă a lui Cezar, el a pierdut contactul cu propria sa flotă. S-a mutat mai departe spre sud, în Cilicia, Cipru și Egipt. A decis să aterizeze la Pelusium și să ceară ajutorul lui Ptolemeu, fostul său client. Regele a mărșăluit până la coastă, aparent ca să-i ureze bun venit, dar el și consilierii săi aleseseră să nu riște să-l jignească pe Cezarul învingător. Mica escadrilă a lui Pompei zăcea în largul mării, în timp ce Pompei, luându-și rămas bun de la soția sa, Cornelia, a dat curs unei invitații insidioase de a intra, împreună cu mai mulți însoțitori, într-o barcă mică trimisă să-l aducă la uscat. În timp ce se pregătea să coboare pe țărm, a fost doborât și ucis de trădători. (28 septembrie 48 î.Hr.).

Numele lui Pompei aruncă o umbră de durată. Sfârșitul lui a inspirat unele dintre cele mai frumoase versuri ale lui Lucan. În imperiu a dobândit respectabilitate oficială, iar măreția realizării sale a fost pe deplin apreciată de marii scriitori. Dar există puține relatări clare sau imparțiale despre Pompei făcute de contemporanii săi. Cezar a vrut să-i facă pe cititorii săi să creadă că a scris despre Pompei mai mult cu tristețe decât cu mânie. Propaganda sa a fost discretă și dăunătoare subtil reputației rivalului său. Judecățile cotidiene ale lui Cicero asupra lui Pompei dezvăluie incapacitatea lui de a vedea clar prin mijlocul distorsionant al propriei sale vanități. Elogiile umflate ale lui Pompei din discursurile lui Cicero analizate persistent de el în scrisorile sale. Cu toate acestea, l-a admirat pentru conducere și, în momentul deciziei, i s-a alăturat. Dar Pompei nu a fost nici revoluționar, nici reacționar, dispus să distrugă țesătura comunității în avantajul sinelui sau al clasei. Se aștepta la o acceptare voluntară a primatului său, dar urma să descopere că metodele pe care le folosise pentru a-și obține comenzile au înstrăinat permanent nobilimea dominantă. Așa că, an de an, a trebuit să joace un rol pasiv, să folosească intrigi pe ascuns sau așteptând să apară ocazii succesive care să-i forțeze să-i accepte conducerea. Unii au crezut că jocul lui de așteptare este duplicitatea, alții pur și simplu incompetență politică. A fost un politician ineficient, nu din cauza incapacității de intrigi sau a acțiunii nemilositoare, ci din lipsa de candoare și consecvență în vorbire și acțiune.

Ca lider militar, Pompei nu a ajuns la adevărata măreție, lipsindu-i geniul lui Cezar, dinamismul și genialitatea în relațiile personale. Era circumspect și minuțios - administratorul perfect. Viziunea lui despre imperiu nu era mai restrânsă decât cea a lui Cezar. La fel ca mulți imperiali mai recenți, el a fost mulțumit de idealul unei administrații și justiție eficiente și curate, iar mulți dintre contemporanii săi credeau că a mers departe pentru a atinge acest scop în propria sa practică. Pompei, cel mai bogat om al epocii sale, și-a investit milioanele cu prudență, moșiile sale funciare fiind distribuite în toată Italia în unități gestionabile. Cu toată extravaganța spectacolelor sale triumfale și cu nescuzata lipsă de inimă cu care a întreținut populația, era un om simplu, prieten și admirator al stoicului Panaetius. A treia sa soție, Mucia, i-a născut doi fii, Gnaeus și Sextus, și o fiică, Pompeia, înainte de a divorța de ea pentru infidelitate (62). Iulia era soția pe care o iubea cel mai mult. Cornelia i-a supraviețuit și i-a plâns moartea.

Ioan Gherghina - Mari comandanți militari, Vol.3

$$$

 PLATON PARDĂU

Poet, prozator și publicist, Platon Pardău s-a născut la Vatra Dornei, județul Suceava, pe 1 decembrie 1934.

A absolvit Facultatea de Filologie la Cluj, în 1958. A fost, pentru scurtă vreme, profesor de franceză și rusă, director al Casei de Cultură din Vatra Dornei (1958-1959), inspector la Inspectoratul raional de învățământ Vatra Dornei (1959), președinte al Comitetului de Cultură și Artă al regiunii Suceava (1964-1967). A mai fost redactor-şef al ziarului "Zori noi" (1965-1968), şef de secţie la "Scânteia" (1968-1973), lector la Casa de Filme nr. 4 din Bucureşti (1973-1980). Din 1980, a devenit publicist comentator la "Contemporanul" şi "România literară".

A colaborat la "Tribuna", unde a și debutat cu versuri, în 1956, "Gazeta literară", "România literară", "Luceafărul" ș.a. Editorial, a debutat cu volumul de versuri "Arbore de rezonanță", în 1963, urmat, printre altele, de: "Vânătoare interzisă", "Pasărea vine la noapte", "Planete albastre", "Ore de dimineață", "Moartea lui August".

În versurile sale, Platon Pardău este "mai ales un cântăreț al Bucovinei; construcția de lumi insolite pe coordonatele magiei populare, unde regnurile fuzionează și obiectele își schimbă funcțiile, lasă loc adeseori imagismului baroc și gratuit" (Marian Popa, în "Dicționar de literatură română contemporană").

Ca romancier, a debutat în 1970, cu "Scara lui Climax". Au urmat alte proze, inspirate din viața celor mai diferite categorii sociale, având ca punct de plecare conflicte interesant construite, multe dintre ele cinematografic. Trebuie menţionate, printre altele, romanul reportaj "Aproapele nostru, aproape", "Ciudata mișcare a inimii în aprilie", "Mergând prin zăpadă", "Cu ochii dragostei", "Cercul", "Minunata poveste de dragoste a preafericiților regi Ulise și Penelopa", "Scrisori imperiale", "Omul coborât din turn", "Diavolul de duminică", "Limita de vârstă", "Tentația", "Rezerva specială", "Scrisorile venețiene", "Bănuitele primejdii", "Pașaport pentru Australia".

A lăsat și câteva traduceri, a scris o piesă de teatru intitulată "Zile de toamnă", iar publicistica și-a adunat-o în volumul "Conversații patetice".

Apreciat de critica literară, Platon Pardău a fost distins cu premii ale Uniunii Scriitorilor și ale Academiei Române.

