$$$

 MEMORIE CULTURALA - HERMAN HESSE 

Scriitorul Hermann Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1946, cunoscut pentru capodopere precum: "Jocul cu mărgele de sticlă" sau "Lupul de stepă", s-a născut la 2 iulie 1877, la Calw, în Germania. 

În operele lui Hermann Hesse sunt des întâlnite teme precum singurătatea spirituală a artistului, izolarea de lumea mondenă, individualitatea și căutarea unui sens în viață. Hesse a fost profund influențat de filosofia orientală, în special de budism și taoism, astfel încât scrierile sale încorporează adesea elemente ale acestor tradiții.

Prima sa operă scrisă a fost un mic volum de poezii, publicat în 1899, până în 1904 continuând să lucreze ca librar, an în care a decis să devină scriitor independent ieșind pe piață cu romanul Peter Camenzind, operă care s-a dovedit a avea un succes imediat. La scurt timp renunță să mai vândă cărți și se mută la Montagnola, lângă Lugano, mediul rural oferindu-i ceea ce-și dorea – un trai liniștit, departe de civilizație, de tumultul orașului. Puțin după stabilirea sa în Elveția, a izbucnit Primul Război Mondial, iar pe toată perioada lui, Hermann Hesse a fost supus abuzurilor autorităților naziste, acestea suprimându-i scrierile și distrugând o parte dintre ele. În anul 1923, Hermann Hesse a renunțat la cetățenia germană, dobândind-o pe cea elvețiană.

Operele lui Hermann Hesse au fost influențate major de scriitori și filozofi precum Platon, Spinoza, Schopenhauer, Nietzsche, de istoricul Jacob Burckhardt, dar mai ales de filosofia indiană și, mai târziu, cea chineză.

„Volumele mele care mă reprezintă cel mai mult sunt, din punctul meu de vedere Poemele (ediție colectivă, Zürich, 1942), povestirile Knulp (1915), Demian (1919), Siddhartha (1922), Der Steppenwolf (1927) [Lupul de stepă], Narziss und Goldmund. (1930), Die Morgenlandfahrt (1932) și Das Glasperlenspiel (1943). (…) Dar, vă rog, domnilor, să vă mulțumiți cu această schiță foarte sumară, deoarece starea mea de sănătate nu-mi permite să fiu mai cuprinzător”.

Hermann Hesse a murit la 9 august 1962, în casa lui din Montagnola, Elveția, în urma unui atac de cord, la vârsta de 85 de ani.Operele lui Hesse au fost traduse în aproape 60 de limbi și au fost vândute în cel puțin 125 de milioane de exemplare în întreaga lume. 

Citate Hermann Hesse:

“Cei care sunt prea trândavi şi comozi ca să gândească singuri şi să fie proprii lor judecători, se supun legilor croite de alţii, ceilalţi simt înlăuntrul lor propriile lor legi.”

“Nu există realitate în afara celei din lăuntrul nostru. Iată de ce atâţia oameni duc o viaţă nereală. Ei iau imaginile din afara lor drept realitate şi nu permit lumii lor interioare să se dezvăluie.”

“Cei mai mulţi oameni sunt precum frunzele care se scutură, plutind şi rostogolindu-se până ajung la pământ. Alţii însă, câţiva la număr, sunt ca stelele cu traiectorie fixă, neatinse de vânt, ei poartă într-înşii propria lor lege şi propria lor traiectorie.”

“Tot astfel a trebuit să gândesc şi despre părinţii mei. Ei spun că eu sunt copilul lor şi că aş fi ca ei. Dar chiar dacă trebuie să îi iubesc sunt pentru ei un om străin pe care nu-l pot înţelege. Şi ceea ce este esenţial la mine şi poate fi tocmai esenţa sufletului meu, ei consideră că e neimportant şi atribuie acest ceva tinereţii sau toanelor mele. Şi cu toate acestea ţin la mine şi mi-ar face cu dragă inimă tot binele din lume. Un tată îi poate da copilului său nasul şi ochii şi chiar şi mintea drept moştenire, dar nu şi sufletul. Acesta e nou odată cu fiecare om!”

“Avem pretenţia ca viaţa noastră să aibă un sens, dar ea are exact atâta sens cât suntem în stare să-i dăm.”

“Trebuie să învăţaţi să râdeţi. Pentru a ajunge la umorul de calitate, nu vă mai luaţi prea mult in serios.”

