sâmbătă, 3 mai 2025

$$$

 ACUARELĂ 


ION MINULESCU 


În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Orășenii, pe trotuare,

Merg ținându-se de mână,

Și-n orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,

De sub vechile umbrele, ce suspină

Și se-ndoaie,

Umede de-atâta ploaie,

Orășenii pe trotuare

Par păpuși automate, date jos din galantare.


În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare

Decât pașii celor care merg ținându-se de mână,

Numărând

În gând

Cadența picăturilor de ploaie,

Ce coboară din umbrele,

Din burlane

Și din cer

Cu puterea unui ser

Dătător de viață lentă,

Monotonă,

Inutilă

Și absentă...


În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân și o bătrână -

Două jucării stricate -

Merg ținându-se de mână...

$$$

 MOARTEA BATRANILOR


Adrian PAUNESCU 


Mai muncim o vreme, tată-mare,

Ca să strîngem bani de-nmormîntare,

Mai muncim o vreme, mamă bună,

Şi-or să ne îngroape împreună.


Leu cu leu aţi adunat o viaţă,

Aţi făcut economii de piaţă

Şi acum aşa a fost să fie,

Să n-aveţi bani pentru sicrie.


Vremuri mari, puternice reforme,

Toate cheltuielile-s enorme,

Pune, tată, capul pe o pernă,

Viaţa ta a devenit eternă.


Nu mai ai nici dreptul la o moarte,

Trage-te, bătrîne, într-o parte

Şi rămîi, pîn-la sfîrşit, de pază,

Că altfel te devalorizează.


Mai muncim un an, în sărăcie,

Poate, pîn-la urmă, cine ştie,

N-avem dreptul de a fi statuie,

Dar măcar un lemn şi nişte cuie.


Pune, mamă, masă mai săracă,

Să le dăm şi ălor care pleacă,

Să la stăm cu milă împotrivă,

Printr-un biet colac şi o colivă.


Lasă-ţi, mamă, ochii peste ţară,

Să o faci din moarte să tresară,

Ca pe noi din nou să nu ne nască,

Fără-o-nmormîntare creştinească.


Groapa ne-a urcat pîn-la călcîie,

Dar n-avem nici bani pentru tamîie,

Şi lumînărarii ne despoaie,

Şi ce scump şi drumul pîn-la rai e!


Ţine, mamă, ţine, tată, uşa,

Să nu intre peste noi cenuşa,

Hornurile gri să nu-şi reverse,

Peste noi cenuşile perverse.


Ce impozit fiecare boală,

Ce exploatare ireală!

Scîndura sicriului ne costă

Mult mai mult ca viaţa noastră, fostă.


Pune, tată, mîna pe-o secure,

Să luăm sicrie din pădure,

Pune, mamă, mîna pe o pîine

Şi împarte-o, că murim chiar mîine.


Vremuri de inflaţie şi silă,

Moartea însăşi a ajuns umilă

Şi, în fond, pe noi ce ne aşteaptă?

Doar o sinucidere-nţeleaptă.


Noi, bătrînii, am rămas pe drumuri,

Într-un crematoriu numai fumuri,

Şi murim, ajunşi pe înnoptate,

Marfa cea mai ieftină din toate.

$$$

 George Ranetti, gazetarul care a creat “Furnica” și “Zeflemeaua” a decedat pe 2 mai 1928, la doar 52 de ani...


Talentatul umorist George Ranetti s-a născut pe 18 octombrie 1875 la Mizil, oraş pe care l-a evocat de multe ori “cu o ironie mereu estompată de duioşie”, după cum scria Mihu Dragomir în prefața volumului “Versuri”, apărut în colecția Biblioteca pentru toţi în toamna anului 1956. Fiu al avocatului stagiar Matheiu Vasile Ranete şi al Elenei, născută Ioachimescu, viitorul gazetar a urmat Liceul „Petru şi Pavel” din Ploieşti, perioadă în care a citit mult și a început să publice, încă din clasa a VII-a, în „Adevărul literar”, condus la acea vreme de Tony Bacalbaşa. Venit în Bucureşti pentru a studia Dreptul, a renunţat la facultate după câteva examene, în favoarea publicisticii, de care era atras irezistibil. A început să scrie epigrame la „Lupta” lui George Panu, a colaborat cu Tony Bacalbaşa la revista „Moş Teacă” şi mai târziu, din 1901, la seria a II-a a publicației „Moftul român”.