A decedat la București, pe 12 aprilie 2002.

***************************************************************************

Pînă în decembrie 1989, la România literară, responsabili cu textele despre partid și Ceaușescu erau Vasile Băran și Platon Pardău. Adică ei lansau comenzile și apoi se țineau de capul scriitorilor să le scrie. Pardău nu le zicea pe de-a dreptul autorilor pe care-i invita să scrie ce voia de la ei. Formula lui era „Un eseu politic angajat și angajant”, ca să le mai lase o portiță de scăpare celor care aveau de gînd să-l refuze. Băran însă mergea direct la țintă: voia o intervenție vibrantă despre tovarășul Ceaușescu sau despre tovarășa, după caz, și, ca să se facă și mai bine înțeles, aducea vorba despre posibilitatea excluderii refuznicilor din Uniunea Scriitorilor. Cui îi spunea că e un porc, Băran îi replica, senin, că e un scriitor comunist angajat. Iar dacă punea mîna pe un text care nu i se părea că pupă în dos destul sau deloc partidul și Conducătorul, mai punea și de la el, ca să-i facă un bine autorului. Vine revoluția și, la vreo două zile după căderea lui Ceaușescu, ședința de redacție la România literară. Se adunaseră cei mai mulți și începuseră să discute subiectele. Pardău și Băran apar cu întîrziere, dar în același timp. Pe un perete atîrna de mulți ani poza înrămată a lui N. Ceaușescu. Amîndoi s-au repezit la ea, nu înainte de a arunca priviri de reproș celorlalți. Platon sărea, fără spor, s-o apuce. Mai chitit, Băran s-a suit pe un scaun și a înhățat tabloul. A sărit pe dușumea cu Ceaușescu în brațe, a dat cu el de pămînt. Apoi, împreună cu Pardău, a călcat energic poza în picioare, spre rîsul celorlalți din redacție, care de mulți ani nu mai observau tabloul de pe perete.

$$$

 IN VECI ORTODOCȘI 

     Adrian PĂUNESCU 

De mic sunt ortodox, ca toți ai mei,

aceasta e credința mea creștină,

am învățat cu tălpile să calc,

cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înțeles că sunt dator

să nu cedez cumva vreunei noxe,

ci să rămân, cu neamul meu cu tot,

fidel pe veci credinței mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri și n-ar fi dat

credința lor pe nici un fel de bunuri,

nici dacă ar fi fost crucificați,

nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei mi-am păstrat și eu

în fiece istorică furtună,

credința-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,

prin toți ai mei, Biserica străbună.

Și m-am opus căderii în neant

și celor care dărâmau altare,

și clopote-n Ardeal am construit,

și calendare pentru fiecare.

Și „Noul Testament de la Bălgrad”

eu l-am crezut aducător de leacuri

și m-am zbătut ca să apară iar,

la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Și-am fost convins că niciun leninism

credința ortodoxă n-o ajută

ci, dimpotrivă, ateismul crunt

ar vrea să o transforme-n surdo-mută.

Dar dintr-o dată ce mi-e dat să simt?

A început la București să crească

un demonism bogat și indecent,

ce-amenință credința strămoșească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocși,

îi tot mânjesc și culpabilizează,

îi fac răspunzători de bolșevism,

îi umplu de lehamite și groază.

E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ

ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni

sau altceva, conform unei rețete,

noi suntem ortodocși definitiv,

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut ca, într-o zi, s-aud,

această făr'delege epocală:

„Ortodoxia naște comunism!”,

deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj

cu care ar putea să ne îmbie

catolici, evanghelici, protestanți,

să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim

să fie ortodox când nu o simte,

noi suntem pe vecie ortodocși,

cu leagăne, cu vieți și cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mama în etate

din tragicul motiv că pe pământ

există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,

când ni-i credința însăși în pericol,

îi salutăm pe ceilalți frați creștini,

că harul de-a iubi nu e ridicol.

Și îi iubim pe toți acești creștini

ce, dincolo de orice paradoxe,

la rândul lor, respectă și iubesc,

pe credincioșii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,

o comedie pare tragedia,

e în pericol cultul ortodox,

se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,

când sumbre acuzații se adună,

ia-n mână crucea de la Est,

ai grijă de biserica străbună.

Și dă-ne dreptul de-a ne apăra,

chiar dacă de la frați asediul vine,

permite-ne să fim în veci creștini,

ca ortodocși, urmându-Te pe Tine.

$$$

 RADU DEMETRESCU GYR DESPRE ELENA FARAGO

Uneori marile destinele literare sunt influențate de întâmplări care rămân oarecum anonime. În viața tânărului Radu C. Dumitrescu – cel care avea să intre în istoria literaturii române sub pseudonimul Radu Gyr - unul dintre personajele determinante a fost fără îndoială poeta Elena Farago. Momentele importante care au punctat această relație literară au fost devoalate de poet – cu recunoștință – în articolul “Atelier de poezie la Elena Farago”, publicat în numărul din 20 aprilie 1943 al săptămânalului “Universul literar”. Vom afla de asemenea din cuprinsul articolului motivul – unul cu totul inedit - pentru care poetul a decis să publice sub pseudonim:

„De-afară, din grădina casei, întâiul piersic al lui Aprilie se-apropie, ștrengărește, de fereastră și încearcă să-mi bată în geam cu o creangă abia înmugurită. Nu vreau să-i dau prea mare atenție și-mi continui, cu febrilitate, treaba gospodărească, îmi lunecă printre degete o fotografie. O rețin. E veche, îndoită la colțuri și are o margine ruptă. Un chip de femeie, de-o frumusețe gravă, cu totul deosebită, cu linia profilului ușor melancolică, cu frunte înaltă și privire adâncă, meditează în fotografie. În marginea albă, sub chipul care gândește, o semnătură tremurată și două rânduri cu litere fine, mărunte: „El. Farago Micului Radu C. Dumitrescu, Craiova, Aprilie 1913".