“Fericirea este un „cum”, nu un „ce”. Un talent, nu un obiect.”

Surse: http://xn--descoper-67a.ro/)

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - IOAN CANTACUZINO

La data de 20 ianuarie 1757, la Istanbul, in Turcia (d.3 iulie 1828) se naste Ioan Cantacuzino - om politic, poet si traducator. 

A fost primul autor roman cu un volum tiparit. Face si primele traduceri din autori francezi, englezi.

Tatal sau este clucerul Raducanu Cantacuzino, mama domnita Ecaterina, fiica domnitorului Moldovei, Ioan Mavrocordat.

Abil diplomat, a dus la bun sfarsit misiunile incredintate de domnitorii Mihail Sutu si Nicolae Mavrogheni.

Era un adversar al turcilor si un adept al unirii principatelor.

In anul 1791 -pleacă in Rusia. Imparateasa Ecaterina a II-a ii da gradul de colonel in armata tarista.

Dupa retragerea din armata este innobilat cneaz si primeste o mosie pe malul Bugului.

Infiinteaza aici targul Kantakuzinka sau Kantakuzovka, azi Pribujeni in Ucraina.

Intre anii 1792-1796 - Ii apare la Dubasari sau Movilau, volumul de versuri “Poezii noo,”, alcatuite da I. C. - primul volum de poezii tiparit, din literatura romana. Volumul cuprinde poezii originale si traduceri din La Fontaine, Metastasio, Thomas Gray, Marmontel.

În anul 1794 - traduce din J.J.Rousseau Narchis sau indragitul da insus de sine, piesa ramasa in manuscris.

1807 - scoate “Cercare asupra omului”, prima traducere din literatura engleza An Essay on Man, de Alexander Pope.

În anul 1828 - la data de 3 iulie moare Ioan Cantacuzino la Kantakuzinka, in Ucraina.

Sursa:

https://www.tititudorancea.com/z/biografie_ioan_cantacuzino.htm

$$$

 

JAPONEZII ADORĂ SĂ CITEASCĂ CĂRȚI

La librăria Tsutaya din Nagoya, Japonia, veți putea observa cat de mult adoră japonezii lectura. Daca nu știați, ei de fapt se clasează pe locul trei în lume la pasiunea lor pentru lectură, fiind devansați doar de India și Israel.

Pentru a deveni o națiune dezvoltată așa cum este astăzi, Japonia și-a încurajat poporul să citească și să promoveze o cultură a lecturii timp de peste 300 de ani. În timpul erei Genroku (1688-1704), ei au înființat un sistem editorial care producea până la 10.000 de cărți pe an.

Cultura occidentală a înflorit în Japonia în epoca Meiji. Aceștia au tradus multe lucrări celebre în scop educațional și au înființat biblioteci în toată țara pentru a servi publicul in mod gratuit.

În prezent, Japonia publică 43.000 de cărți noi în fiecare an. Tipărirea pentru fiecare carte poate ajunge la milioane de exemplare. 

În medie, un japonez citește mai mult de 10 cărți pe an.

Japonezii citesc oriunde merg. Când călătoresc, vizitează librării și cumpără cărți. Acest lucru este diferit de persoanele din unele țări care consideră că cumpărăturile și cina sunt principalele lor activități în timpul călătorielor.

Cititul cartlor este întotdeauna un lucru admirabil în toate culturile lumii.

Dacă nu ati citit până acum cred ca e un moment bun să va apucați cât mai curând

de lectura!📖

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - VICTOR BABEȘ

Victor Babeș s-a născut pe 4 iulie 1854 la Viena, fiind fiul deputatului Vincențiu Babeș, avocat, profesor și politician român originar din Banat, și al Sophiei Goldschneider, o austriacă dintr-o familie vieneză de prestigiu. Cuplul a avut nouă copii.

Dintre ei, cel mai cunoscut a fost Victor, apoi o fiică, Alma, și un frate, Aurel, care a fost chimist și a lucrat la Institutul din București. Fiul lui Aurel, Aurel A. Babeș, a fost și el medic, fiind cel care a brevetat testul de screening pentru cancerul de col uterin care acum este cunoscut sub numele Babeș-Papanicolau.