Preţuit de I. L. Caragiale, care l-a cooptat în echipa publicației, Ranetti scria după autoexilul dramaturgului în Germania:

„Ce noroc, maestre, că stai la Berlin!

Noroc pentru tine, păcat pentru ţară,

C-ar putea să uite ceva din ocară

Surâzând în vraja duhului tău fin…

Ce păcat, maestre, că stai la Berlin!

Ca un bici de flăcări robusta-ţi satiră

Ar roşi obrajii ce-n veci nu roşiră.

Hai, maestre-n luptă! Facem cruci —

şi-amin!

Jertfeşte-ţi odihna dulce din Berlin!

Pristanda şi astăzi de la steaguri fură

Trahanache este tot o secătură.

Caţavencii calea zilnic ne-o aţin.

Nu-i răbda, maestre, sau… ia-i în Berlin!”

Revista care l-a făcut cunoscut pe George Ranetti a fost “Furnica”, publicație care a apărut pe 19 septembrie 1904, fiind fondată împreună cu Nae D. Ţăranu, un profesor de educaţie fizică în învăţămîntul secundar. Timp de aproape un sfert de secol, cât a condus revista ce ajungea la un tiraj de 20.000 de exemplare/săptămână, pamfletarul scria în fiecare număr articolul de fond, câteva poezii și două-trei pagini de proză. Încă din articolul-program al primului număr a fost precizat scopul periodicului:

“…Furnica se mulţumeşte să rămâie numai o simplă şi harnică furnică. Precum furnica stârpeşte gângăniile vătămătoare holdelor, tot aşa «Furnica» se va strădui să cureţe multiplele brazde ale vastului câmp de activitate socială a noastră de parazitele ce le năpădesc zilnic”. Ranetti a condus cu mult entuziasm publicația până pe 28 decembrie 1918, când s-a retras rămânând doar colaborator. De-a lungul timpului a semnat atât cu numele său, cât şi cu numeroase pseudonime, printre care Tarascon, Prinţul Ghica, Cyrano, Contele de Tekirghiol şi mai ales Kiriac Napadarjan… Actualitatea social-politică văzută critic de Ranetti era ilustrată sugestiv de pictori şi desenatori precum Iser, Ary Murnu, I. Teodorescu-Sion, Fr. Sirato.

George Ranetti a încetat din viață pe 2 mai 1928, la vârsta de 52 de ani. Ziarul Universul scria la acel moment:

“Dureroasă pierdere: George Ranetti nu mai este. O scurtă suferinţă l-a răpus prea devreme pe acest iscusit ziarist şi foarte apreciat scriitor umoristic. El n-a împins niciodată ironia până la sarcasm şi nici n-a confundat stilul pamfletar literar cu stilul trivializat.

În timpul neutralităţii, Ranetti a publicat o serie de articole pline de observaţiuni judicioase în „Epoca“, în favoarea intervenţiei României în război alături de aliaţi şi, la Iaşi, a fost unul din cei mai conştiincioşi şi însufleţiţi colaboratori ai ziarului „România“. În 1920 a scris versuri pentru un marş eroic.

Fire generoasă, întrucâtva boem, spirit cultivat şi oricând dispus la concesiuni în discuţii, caracter nobil, G. Ranetti, a fost nu numai un ziarist merituos, un scriitor umoristic de primul ordin, plin de talent şi de spirit sănătos, dar şi un “causeur” admirabil.

A fost un colaborator preţios şi constant al revistei „Furnica” şi a publicat un volum de „Fabule” în „Biblioteca pentru toţi”. Pe scena Teatrului Naţional s-au reprezentat cu un remarcabil succes, înainte de război, două comedii scrise de Ranetti: „Romeo şi Julieta la Mizil” şi „Săracul Dumitrescu…”

Direcţia Teatrului Naţional ar putea, ca un omagiu adus memoriei celui dispărut atât de timpuriu din mijlocul nostrum, să reprezinte ambele comedii care nu sunt cunoscute de generaţiile din urmă.

În ultimii ani G. Ranetti a colaborat şi la ziarul nostru. Regretăm profund moartea acestui distins scriitor și ziarist, care a cinstit presa românească.”