Mâna care ține fotografia palpită. Genele tremură și sufletul pleacă înapoi, în trecut... Craiova, Aprilie 1913... Micului Radu... Cât timp rămân așa, cu chipul de pe cartonul subțire, ușor îngălbenit, în fața mea, - cu ochii plecați peste scrisul mărunt, abia adiat ca din vis, ca din poveste? Creanga piersicului lui Aprilie se lipește mai tandru, mai insistent, de geamul meu; din rafturi, poeții bibliotecii se-adună ca un fum albastru, plutind peste fotografia veche. Ochii citesc mai departe:

   „Micuțule,

    Pentru că mi-ai scris așa de frumos îți trimet fotografia mea. Să trăieşti, să fii cuminte și să-ți iubești părinții. Mie îmi sunteți dragi toți copiii din lumea asta și am să vă scriu mereu versuri. Să păstrezi fotografia asta ca să-ți aducă aminte, când vei fi mare, că a fost odată o femeie care socotea ca pe una din cele mai mari bucurii din viață bucuria de-a putea să stea de vorbă cu copiii înțelepți cum ești tu.

    Îți sărut fruntea cu dragoste,

    EL. FARAGO".

Sunt treizeci de ani de-atunci... într'un îndepărtat Aprilie, în preajma primului Paște al claselor mele primare, tata - actor al scenei de stat craiovene - mi-a adus darul unei femei, căreia îi erau dragi „toți copiii din lumea asta". Era o carte de versuri pentru cei mici, cu ouă roșii și cățeluși șchiopi, cu cocoșei fără un ochi și gândăcei strânşi în pumnul unui copil nemilos, cu cloști care cotcodăceau în strofe onomatopeice, cu sburde sau cu lacrimi de copii. Darul poetei Elena Faragó, pentru băiețelul din clasa I-a primară al actorului craiovean. Știam să scriu și să citesc încă înainte de-a fi fost dat la școală, așa că, în câteva zile numai, învățasem, pe dinafară, o mare parte din poeziile cărții și le recitam cu voce tare și cu oarecare orgoliu al isprăvii mele „cărturărești".

ÎNTÂIA VIZITĂ, ÎNTÂlA DESNĂDEJDE

Elevul, îmbrăcat în haine modeste, slăbuţ şi palid, cu priviri vag îngrijorate, s'a plimbat, nehotărît, o vreme, prin faţa porţii Muzeului Aman. A trecut, de câteva ori, pe trotuar, în sus şi în jos, s'a uitat în curtea muzeului, s'a oprit în loc, a mai privit odată, s'a decis brusc, a deschis poarta şi a înaintat cu paşi repezi - paşii timidului când smulge, din el, o hotărîre uluitoare - spre locuinţa din fundul curţii. Aici, la uşa Doamnei Directoare a Muzeului Aman, elevul a sunat prelung, apăsat, - ca pentru a-şi face curaj - şi a rămas, apoi, în clipele încordate ale aşteptării, frământându-şi în mâini, cu bravură, şapca de licean. Când a fost poftit înăuntru, a împietrit, câteva secunde, pe pragul salonaşului, unde avea să se petreacă minunea şi, în urmă, neaşteptata catastrofă. Pe buze i-a fluturat un „sărut-mâna", destul de incert, iar mâna stângă a arătat, a prezentare şi-a iertăciune, spre buzunarul tunicii şcolăreşti doldora de manuscrise. (...) Cuvintele au sunat rar şi molatec:

- Înaintează, tinere... Cine eşti d-ta?

Eroic, liceanul şi-a declinat numele şi a amintit, nu fără bâlbâială, doamnei directoare a muzeului - poetei Elena Farago - darul ei de Paşte făcut, cu şapte

ani mai înainte, băieţaşului din clasa întâia primară, care îi învăţase, pe dinafară, căţeluşii şchiopi şi gândăceii striviţi în pumn, din strofele de primăvară. Pe canapeaua ei îmbrăcată în scoarţe, poeta a surâs şi a poftit pe băieţandrul cu şapca frământată în mâini să ia loc pe unul din fotoliile îmbietoare. A urmat, ruptă din adânc de suflet, cu opinteli în fraze şi pleoape de fată ruşinoasă plecate în jos, mărturisirea şcolarului:

- Scriu şi eu poezii, Doamnă Farago, şi... am venit să vi le-arăt...

Minunea se întâmplase. Băieţandrul intrase în casa poetei, şedea acum într'un fotoliu, în faţa ei, şi, îmbujorat la faţă şi cu glas tremurat, îi citea versuri cu corăbieri înghiţiţi de talazuri vrăjmaşe sau cu drumeţi porniţi inutil spre zarea mincinoasă. Neclintită, poeta asculta. Numai ţigara ei, rămasă între degete, ridica o şuviţă albastră de fum, ca un mugur de jertfă aprins în mâna unei bizare druidese. Dar, după ce minunea s'a întâmplat frumos, iar actul de spovedanie şi lectură s'a consumat, a venit catastrofa. Dramatica, marea catastrofă, sub ochii adânci şi pătrunzători ai poetei şi în fotoliul unde liceanul s'a transformat, deodată, în palid şi necuvântător crucificat. Cuvintele Elenei Farago au fost tot rare, molatece, melodice, dar au sunat a sentinţă şi a răstignire.

- Sunt poezii care miros a praf şi-a vechitură, tinere dragă... Aşa se scria acum douăzeci de ani. Trebue să te deprinzi cu poezia nouă, cu imaginea şi limba ei

proaspătă. Citeşte. Citeşte mult poezie modernă.

- În ce clasă eşti? A treia? Ai ajuns să poţi citi franţuzeşte? Poţi înţelege? Iată, am aici în bibliotecă pe Verlaine, pe Fernand Gregh, pe Maeterlinck, pe Francis Jammes. Când te vei hotărî să-i citeşti, vino şi mi-i cere. Da, da, trebuie să citeşti mult... Şi reviste literare actuale... Şi lasă, deocamdată, scrisul, în tot răstimpul acestor lecturi...

Veneau spre liceanul pironit pe fotoliu numai îndemnuri spre lectura altor poeţi şi nici-o speranţă pentru el şi nici-o mângâiere pentru foile caligrafiate şcolăreşte şi lăsate să tremure pe genunchi. Când s'a ridicat de plecare, avea lacrimi strivite sub pleoape şi nu găsea cuvinte pentru despărţire. Ce frază va fi îngânat, atunci, băieţandrul care simţise în el o năruire albastră de aripi de cocori? De pe canapeaua îmbrăcată în scoarţe, a pornit zâmbetul domol al amfitrioanei:

- La revedere, tinere... Şi, după ce vei citi mult şi vei începe iarăşi să scrii, să ştii că te aştept să-mi citeşti ce-ai lucrat.