În copilărie, Victor Babeș a fost atras de poezie, muzică și mai ales de literatură, dar și de sport, științe naturale și teatru. Tânărul a început să studieze artele dramatice la Budapesta, dar moartea surorii sale, Alma, la doar 14 ani, din cauza tuberculozei, l-a determinat să renunțe la prima sa pasiune, să-și abandoneze studiile de teatru și să se înscrie la Facultatea de Medicină.  

Babeș a făcut studii la Budapesta și Viena și și-a luat doctoratul în medicină la Viena, în 1878. În 1881 a primit o bursă și a plecat la Paris și Berlin, unde a lucrat cu profesorii Victor Andre Cornil, Louis Pasteur, Rudolf Virchow, Robert Koch.

În 1881 medicul primește titlul de conferențiar, iar în 1885 cel de profesor asociat de Histopatologie la Universitatea din Budapesta.

Doctorul Victor Babeș a fost căsătorit cu Iosefina Thorma, cu care a avut un fiu, Mircea.

În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie. Aici, activitatea sa a fost concentrată asupra studierii tuberculozei, leprei, vaccinării anti-rabice și seroterapiei anti-difterice. 

În 1893 Babeș este ales membru titular al Academiei Române, apoi membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare.

Doctorul a fost preocupat în mod deosebit de starea sanitară a persoanelor defavorizate, de combaterea și prevenirea pelagrei și a insistat asupra problemelor legate de alimentarea cu apă a localităților și organizarea luptei împotriva epidemiilor.

Victor Babeș a murit pe 19 octombrie 1926 la București, la vârsta de 72 de ani.

Fiul savantului, Mircea Babeş, a fost diplomat de carieră și a avut misiuni la Varşovia, Washington şi Moscova. Casa lui, construită în 1929 în zona Pieţei Dorobanţi, a fost donată de Mircea și de soția sa, Sofia Babeș, statului român și găzduiește astăzi obiectele pe care le avea Victor Babeș în apartamentul în care a locuit din 1887 pînă la moartea sa, locuință care se afla chiar în incinta institutului care astăzi îi poartă numele.

Muzeul Victor Babeș (care este și sursa fotografiilor din postare) se află pe strada Andrei Mureșanu din București și face parte din rețeaua de muzee și case memoriale a Muzeului Municipiului București.

Citate Victor Babeș :

“Există microorganisme ce pot elabora substanţe capabile de a opri dezvoltarea şi nocivitatea altor microorganisme... Noi orientări în terapeutică se întrevăd.”

“Iubeşte-ţi profesiunea şi socoteşte-o cea mai frumoasă dintre toate, şi astfel izbânda va fi deplină.”

“Ştiinţa este adevărul, este cunoaşterea şi întrebuinţarea forţelor naturii pentru fericirea omului.”

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - MARIE (SKLODOVSKA) CURIE

Marie Sklodowska-Curie, a murit la data de 4 iulie 1934 și a fost o fiziciană şi chimistă franceză de origine poloneză; împreună cu soţul său, fizicianul şi chimistul francez Pierre Curie, a descoperit şi izolat, în 1898, elementele radiu şi poloniu; contribuţii fundamentale la studiul radioactivităţii; a pus bazele radioterapiei.

A primit Premiul Nobel pentru Fizică pe 1903 (împreună cu Pierre Curie şi Henri Becquerel) şi pentru chimie pe 1911 (n. 1867, la Varşovia).

Marie Sklodowska-Curie (născută Maria Sklodowska), renumită pentru cercetările efectuate în domeniul radioactivităţii, pentru descoperirea poloniului şi a radiului, ca şi pentru introducerea termenului de “radioactivitate'', este totodată prima femeie căreia i-a fost decernat un Premiu Nobel şi primul savant care a primit două Premii Nobel (în două domenii diferite - fizică şi chimie). 

Marie Sklodowska-Curie s-a născut la 7 noiembrie 1867, la Varşovia, în Polonia, într-o familie de profesori. Era cel mai mic copil din cei cinci ai familiei - patru fete şi un băiat. Între anii 1872-1878 Maria Sklodowska a primit educaţie şi instruire în familie, învăţând limbile franceză şi germană, precum şi primele noţiuni de fizică şi chimie.

Şi-a terminat studiile secundare (gimnaziul) în 1883. 

