duminică, 13 iulie 2025

$#$

 Haide, mamă, haide, tată

de Adrian Păunescu


Haide, mamă, haide, mamă, hai,  

Niște liniște să-mi dai,  

Haide, tată, haide, tată, hai,  

Niște liniște să-mi dai.


Haide, mamă, haide, tată,  

Mai priviți-vă o dată  

Și, pe urmă, dacă-i bine,  

Să mă faceți tot pe mine.


Mi-ați dat suflet, mi-ați dat nume,  

De când sunt și eu pe lume  

Mi-ați dat multe și de toate,  

Dar și zbucium peste poate.


Bună ziua, noapte bună,  

Separat și împreună,  

Dar și bună dimineața,  

Dragii mei, mai dragi ca viața.


Când mi-e jale, când mi-e teamă,  

Mă gândesc la tine, mamă,  

Când mi-e viața tulburată,  

Mă gândesc la tine, tată.


Haide, mamă, haide, tată,  

Mai clădiți-mă o dată,  

Fără nume și avere –  

Numai liniște v-aș cere.


Nu-mi ajunge tot ce este,  

Caut veșnic o poveste,  

Un ochi râde, altul plânge,  

Pe-amândoi vă port pe sânge.


Că nici unul n-avem parte  

De la naștere la moarte  

De o viață liniștită –  

Frunza-n plop mereu se-agită.


Înapoi la tine ia-mă  

Să mă ștergi de lacrimi, mamă,  

Lasă-ți mâna să mă bată,  

Să mă-nveți cu viața, tată.


Bune, rele-amestecate,  

V-ați obișnuit cu toate.  

Crește noapte, crește iască  

Pe iubirea pământească.


Bate vântul dinspre viață  

Și eu lacrimi simt pe față,  

Dinspre moarte bate vântul,  

Lăcrimează și cuvântul.


---

🖊️ Versurile lui Adrian Păunescu sunt o invocație emoționantă către originile ființei, către părinți văzuți nu doar ca cei care dau viață, ci ca stâlpi ai liniștii interioare. Poezia pulsează de dorința copilului matur de a fi reconstruit din iubire, nu din convenție, nu din avere—ci din tihna pe care doar părinții o pot dărui. Este o rugă lirică în care vântul vieții și al morții se amestecă cu lacrima cuvântului, sugerând că până și poezia plânge când sufletul e răvășit. Frunza-n plop care „mereu se-agită” devine metafora perfectă a zbuciumului uman, a instabilității sufletești care începe în copilărie și ne urmărește întreaga existență.

      Într-o lume în care timpul mușcă neîndurător din răbdarea noastră, aceste versuri sunt un refugiu—o întoarcere la ceea ce este esențial, profund, neperisabil: iubirea părintească și nevoia de regăsire. Poezia nu se citește, se respiră: ca un dor de acasă, ca o rană dulce pe care o porți cu tine. În ea, Păunescu nu rostește doar cuvinte, ci scoate la lumină tremurul tăcut al ființei care vrea să fie reașezată din nou în matca liniștii. E o mărturisire universală, scrisă în alfabetul lacrimii și al sângelui, ce trece dincolo de generații și păstrează în fiecare vers ecoul unei iubiri care nu se cere, ci se imploră.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

$$$

 Bunele maniere la masă, explicate de Păstorel Teodoreanu:  „Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare. Patrupedele se apleacă la nutreţ, dar ...