PRINTRE POEȚI ȘI PRIETENI ÎN CASA ELENEI FARAGO

Reintrând, după doi ani, în casa Elenei Farago, eram elev în clasa V-a liceală şi proaspăt colaborator al „Rampei" şi-al „Adevărului Literar". Sub sancţiunea directorului liceului, - care nu îngăduia alte manifestări elevilor săi decât cele strict şcolăreşti şi care îmi întâmpinase primele poezii publicate cu jerbiile uneieliminări „pe-o săptămână", - Radu C. Dumitrescu de altădată devenise debutantul Radu Gyr, pseudonim născocit pentru inducerea în eroare a zelului intransigentului director şi pentru camuflarea producţiilor „extra-şcolăreşti" în paginile unde erau primite. Reintrarea mea - în aceiaşi locuinţă din fundul curţii Muzeului Aman şi în acelaşi salonaş de primire, unde, pe aceiaşi canapea învelită în scoarţe, trona, la fel de gravă, cu fruntea ei George-Sand, cu chipul mistic de preoteasă antică şi ochii ei pătrunzători, poeta, - a fost, de data asta, mult mai fericită. Doamna Farago mi-a dat nu numai încurajarea deplină, dar şi sfaturile ei de tehnică, de „meserie lirică", de atelier.

La primele ei cuvinte calde, de stimul şi preţuire, am simţit cum se topesc şi ultimele rezidii ale desnădejdii încolţită, cândva, în inima băieţandrului din clasa II-a de liceu cu şapcă frământată în mâini şi manuscrise oropsite de inplacabila sentinţă a poetei. Nimic numai rămăsese acum din dureroasa năruire de aripi de cocor petrecută în liceanul de ieri, nimic numai şoptea de durerea trecută, primită, atunci, cu ochii uimiţi şi sângele plecat din obraji şi din mâinile palide, de copilandru crucificat... Îndemnul de-atunci, spre lecturi, sguduirea violentă, dar necesară, cu care poeta îmi arătase cum nu trebuia să scriu versuri, au adus adolescenţii mele foame neastâmpărată de bibliotecă, pasiune pentru poeţii noi şi ambiţie incandescentă de a-mi împrospăta simţirea şi expresia. Rând pe rând, toţi simboliştii francezi au coborît din rafturile salonaşului doamnei Farago în mâinile liceanului de curs superior şi-ale poetului tânăr care se iniţia în taină nouă. Rând pe rând, i-am adus înapoi, cu sufletul înflorit sau muzical, cu mâinile dornice de-a primi darul unui alt poet.

Aici, în casa Elenei Farago, din fundul curţii Muzeului Aman - unde poeta a rămas şi astăzi directoare - mi-am făcut ucenicia ca într'un atelier. Aici, am devenit colaborator al revistei „Năzuinţa", patronată de însăşi poeta; aici, mi-am citit poemele care aveau să apară în prima mea carte tipărită; aici, l-am adus, într'o după amiază de vacanţă, ca să-l prezint amfitrioanei, pe celălalt licean, din clasa Vll-a, pe Nicolae Milcu, autor al unei nuvele apărută în „Ramuri" şi aducător, în buzunar, al unei alte nuvele, inediate, „Tata", care avea să fie găzduită, curând, în „Năzuinţa"; aici am cunoscut pe Cincinat Pavelescu şi pe maestrul Eustaţiu Stoenescu; aici am legat prietenii literare cu Ştefan Bălceşti, cu fraţii Savin, Eugen şi Paul Constant, cu Otilia Ghibu şi George Silviu, pictorii Vera Veslovschi şi Jean Niţescu, şi, mai ales, cu admirabilul, încântătorul, fremătătorul de viaţă şi scânteietorul Alexandru Cruceanu, - fratele poetului Mihai Cruceanu - „picătanul" cum îl numeam noi, obişnuiţii casei doamnei Farago, deşi era maior, nepreţuit rieten, om de rafinată cultură, îndrăgostit al poeziei şi drag tovarăş al vinului adolescenţii noastre, caracter de elită şi distins militar, şi care a căzut, ca un brav, nu de mult, sfârtecat de grenade, în Caucaz; aici, am văzut căpşorul cu zulufi răsvrătiţi şi ochii imenşi, deschişi a mare uimire peste lume, ai unei fetiţe de porţelan şi caise - venită în vizită cu măicuţa, la doamna Farago - şi am scris în cinstea zulufilor, a porţelanului şi-a stelelor fragede din ochi – licean entusiasmat de un bibelou - o poezie, „Minunica", pe care, desigur, Madeleine Andronescu de azi, fetiţa de-atunci, va fi uitat-o de mult; aici au fost, în sfârşit, anii adolescenţii, ai lecturilor, ai febrelor întâielor poeme, aici au fost emoţiile şi primele prietenii literare; aici, sub supravegherea atentă a meşterei, am pus la strung sau am tras, la tăiş subţire de rindea, versul colţuros, ca să iasă înmiresmat a suflet şi să sune a cleştar...

Am lăsat, dinadins, la urmă - în casa viselor şi-a amintirii - pe Coca. Pe Coca nebuna, pe Coca trăznita, pe Coca zăluda cu nas cârn şi râsul fărîmat în cioburi de pahare de bacchara, pe Coca, năzdrăvana de-o şchioapă, care ne făcea şotii - lui Milcu şi mie - care ne întorcea mânecile la paltoane ori ne desena, strâmbi şi căscaţi, cu creion de posnă şi de aghiuţă blond, şi pe care am jucat-o - tot liceeni - pe genunchi şi am tras-o, uşor, de urechi, sau căreia îi aduceam un ou de Paşte gătit în funde roz, ca s'o vedem, apoi, cum devine, succesiv, din sfredeluş ciufulit şi aghiuţă posnaş, desenatoare, dansatoare, pianistă, actriţă, poetă... Coca a copilărit sub poemele noastre - ale lui Bălceşti, ale lui Eugen Constant, ale lui Milcu şi ale mele - ne-a tutuit de pe când era o pişcoace sbârlită, ne-a făcut mici mizerii, ne-a tachinat şi ne-a înveselit, ne-a făgăduit, fiecăruia, pe rând, că o să se mărite cu noi, şi, în schimb, s'a molipsit de la noi. S'a molipsit de la noi, căci, în loc de-a se alege ceva de capul ei, a ajuns, ca şi noi, o zăludă printre curcubee şi lăcuste, certându-se cu chiparoasele şi conversând cu zodiacul...