Cum greutăţile nu au ocolit-o, încă de pe când era adolescentă (mama ei moare în 1878), în perioada 1884-1890 este nevoită să lucreze ca guvernantă şi ca învăţătoare la diverse familii, pentru a-şi câştiga existenţa. Au urmat mari sacrificii în vederea strângerii banilor pentru a putea pleca să-şi continue studiile la Paris.

În 1891, pleacă la Paris, invitată de sora sa mai mare, Bronia, care urma aici studii în medicină. 

În acelaşi an începe studiile la Sorbona (1891-1894). În 1983 a luat prima examenul de licenţă în fizică, iar în 1894 a luat a doua examenul de licenţă în matematici. 

În această perioadă lucrează în laboratorul profesorului Gabriel Lippman. 

La Paris îl cunoaşte, în 1894, pe fizicianul francez Pierre Curie, urmând o perioadă de amplă corespondenţă între cei doi. 

Pierre Curie era, din 1882, şef de lucrări la Şcoala de Fizică şi Chimie din Paris, unde a lucrat timp de 22 de ani. 

În 26 iulie 1895, Maria Sklodowska s-a căsătorit cu Pierre Curie, devenind Marie Sklodowska-Curie. 

Este o perioadă de mari descoperiri în fizică (în 1895 fizicianul german Konrad Wilhelm Röntgen descoperă razele X, iar în 1896 fizicianul francez Henri Becquerel descoperă fenomenul de radioactivitate, la uraniu), iar Marie Curie începe acum cercetările în domeniul radioactivităţii.

Continuând cercetările cu diferite minereuri, Marie Curie a constatat că un anumit minereu de uraniu, numit pehblendă, are o radioactivitate mai intensă decât elementele uraniu şi toriu, trăgând concluzia că pehblenda trebuie să conţină un element nou, mai radioactiv decât uraniul. Marie Curie a făcut o comunicare în acest sens la Academie. În tot acest timp, Pierre Curie a urmărit cu interes experienţele efectuate de soţia sa, pentru ca din 1898 să înceapă colaborarea soţilor Curie în cercetările asupra pehblendei. Marie Curie şi-a dat seama că a descoperit un nou element chimic.

Continuând cercetările, concluzionează că pehblenda conţine două elemente responsabile de emisia acelor unde radioactive mai puternice. 

În 1898 reuşeşte să izoleze unul dintre aceste elemente, care se va numi poloniu, după Polonia, ţara de origine a savantei. 

La 12 mai 1898, soţii Curie descoperă radiul, cel de-al doilea element nou găsit în pehblendă. 

La 26 decembrie 1898 ei comunică într-o notă Academiei de Ştiinţe existenţa radiului în minerale de uraniu, mai activ decât uraniul şi toriul.

Primele cercetări au fost efectuate de soţii Curie în condiţii grele, adesea neprielnice, mai exact într-un hangar. 

La 12 septembrie 1897 se născuse prima fiică a celor doi, Irene Curie, viitoarea savantă Irene Joliot-Curie, iar la 6 decembrie 1904 s-a născut cea de-a doua fiică a lor, Eve Curie, viitoare ziaristă, scriitoare şi pianistă. 

Cei doi soţi au depus o muncă asiduă în laborator, Marie Curie îngrijindu-se în paralel şi de creşterea celor două fetiţe. 

Ea avea să mărturisească mai târziu că, în pofida tuturor greutăţilor, cei mai frumoşi ani din viaţa sa au fost cei petrecuţi în laborator. 

În perioada 1899-1900, au avut loc ample cercetări şi experienţe pentru separarea şi măsurarea greutăţii atomice a radiului. Marie Curie devine, în 1900, profesoară la Şcoala normală superioară din Sevres. Continuând cercetările, reuşeşte, în 1902, să prepare un decigram de clorură de radiu şi să-i măsoare greutatea atomică (226). 

În 1903 Marie Curie îşi susţine teza de doctorat cu tema “Cercetări asupra substanţelor radioactive''. 

Soţilor Curie le este conferită în noiembrie 1903, din partea Royal Society din Londra, medalia Davy. 

La 10 decembrie 1903 Academia de Ştiinţe din Stockholm a conferit soţilor Curie jumătate din Premiul Nobel pentru Fizică, jumătate fiind conferit lui Henri Becquerel, descoperitorul razelor de uraniu. 

Din motive de sănătate, soţii Curie nu vor pleca la data chemării pentru a li se conferi Premiul Nobel.