Gânduri despre George Ranetti

„Mai nimeni n-ar îndrăzni azi să confere lui G. Ranetti (1875—1928) calitatea de literat”, scria George Călinescu în “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941), dar criticul recunoștea meritele jurnalistice ale celui care întemeiase revistele umoristice „Zeflemeaua” și „Furnica”, dându-le „un nivel care nu s-a mai atins”.

„George Ranetti, umoristul care a descreţit zeci de ani frunţile contemporanilor lui cu o vervă îndrăcită, a scris, în toată perioada războiului, în ziarul «România», zi de zi, cu credinţă şi cu avânt, articole înălţătoare, care nu cu puţin au contribuit la susţinerea moralului trupelor de pe front, în cele din urmă biruitoare”.

Radu D. Rosetti, 1928

„G. Ranetti a fost stăpânul limbii româneşti. Atât de mult o stăpânea, încât era în stare să vorbească în versuri un ceas întreg, cu mlădieri de ritm, cu clinchetiri de rime. Calităţile acestea rare l-au făcut iubit, l-au făcut temut (…) Şi n-a fost numai scriitor de duh. Dobrogeanu-Gherea vorbeşte undeva în criticile sale de lirismul lui Ranetti, lirism de mare poet”.

V. Demetrius, 1928

George Ranetti

„G. Ranetti era un om curajos, spiritual, democrat convins. E păcat că numele lui se pomeneşte atât de rar; pe vremuri el era citat în fruntea umoriştilor noştri şi nu o dată pomenit imediat după Caragiale”.

Victor Eftimiu, 1965

„George Ranetti a fost şi un suflet cu rezonanţe naţionale necontrafăcute. Când atâția au traficat patriotismul, gazetarul care a vibrat de soarta țării merită un cuvânt special de elogiu”.

Perpessicius, 1928

„Oricum, dacă în letopisețul literaturii române George Ranetti nu va fi înveşnicit nici ca mare dramaturg, nici ca mare poet, nici ca un ilustru gazetar (deşi în toate s-a remarcat deosebit), va fi înscris, totuşi, ca un mare umorist”.

Tudor Mușatescu, 1965

De-ale lui Ranetti

Plimbându-se într-o zi pe stradă, Ranetti văzu la poarta unei curţi o placardă pe care scria: „Vorbiţi cu portarul”. Deschise poarta şi intră în curte

— Ce vrei dumneata?

— A, bună ziua!

— Bună ziua!

— Dumneata eşti portarul?

— Eu.

— Eşti însurat?

— Sunt.

— Şi cum o duci cu căsnicia?

— Mulţumesc lui Dumnezeu, bine.

— Ai copii?

— Am.

— Câţi?

— Trei.

— Să-ţi trăiască! De cât timp eşti portar?

— De şase ani.

— Bravo!

— Domnule, în definitiv ce vrei dumneata?

— Nimic, dar am văzut scris „vorbiţi cu portarul” şi am crezut că te plictiseşti…

— Domnule, aveţi două furnici pe pălărie.

— N’are-aface!

— Cum n-are a face? Cu două furnici pe păr…

— Şi una în buzunar. Apăruse primul număr din revista umoristică „Furnica”….

***

Teodor Achil — funcţionar la finanţe — era prieten la toartă cu Ranetti, mai ales lângă câte un pahar de vin bun.

Într’o zi, se întâlniră pe stradă și cum lui Achil îi murise un coleg de birou, era extrem de trist.

Ranetti l-a tras de mânecă.

— Da’ ce-ai mă Tudorică? Ți s-au înnecat corăbiile?

Acesta murmură printre dinți:

— Săracu’ Dumitrescu!…

— Ei, asta-i! Ți-a plăcut piesa mea și acu n-ai altceva de făcut decât să plângi!…

— S-a dus bă, s-a dus!…

— Cum, ai curajul să mă insulţi? Doar aseară s-a jucat la Naţional!

— Colegul meu, mă!… Săracu’ Dumitrescu!

— Aha! Asta-i altceva! Hai la o halbă…

— Mă Tudorică, împrumută-mi 500 de lei!

— Bine George!

Ranetti, după ce a băgat banii în buzunar:

— Știi, m-a împrumutat și Nae cu 500, dar n-am să-i dau niciodată.

— Oh! așa ai să-mi faci și mie!

— Crezi asta? Numai să taci, să nu-mi spui că-ți datorez, ca să ți-i dau, etc.

— Bine, dar ai să uiți!