OLIMPUL CRAIOVEI

Salonaşul doamnei Farago era – poate mai este şi acum - Olimpul Craiovei. Prin mari rotogoale de fum de ţigare, crescând ca din nori, poeta prezida, jupiterian, colocvii diurne şi gălăgioase de zei şi zeiţe: poeţi civili sau scânteind în uniforme militare, doctori, pictori, avocaţi, profesori, profesoare, actriţe... Cafelele ajungeau la al optulea rând. Şi fum, fum, fum... Lângă birou, se vorbea despre Proust şi Valéry; alături, despre teatru şi despre piesele noi de pe scena Craiovei; dincolo, o cuconiţă cu perucă pudrată de marchiză indica o reţetă culinară unei tinere perechi; un doctor cu chelie şi butonieră înflorită scâncea în hexametru; lângă pian, se înfiripa un flirt... Poeta dirija aproape toate discuţiile, cu tonul ei molatec dar impunător, cu ideile ei largi, bogat alimentate de o frumoasă cultură, cu pasiunea ei de-a şti totul, de-a afla totul, de-a se găsi în miezul tuturor lucrurilor şi de a-şi impune, în toate, un punct de vedere şi o concluzie...

Poetă autentică, de zile mari, suficient nedreptăţită pentru calităţile ei majore, ocupând loc de frunte în simbolismul românesc, conştientă de valoarea ei, orgolioasă chiar - ca toţi adevăraţii poeţi lucizi şi înalţi în mândria stigmatului de aur pe care-l poartă - inteligentă şi pătrunzătoare, dominatoare şi pururea febrilă în entusiasm şi iniţiative, prietenă leală, în sensul temeinicelor amiciţii virile, amfitrioană şi doamnă, - Elena Farago s'a resemnat şi a rămas de ani, prizoniera provinciei, directoarea aceluiaş Muzeu Aman, doborîtă de un cumul de maladii pe aceiaşi canapea îngustă îmbrăcată în scoarţe.

Aşa am cunoscut-o în anii mei de liceu şi-ai primelor mele poeme, aşa am cunoscut-o şi în timpul întoarcerilor mele, de vacanţă studenţească, aşa am întâlnit-o şi mai târziu, în repezi treceri prin Craiova dragă a amintirii... Aveai, n'aveai treabă, la 5 şi jumătate fix, trebuia să fii exact, ca Farfuridi, la doamna Farago. Veneai de la cinematograf, intrai la doamna Farago. Ieşeai în oraş să cumperi ceva, te opreai pe la doamna Farago. Plecai din Craiova, te duceai să-ţi iei rămas bun de la doamna Farago. Soseai în oraş, apăreai să te cunoască doamna Farago şi să te binecuvinteze pentru răstimpul zilelor pe care le vei petrece în Cetatea Banilor. Te logodeai sau însurai, repede vizită la doamna Farago. Nu-ţi plăcuse o piesă de teatru sau, dimpotrivă, citiseşi o carte care te înflăcărase, iute la doamna Farago, s'o faci părtaşe indignării ori incandescenţii tale entuziaste... Te primeau, la uşă, Coca, sau fratele ei Mihnea, intrai în sanctuarul-salonaş al preotesei şi aflai, după inima ta: o confidentă, o povaţă, un ghid estetic, o conversaţie plăcută, o revistă nouă, o intrigă delicioasă, o cafea bună, o ştire uimitoare, sau o ţigare (din cutia generoasă a doamnei Farago). Acolo, în atelierul din fundul curţii Muzeului Aman, adolescenţa mea şi a lui Milcu – şi tinereţea ta, Ştefan Bălceşti, şi a voastră, Paul şi Eugen Constant - au ucenicit la nicovala poeziei, sub zâmbetul, sub sfatul, sau sub dojana meşterei...

*

Fotografia - chipul solemn şi frumos, fruntea înaltă, ochii adânci - e tot aici, pe masă, în faţa mea. Nu, trebue să recitesc încă o dată - a câta oară ? - slovelemărunte, subţiri: „El. Farago. Micului Radu C. Dumitrescu Craiova, Aprilie 1913..."

Notă: am păstrat numele poetului așa cum este menționat în cuprinsul articolului - Radu C. Dumitrescu (numele real al poetului Radu Gyr fiind Radu C. Demetrescu)

$$$

 REGELE CAROL ȘI ELISABETA

In Memoriile sale Carol descrie lapidar intilnirea sa cu cea care avea sa ii devina sotie. Călătorie pe Dunăre – Bazias- Viena – ( sta la hotelul „Arhiducele Carol”) – Salzburg – Munchen (stă la hotelul „Cele patru anotimpuri”). A plecat de la Bucuresti la sfirsitul lunii august. Isi pregătise minuțios întilnirile de care avea nevoie. Motivul acestui turneu era dublu, diplomatico-marital. Firește și-a căutat perechea in Germania de unde se aprovizionau cam toate casele domnitoare. Dupa citeva schimburi de scrisori și-a facut o imagine despre aleasa lui. Avea o listă scurtă de unde a ales. S-a oprit asupra printesei Elisabeta Pauline Ottilie Luise zu Wied ( n 1843, 26 de ani ). Mai trebuia să o vadă, desi nu era obligatoriu. Imaginile pe care le-a cercetat l-au convins, dar nu se știe niciodata. Nu era totuși o chestiune de amor, ci una eminamente politica. Intrebarea cheie era – ce printesa i-ar fi mai de folos pe tronul de la Bucuresti. Pe scurt – cine il conecta mai bin pe singuratecul domnitor de centrele de putere din Europa. Era domnitor doar din 1866, dar înfruntase destule crize. Alegerea corecta era esențială pentru a-si consolida pozitia la Bucuresti, dar si la Viena, Berlin Paris, Istanbul, Skt Petersburg.

Ce a notat Carol ? „Prințul regal sfăituiește stăruitor pe vărul său să îndepărteze toate partidele ce i se propun pentru căsătorie, spre a nu se gindi decit la principesa de Wied” Lucruril erau clare. Curtea de la Berlin, Impăratul – care era capul familiei Hohenzollern – o preferau pe Elisabeta. Lucrurile erau tranșate, Carol cu disciplina sa cazonă s-a supus. Kronprințul propune să mijlocească „o vedere” între cei doi. Era neaparat să se vada și să se placă, măcar in aparenta. Da, aparențele trebuie salvate întotdeauna. Rudelele ii găsisera o nevasta potrivită, nu avea decit să o accepte si să mulțumeasca pentru asistență.