În octombrie 1905, Pierre Curie devine titularul catedrei de fizică creată pentru el la Sorbona. Ca profesor la Sorbona, el are trei colaboratori: un şef de lucrări, funcţie în care este numită Marie Curie, un preparator şi un laborant. Din păcate, câteva luni mai târziu, la 19 aprilie 1906, Pierre Curie moare în urma unui accident stupid, sub roţile unei căruţe. Consiliul Facultăţii de Ştiinţe din Paris a decis în unanimitate, la 13 mai 1906, să încredinţeze catedra ce fusese creată special pentru Pierre Curie soţiei acestuia, Marie Curie. Era pentru prima dată când un post în învăţământul superior francez era încredinţat unei femei. 

Marie Curie, profesor titular la Sorbona, predă, după 1908, singurul curs de radioactivitate din lume. În acelaşi an se ocupă de publicarea operei lui Pierre Curie, iar în 1910 elaborează un magistral “Tratat de radioactivitate''. Ea descoperă, de asemenea, o metodă pentru a doza radiul prin măsurarea emanaţiei sale, publică o “Clasificare a radioelementelor'' şi o “Tabelă a constantelor radioactive'', şi prepară primul etalon internaţional al radiului, care este depus în mod solemn la Biroul de Greutăţi şi Măsuri de la Sevres.

În anul 1911, ea obţine al doilea Premiu Nobel, de data aceasta în chimie.

Până atunci nici un al laureat nu fusese distins de două ori cu această înaltă recompensă ştiinţifică.

În anii premergători izbucnirii Primului Război Mondial Marie Curie primeşte titlul de Doctor Honoris Causa din partea mai multor universităţi. Tot acum începe la Paris construcţia unui Institut al radiului, înfiinţat de Universitatea din Paris şi de Institutul Pasteur. Laboratorul de radioactivitate al acestui institut, a cărui construcţie s-a încheiat în 1914, a fost pus sub conducerea Mariei Curie. 

La izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Marie Curie se informează rapid despre organizarea serviciilor sanitare şi constată o gravă lacună, anume spitalele din zona frontului şi chiar şi cele din spatele frontului erau lipsite aproape cu totul de instalaţii pentru raze X, atât de necesare serviciilor chirurgicale pentru examinarea fracturilor şi localizarea proiectilelor. 

Marie Curie găseşte o soluţie, şi anume ea creează primul “automobil radiologic''.

Mai exact, într-un automobil obişnuit a amplasat aparatura Röntgen şi un dinam, care, acţionat de motorul automobilului, furniza curentul necesar. Acest post mobil complet circula din spital în spital încă din august 1914.

Marie Curie se mai ocupă de echiparea a încă 20 de “automobile radiologice'' şi de instalarea în spitale a două sute de săli de radiologie. În această campanie cu adevărat eroică este ajutată şi de fiica ei mai mare, Irene, care, de altminteri, o ajută între anii 1916-1918 la Institutul Radiului. 

În 1921 întreprinde, împreună cu fiicele sale, o călătorie în Statele Unite ale Americii, prilej cu care este răsplătită pentru meritele sale cu medalii şi noi titluri de Doctor Honoris Causa. 

Anul următor este aleasă membru al Academiei de Medicină din Paris, iar Consiliul Societăţii Naţiunilor de la Geneva o numeşte membru al Comisiei Internaţionale de Cooperare Intelectuală. 

În 1924 Guvernul român îi conferă Mariei Curie Medalia de Aur”Bene Merenti'' Clasa I cu brevet. 

Este diagnosticată cu cataractă, la începutul anilor '20, fiind operată de patru ori până în 1930. Ia parte la numeroase congrese ştiinţifice, conferinţe, vizitează laboratoare şi contribuie la înfiinţarea la Varşovia, în Polonia, a unui Institut al radiului, în 1932. În paralel, continuă activitatea la Institutul Radiului din Paris. Din 1919 până în 1934, nu mai puţin de 483 de studii şi comunicări ştiinţifice, printre care 34 de teze, au fost publicate de chimiştii şi fizicienii Institutului Radiului. Din cele 483 de studii, 31 sunt rodul muncii Mariei Sklodowska-Curie.