La Paris trebuia să infățiseze planurile sale împăratului Napoleon lll ca să-și dea acordul. Carol descinde la hotel Bristol, rue de Fauburg Saint Honore. Impăratul Frantei il așteapta la Saint Cloud unde-și avea resedinta. Il găseste, noteaza Carol in Memorii, cam bolnav. În plus îmbătrînise mult din 1863 cind îl mai întîlnise. Pe seară Carol „se supune plăcerilor marelui oraș, îi face plăcere de a vizita magazinele…(era incognito, n red) și de a se amesteca pe stradă prin mulțime: seara singur-singurel intr-un restaurant.” Seara merge să vadă opera Faust de Gounod…Pasajul prin Paris se incheie după o săptămîna cu o recepție oferita de Împărat in onoarea oaspetelui. A doua zi in timpul unei plimbări, Carol il informeaza că merge la Koln să-și întilnească aleasa. Impăratul se foloseste de prilej pentru a-i da binecuvintarea. Prudența și chibzuința lui Carol dădea roade. Nu se antagonizase cu nimeni care conta cu alegerea pe care o făcuse – Elisabeta de Wied.

Nu îmi imaginez că principesa nu avea deja la cunostinta despre ce se urzea. Dimpotrivă, fusese chestionată asupra căsătoriei ei cu Carol. Iși dorea să se căsătorească, avea o virsta, risca să rămînă fată bătrină. Ii convenea si candidatul pe care toti in jur îl vorbeau de bine. Carol era un ofiter chipes, domnitor într-o țara îndepartata. Firea visatoare, romantică, era cit se poate de potrivită. elisabeta carolDepărtărea, aventura, necunoscutul o atrăgeau. Așa că își aștepta cu nerabdare pețitorul. Carol a doua zi la Paris urcă înainte de ora 8 in tren în Gare du nord. Dimineața, 30 septembrie, sosește la Koln. Plecase de o lună din Bucuresti. Ultimele zile de burlăcie.

Înca de pe peron află de prezența principesei de Wied in oraș pentru a participa la un concert de pian susținut de Clara Schuman. Un motiv foarte valabil. De fapt venise fix pentru a se întîlni cu cel urzit ei. Nu mai era un secret pentru nimeni. Carol și suita se instaleaza la hotel Nord. În acelasi hotel se găsea si Elisabeta. Hotărăște să îi faca o vizita protocolara. Planul a cazut din simplul motiv că principesa plecase la hotel „Flora” pentru a lua prinzul. Carol – nerăbdător să o cunoască – ajunga indată acolo” . Asteptă ca societatea aceea aleasă „să sa se scoale de la masă și să treaca in grădina ; lasă apoi să mai treaca timp, spre a putea întîlni pe doamna, fără ca aceasta să pară ceva extraordinar.’…Baronul Roggenbach îl prezinta prințesei. ”Astfel s-a trecut repede și în chip plăcut acest prim moment dificil.” Tinerii se plimbă prin grădina… Elisabeta ” îl întreaba despre țara lui și despre viața ce o duce acolo. Înainte ca promenada să ia sfirșit, principele e deja subjugat. Ea l-a cucerit pentru totdeauna fără să banuiască măcar” – noteaza Carol in Memorii, scriind despre el la persoana a treia ca de obicei.

Formalitatile căsătoriei nu durează. Carol cere o întrevedere cu mama principesei. Întîlnirea decurge bine. Gazda se miră că printul s-a decis atit de repede, după o vedere de citeva minute. Este de acord să îi dea fata, s-ar spune la Bucuresti. Dar trebuie sa accepte si ea, zice. Nu după mult timp Carol află că „Prințesa a zis da!”. Abia acum cei doi – cf protocolului, rigid din acel timp – pot să rămînă singuri într-o încăpere. Aici Carol îi cere mîna alesei sale. Elisabeta acceptă. Lucrurile sunt perfectate. Nu stim dacă a urmat o imbrățișare. Carol face stinga imprejur doar după citeva minute și fuge la gară sa ia trenul de Paris ca să anunțe vestea. Era omul datoriei, se știe.

Logodna are loc la 4 octombrie, la Monrepos lingă Neuwied. 4 zile mai tirziu Carol părăsește Neuwied, pentru a-l intilni la Florenta pe regele Italiei Victor Emanuel, ultimul de pe listă rămas nebifat. Apoi îl anunta pe Otto von Bismark prim-ministru la Berlin. La 10 octombrie ajunge în sfîrșit la Weinburg, reședinta familiei sale. Două zile mai tirziu vine la Weinburg si mireasa „pentru a se înfățișa socrilor săi”. Căsătoria este fixată pentru 15 noiembrie. Intilnirile, vizitele se întețesc, se fac ultimele pregătiri. Cei doi se revad abia la 28 octombrie, petrec împreuna, pînă la 11 noiembrie. Vremea s-a răcit brusc, ninge, peisajul e o feerie. În fine, au timp să se cunoască. Sunt poate cele mai frumoase zile ale vieții lor. Ceremo0nia căsătoriei are loc la Neuwied, așa cum au hotărit, pe 15 noiembrie. La ora două se semneaza contractul „ intre părți”. Cununia catolică se oficiază elisabeta carol 1la 16,00. „ in fata reginei Augusta, a tuturor augustelor rude, a oaspetilor princiari și a suitei intr-una din sălile castelului transformată în capela.”(notează Carol in Memorii ). Apoi se celebrează cununia protestantă într-o altă sală. Asistă sute de persoane. La final se aud lovituri de tun. Masa de gală are loc la ora 18,00 în marea sala a castelului, cu 150 de tacîmuri pentru cei veniți să asiste la fericitul eveniment. Carol și Elisabeta rămin la castelul Monrepos citeva zile să se bucure. Si să-și traga sufletul dupa agitatia ultimelor zile. Să facă planuri despre cum vor trăi la București.Totul a decurs cu precizie germană. Coincidență, notabilă – în aceeasi zi, se deschide cu mari ceremonii Canalul de Suez.