În timp, ca urmare a expunerii la radiaţiile puternice, a muncii intense, Marie Sklodowska-Curie s-a îmbolnăvit. În primăvara lui 1934 starea de sănătate i se deteriorează rapid, diagnosticul pus de medici fiind “anemie pernicioasă aplastică, cu evoluţie rapidă, febrilă''. 

A murit la 4 iulie 1934 la sanatoriul din Sancellemoz, Franţa. A fost înmormântată în cimitirul de la Sceaux, alături de soţul ei. În 1935 a apărut post-mortem lucrarea sa “Radioactivitatea''.În anul 1995 rămăşiţele pământeşti ale soţilor Marie şi Pierre Curie au fost transferate la Pantheonul din Paris. 

Citate Marie Curie:

“Să nu îți fie teamă de perfecțiune, oricum nu o să o atingi niciodată.”

“Trebuie să avem perseverența și mai presus de toate încredere în noi înșine. Trebuie să credem că avem un dar pentru ceva anume și că trebuie să obținem acest lucru.”

“Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult simțim că trebuie să ne bucurăm de momentul prezent, comparabil cu o stare de grație.”

“Un om de știință în laboratorul său nu este un simplu tehnician; el este și un copil pus față în față cu un fenomen natural care l-a impresionat ca și cum ar fi o poveste cu zâne.”

Surse:

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/11/07/documentar-150-de-ani-de-la-nasterea-savantei-marie-sklodowska-curie-03-54-34

$$$

 20 DE CURIOZITĂȚI DESPRE 

STATUIA LIBERTATII CEL MAI  

CELEBRU SIMBOL AMERICAN

Această statuie gigantică are un trecut fabulos și multe semnificații ascunse pe care, probabil, nu le știai. Citește în continuare ca să afli mai multe curiozități despre Statuia Libertății și istoria impresionantă a celui mai cunoscut simbol american.

Statuia Libertății era un far al speranței și libertății pentru emigranții care ajungeau în America prin Insula Ellis, cu mai multe decenii în urmă. Astăzi, este unul dintre cele mai celebre repere din SUA.

1. Iată prima informație de pe lista noastră cu curiozități despre Statuia Libertății: greutatea totală a statuii este de 225 de tone!

2. Dacă ai cumpăra o pereche de pantofi pentru Statuia Libertății, ar trebui să aibă mărimea 879!

3. Timp de 16 ani, Statuia Libertății a funcționat ca far, iar lumina sa putea fi văzută de la 38 de kilometri.

4. Statuia are o înălțime de 92 de metri, fiind cea mai înaltă statuie din America de Nord.

5. Dacă vântul este destul de puternic, statuia se poate înclina cu 7 centimetri, iar torța ei cu 15 centimetri.

6. Designul statuii este inspirat de designul statuilor din Roma antică.

7. Paznicii de la Administrația Parcurilor din SUA au descoperit că șoimii călători aveau obiceiul de a sta cocoțați pe coroana statuii.

8. Numele întreg și oficial al statuii este “Libertatea iluminând lumea”.

9. Pentru a ajunge la coroană, trebuie să urci 354 de scări. După ce ajungi sus, coroana este prevăzută cu 25 de ferestre prin care poți privi peisajul.

10. Fața statuii a fost modelată după fața mamei sculptorului, Charlotte.

11. În interiorul statuii se află 16 cabluri de tensiune verticale, care se întind la aproximativ 18 metri de la vârful piedestalului.

12. Aceste cabluri sunt importante fiindcă „trag” statuia către piedestal și o țin în loc. Când statuia a fost construită, s-a folosit o cheie uriașă pentru a strânge șuruburile acestor cabluri.

13. Statuia a fost un dar al Franței, făcut în 1886, propus de Edouard Laboulaye. Statuia reprezenta victoria americanilor în Revoluția Americană și sărbătorea abolirea sclaviei.

14. Laboulaye spera ca acest dar să-i inspire pe compatrioții săi francezi să lupte pentru democrație împotriva lui Napoleon al III-lea.

15. De când a fost construită, statuia este lovită de trăsnet de aproximativ 600 de ori pe an. Un fotograf a surprins acest fenomen pentru prima dată în 2010.

16. Doi oameni s-au sinucis sărind de pe statuie, în vreme ce alții care au sărit au supraviețuit căderii.

17. Nuanța de verde deschis a statuii se datorează uzurii naturale a cuprului.

18. Când a fost construită, în 1886, era cea mai înaltă structură din New York, fiind echivalentul unui bloc cu 22 de etaje.

19. Torța originală a fost înlocuită în 1984 cu o torță nouă de cupru, acoperită cu foiță de aur de 24 de karate.

20. Iată și ultima informație de pe lista noastră de curiozități despre Statuia Libertății: cătușele sfărâmate de la picioarele statuii reprezintă eliberarea de tiranie și opresiune.

$$$

 O CARTE PE ZI - AL ZECELEA CERC 

- DE JODI PICOULT

Jodi Lynn Picoult s-a nascut la 19 mai 1967, Nesconset, Long Island, New York si este o scriitoare americană. Este autoare a 24 de romane, 2 cărți pentru copii, 1 musical și a 6 numere ale revistei de benzi desenate Wonder Woman. Roamnele sale au fost publicate în peste 40 de milioane de exemplare și traduse în 34 de limbi.

Literatura lui Jodi Picoult se axează cu precădere pe povești de familie.

“Al zecelea cerc” de Jodi Picoult nu este cartea la care m-am așteptat atunci când am purces la drum cu prima pagină. Subiectele pe care încearcă să le dezvolte sunt dureroase, sensibile și, din păcate, mult prea actuale.

Într-un mix de emoții ale personajelor, printre relații frânte și reclădite pe parcurs, autoarea ajunge în mijlocul obsesiilor adolescentine și ridică problema adulterului, alături de lupta de regăsire a identității într-o lume care nu ne aparține.

Cel mai mult mi-a plăcut ideea integrării benzilor desenate, povestea dintre paginile lor fiind o paralelă metaforică la situația prin care treceau cei trei membri ai familiei Stone.

În prim plan o avem pe Trixie, care la cei 14 ani ai ei deja a trecut acea limită dintre hotarul binelui și răului, înotând printre râuri de gri. Viața nu e ușoară la vârsta adolescenței, cu atât mai mult într-o comunitate unde tinerii se dedau jocurilor sexuale în cadrul petrecerilor și încearcă substanțe care le fură amintirile și, a doua zi, îi pun în fața greșelilor deja comise.

Mânată de dorința de a nu fi lăsată în urmă, de a fi dorită, de a fi aleasă, Trixie cade din lac în puț și ajunge victima trădării ultime. Abuzul de orice natură are efecte dramatice asupra oricui, în special la început de drum într-o viață care va fi clădită pe retrăirea unei traume.

Neputința de a spune “Nu” și tentația de a recâștiga ceva ce odată a fost al tău o aduc pe Trixie în acel punct din care nu mai există cale de întoarcere, iar deciziile devin tot mai pripite.

Pe partea cealaltă a baricadei, Daniel, tatăl său, își refulează neputința în benzi desenate care tind să ducă spre un drum pe care l-a mai ales o dată: cel al violenței.

Cu o soție infidelă și o lipsă acută de comunicare în cuplu, Daniel se regăsește în imposibilitatea de a-și salva familia. Conștientizarea că nu suntem responsabili de faptele celor pe care îi iubim, că nu îi putem proteja este una de neacceptat pentru el, și este sigur că va recurge la orice act, oricât ar fi de josnic, pentru a-ți aduce fiica acolo unde o va ști în siguranță.

Precum cercurile iadului lui Dante, drumurile lor se suprapun până la acea prăpastie în care, dacă vei cădea, apoi nu mai există altă cale decât în sus. Periplul lor printr-o etapă a vieții mărginită de trădări de tot felul și dezamăgiri, de încercări de suicid, abuzuri emoționale și fizice, anxietăți și prejudecăți este unul anevoios care îi duce aproape la „capătul lumii”.

Alaska este și aici potretizată precum un tărâm în care totul poate fi șters cu buretele pentru a renaște. O întindere de alb unde viața nu pretinde a fi altceva decât este: o încercare nemiloasă la care suntem cu toții supuși. Importantă este vederea de ansamblu, ce alegem să luăm din tot ceea ce ne este dat. 

Vom lua doar părțile sufocate de smoală? Vom alege să vedem totul alb, just, imposibil de atins? Sau ne vom scălda în diversele nuanțe pe care o viață de om le poate afișa de-a lungul fiecărei zile? Decizia este doar a noastră, și ne bate la ușă în fiecare dimineață.

Lectură plăcută dragi cititori!📖📚📖