Un scurt postscriptum. Această căsătorie aranjată, încorsetată de un protocolul rigid, nu a fost una nefericită. Scînteia s-a aprins intre ei încă de la hotelul Flora la Koln. S-au iubit de cind s-au intilnit și flacăra nu a incetat niciodată să ardă. In noaptea de septembrie 1914 cînd regele Carol s-a stins (la ora 3) cei doi incă dormeau in aceeași încăpere – dupa 45 de ani de căsătorie. Rarissim. Cea mai grea incercare a fost moartea unicului lor copil, Maria, la 4 ani in 1874 – o tragedie care i-a marcat puternic. Și nu a fost singurul moment greu. Dar miracolul iubirii lor a durat pina cînd Dumnezeu i-a luat la EL.

$$$

 RADU GYR - ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE POEZIE

Presa culturală românească interbelică a fost una foarte activă, plină de idei și de argumente, împărțită în principal în două grupuri de idei: un grup care promova valorile tradiționaliste, care susținea că este important să ne păstrăm tradițiile, obiceiurile și că trebuie să construim societatea românească modernă în funcție de caracteristicile naționale (religie, credințe, mentalitate și tradiții); un al doilea grup susținea că este importantă alinierea societății românești la modul european de gândire, la valorile și la mentalitatea occidentală.

Paginile acestor reviste reprezintă un segment important al literaturii române – dar nu numai al literaturii – insuficient explorat încă. Pentru a vă convinge, vă voi spune că doar că în numărul revistei “Universul literar” din 5 martie 1938 semnau articole, texte literare, cronici sau poezie Ovidiu Papadima, Ion Agârbiceanu, Haig Acterian, Al. Paleologu, Traian Lalescu, Cicerone Theodorescu, Ionel Teodoreanu, Vintilă Horea, Simion Stolnicu. Dar și Radu Gyr – autorul articolului pe care selectat azi pentru voi (notă: în transcriere am păstrat ortografia originală a textului):

ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE POEZIE

  ‹‹ Am mai rămas un cerc foarte restrâns de iubitori pasionați ai poeziei autentice. Aș vrea s'o revăd înscăunată în domnia ce i se cuvine; aș vrea s'o văd redobândindu-și sceptrul de foc și – cenușereasă uitată pe-o vatră străină – aș vrea să știu că i se readuce condurul bătut în argint, pierdut la balul din basm şș găsit de prințul în zale.

  Dacă bănuesc, pe tâmplele poeziei, mirul divin cu care a fost unsă de dincolo de noi, recunosc în ea sublimarea și elevarea desăvârșită a artei. E arta, cu tot soarele ei interior concentrat în versuri, cu toate orhestrațiile ei terestre și siderale, cu tot fluidul și cu toată taina ei.

  Poezia e - hotărît - superioară şi muzicii şi picturii (cu toate efectele ei cromatice), și liniei efebului grec, ce curge, lenevoasă, în marmură caldă. Fiindcă ea le îmbină armonic, pe toate. Orice s'ar spune și oricât ar fi încercat noile forme de expresii lirice să spargă mitul ritmului și să închipuie un alt mister, negând armoniile și unduirea, poezia adevărată rămâne foșnet de harfe lăuntrice și orgi exterioare.

  Sensibilitatea e muzică; cuvântul în el însuși și'n legătura lui sintactică e muzică. Muzică și culoare.

  Există o armonie de dincolo de cuvânt, așa cum circulă el, obișnuit, printre noi. E o muzicalitate de dincolo de sens și de mecanica exterioară a versului. Cuvântul își pierde de multe ori, valoarea lui fixată, devine mobil, susceptibil de sensuri și de interpretări noi; peste noțiunea habituală pe care o reprezintă, el devine armonic prin sunet, respiră o valoare nouă și e capabil de a emana el singur o imagine sau o cromatică, indiferent de raportul lui logic sau gramatical.

  Efectului melodic, aproape incaracterizabil, dar prezent în sensibilitatea acută, i se alătură, așa dar, efectul pictural: cromatica expresiei și coloritul nou, cu joc de nuanțe, al imaginii, - imagine care poate merge până la sugerarea unui tablou de dincolo de realitate, accesibil nu prin verificarea strictă a verosimilului extern, ci prin rezonanța pe care o produce pe coarda unei sensibilități de înaltă tensiune.

  Imaginea, oricât ar trece în planul irealului, se încheagă ca posibilă în sufletul cultivat al lectorului, altoindu-se pe necesitatea lui interioară de vis cu orizonturi enorme şi cu accepțiuni de fenomene străine realului strict. Cu alte cuvinte, imaginea poetică nu este obligată să reproducă, frumos, un peisagiu din natură; ba, dimpotrivă, ea produce efecte estetice mai adânci când răstoarnă realitatea externă, în vis, refractând-o și reflectând-o, variabil, în oglinzi lăuntrice, după anumite și stranii legi optice ale sensibilității...

*

  Poezia cea mare este, în primul rând, emotivitate, muzicalitate și plastică. Din aceste fenomene estetice ale poeziei, cu rădăcini înfipte într'un paradis mistic intern, va undui, caldă și nouă, emoția estetică. Emoția estetică - adevărată cuminecătură a spiritului prin artă, doar bănuită de Aristotel în acel „catharsis" al său, confuză pentru foarte mulți critici științifici și istorici în frunte cu Taine și Siebeck, - se desprinde numai din marea poezie devenită cleștar artistic.

  Opera de artă lirică e un complex de sensibilitate, muzică, plasticitate, vis, toate fiind sudate, subteran, prin pasta unei armonii isvorîtă dintr'un element mistic, imponderabil, dar adiat pentru antenele sensibilității pregătită estetic...

  Ceea ce în mod obișnuit numește critica „idee" sau „concepție" și „sentiment clar", sunt numai cadre și axe în mijlocul și'n jurul cărora s'a topit fremătătoare, sesisabilă, dar aproape indefinibilă, autentica poezie.

  Nu-l iubesc pe liricul Eminescu numai pentru „filosofia" lui. Nici numai pentru „gândirile" lui grele de sevă. Îl las să-l iubească pentru aceasta filosofii, spiritele didactice și... profesorii de literatură. Îl iubesc pe Eminescu pentru șuvoaele de mare sensibilitate care gâlgâe în lirica lui; pentru marile lui zbateri de armonii; pentru toate azururile și mările și violoncelele lui de maestru cu fruntea în zenit. Îl iubesc pentru îmbinările noi de imagini și orizonturi; pentru tehnica nouă pe care i-a dat-o expresiei; pentru cuvântul pe care l-a vrăjit, cu mâini de argint, și l-a făcut flacără, piept de vultur, ocean, glesnă de ciută sau frunză susurată în lună... Pentru „gândirea" lui adâncă, pentru sensul lui „filosofic", îl admir pe urmă, și nu ca poet, ci ca profund cugetător.

  „Scrisorile" sale, de pildă, mă farmecă, întâi, prin poezia absolută, - și apoi, abia, mă interesează satira lor filosofică.

  De aceea, mulți dintre poeții, sclavi numai „gândirii" și „concepțiilor", rămân externi adevăratei poezii. Retorici, didactici, ei sunt gânditori și flosofi dar nu poeți. Așa se întâmplă cu Vlahuță și cu Cerna - și, uneori, chiar cu Coșbuc -; așa s'a întâmplat cu satirele lui Horațiu și Juvenal, cu “L'art poétique” a lui Boileau, cu Florian şi Chénier, cu Sully Prudhomme și, adesea ori, cu Alfred de Vigny...

  Pentru că poezia nu e simplă concepție. Nu e îndemânatecă arhitectură ideologică. Ci infinit melodic, pogorît în emoție, în sensuri, în cuvinte. După cum nu este nici - repet - simplă fotografie după natură, copie secundă a copiei prime.

  Există, puternic, un conflict permanent între natura reală și artă. Arta e răsturnare. E strămutare de sensuri şi noțiuni, creație de lumi noi cu circulații libere de comete și aurori boreale, transfigurare de valori. Mai ales poezia.

  Ea nu trebue să imite, ci să creieze. „Poezie înseamnă a boteza lumea din nou", spunea, minunat, zilele trecute, Dragoș Protopopescu, într'un articol...

  Într'adevăr, poezia împrumută de pretutindeni, din ambianțe și transcendențe, din real și din mister, culori și motive și le frământă cu vis și sensibilitate pentru un aliaj nou. Pentru un al treilea tărâm, de materie și spirit, cum îl gândește just în „Integralismul" său, d. M. Dragomirescu.

  Dar deși lume nouă, tărâm aparte de vis, poezia nu poate fi definită numai prin această formulă. Poezia e mult mai mult. Și orice definiție, ori'ce formulă pe care i-am acordat-o, are, pentru mine, valoare de hotar restrâns, riscând de a fi denunțată, odată și odată, ca anacronică sau ca eronată.

  Poezia nu e numai simetrie, coordonare și precizie, reprezentând generalul necesarul, ca la Aristotel. Nu e nici simplă copie secundă a ideii divine, reflectată întâi în natură, - nici simplă dependență etică, precum Platon. Nu e nici numai alfabet convențional de simboluri, ca la Benedetto Croce, - după cum nu acceptă să fie redusă la un absolutism de existență numai în sufletul conceptiv al artistului, ca la Hegel. Ea nu e, iarăș, rezultantă a unui moment, unei rase și a unui mediu, ca la Taine, ori simplu fenomen psihologic, ca la Siebeck. După cum nu mă mulțumește definiția necompletă a lui Verlaine: „rien, rien que la nuance, de la musique avant toute chose...", depășită prin însăși complexitatea poeziei. Este, deasemenea, limitată concepția abatelui Bremond care nu admite decât o „poezie pură" în sensul unei incantații ce elimină din ea orice afectivitate lucidă, orice fibră de intelectualitate, orice rafinerie de tehnică externă, și o lasă îngenunchiată în fumul de tămâie al unei stări de rugăciune interioară.

  Și ar fi, iarăși, comic, să punem temeiu pe definițiile dadaismului și suprarealismului, primul voind să facă din poezie „o revoltă totală până la Anarhie”, un act de „întoarcere la inconștientul pur", - iar secundul văzând în poezie o „eliberare a subconștientului" și o funcțiune de „automatism psihic pur", așa cum o gândea André Breton...

  Poezia e infinit superioară tuturor acestor formule - solemne ori superficiale - din care evadează, după cum a evadat din dogmatismul și canoanele lui Boileau.

  Hotarele de aur ale poeziei sunt mult mai largi. Complexul ei de sensibilitate, armonie, plasticitate, își adaogă fiorul mistic, stările de vis, simbolul și sugestia, hipersensibilitatea de dincolo de cuvânt, noțiune, sens, - rafinamentul nuanței, forța expresiei, cromatica vocabularului, muzica exterioară și misterul intern.

  Plecată, ca obârșie, dintr'un act de trăire profundă, poezia „botează" o lume de dincolo de cunoașterea externă imediată și de procesul afectiv lăuntric. O lume care se dospește sub o ploaie de stele căzătoare, creind orizonturi și constelații proprii.

  Astfel născută, poezia triumfă asupra lumii imediate și, în consimțământul tacit al primitorilor de poezie, înfrânge adevărul și etica, dărâmă axiomele și legile, îngenunchiază știința, sfarmă dogmele și cunoașterile noastre și, într'o admirabilă răsvrătire de aur și diamant, pogoară pe planeta noastră aștrii și casiopeele, cu locuri cerești fixate de astronomi, și face să se ridice în capricorn florile şi gândacii catalogați cu grije în ierbare și'n insectare.

  Marea și autentica poezie trăește dincolo de școli și de curente literare, dincolo de hermetizarea ei în formule și etichete de suprafață.

  Marea poezie calcă dogmele școalei și trece peste efemer. Îngrădind-o și judecând-o taine-ian, după metodele lui Sainte-Beuve ori ale lui Dobrogeanu Gherea, sub raportul determinărilor și conjucturilor restrânse, sau sub unghiul curentelor sociale și al mișcărilor literare, riscăm să ni se joace farsa pe care a jucat-o Fernand Gregh unui public pedant, acum câțiva ani, la Paris. 

   Conferențiind despre aportul poeziei noi, a recitat câteva fragmente de-o armonie și o plasticitate cu totul inedită, cerând apoi auditorilor să-i descopere numele poetului. Bine înțeles, numele pronunțate au fost exclusiv cele ale poeților moderni, inovatori de expresie: Mallarmé, Claudel, Valéry... Și Gregh răspunse, cu zâmbet tolerant: „Mais c'est Victor Hugo!" ›› 

(RADU GYR – UNIVERSUL LITERAR – No. 3 – din 5 martie 1938)