— N-am să uit, că am să tac și eu!

***

Într-o zi Ranetti găsi în fața vitrinei ce se făcuse cărții lui „De inimă albastră”, apărută atunci, pe o tânără.

Autorul:

— Cântă-mi de inimă albastră!

— Nu, că sunt măritată și mă lasă bărbatul când o auzi că am cântat în stradă.

— N-o să te lase… îi spui ca ai cântat cărții mele.

*** Culese de Traipop, Veselia, 1940

George Ranetti

Surse:

Furnica, 1904

România literară, 1975

Universul, 1928

Veselia, 1940

$$$

 Dalida, viața și moartea unei legende


In noaptea de 2 spre 3 mai 1987 a luat o supradoza de barbiturice... Avea 57 de ani...

Dalida, pe numele său real Iolanda Cristina Gigliotti, s-a născut pe 17 ianuarie 1933 la Cairo, în Egipt, tatăl ei fiind Pietro Gigliotti, iar mama, Filomena Giuseppina, ambii provenind din orașul Serrastretta din Calabria. Pietro studiase muzica la școală și cânta la vioară în taverne, iar Giuseppina era croitoreasă și, pentru că erau în căutarea unei vieți mai bune, în anul în care s-au căsătorit cei doi au decis să părăsească Franța.

Dalida a avut doi frați, Orlando, născut în 1930 și Bruno, cu trei ani mai mic decât ea, iar familia Gigliotti a reușit să aibă succes în Cairo. Pietro a devenit primo violino la Opera Khedivial din Cairo, a cumpărat o casă cu două etaje, iar statutul social al familiei s-a schimbat complet.

Pe când avea doar 10 luni, Iolanda a suferit o infecție oculară și a fost nevoită să poarte bandaje timp de 40 de zile, iar tatăl ei îi cânta la vioară cântece de leagăn pentru a o calma. Copila a avut alte câteva intervenții chirurgicale în anii următori și a fost nevoită să poarte ochelari pe tot parcursul școlii elementare, motiv pentru care a suferit din cauza răutății celorlalți copii, fapt pe care și-l va aminti mai târziu: „Am preferat să văd lumea în blur decât să port ochelari, așa că într-o zi i-am aruncat pe fereastră”.

În 1940, forțele aliate l-au dus tatăl ei și pe alți bărbați italieni în lagărul de detenție Fayed din deșertul de lângă Cairo și când Pietro a fost eliberat, în 1944, s-a întors acasă fiind o persoană complet diferită, deosebit de violentă, iar Iolanda și frații ei au fost terorizați de el. Mai târziu artista își va aminti: „L-am urât când m-a bătut, l-am urât mai ales când mi-a bătut mama și frații. Am vrut să moară și a făcut-o”. Fetița avea doar doisprezece ani în 1945, când tatăl ei a murit din cauza unui abces cerebral.

În adolescență, Iolanda a devenit interesată de actorie pentru că unchiul ei era proiecționist la un cinematograf local și avea ocazia de e vedea multe filme, participa la toate serbările școlare interpretând mici roluri și devenise populară în cartierul în care locuia. În 1951, după ce a terminat liceul, s-a angajat ca dactilografă la o companie farmaceutică, dar la scurt timp prietena ei cea mai bună, Miranda, a prezentat-o domnișoarei Ondine, care căuta participante pentru un concurs de frumusețe ce se organiza la Cairo. Fata s-a înscris doar pentru a se distra, fiind sigură că mama ei, Giuseppina, nu va afla, dar a obținut locul al doilea, prietena ei, Miranda, s-a aflat și ea pe podium, și fotografia celor două tinere a apărut în ziarele “Le journal d’Égypte” și „Le progrès égyptien”. A doua zi, când mama ei i-a văzut poza în ziar, i-a tăiat părul și i-a făcut un scandal îngrozitor. În cele din urmă, femeia a cedat, Iolanda și-a părăsit slujba de dactilografă și a început să lucreze pentru o casă de modă din Cairo.

Când Iolanda a împlinit 21 de ani, Giuseppina a acceptat să o lase să participe la competiția Miss Egipt 1954, iar apariția ei a atras toate privirile în momentul în care a apărut pe podium la proba costumelor de baie într-un bikini cu imprimeu animal print.

Tânăra a câștigat titlul Miss Egipt și a devenit automat reprezentanta țării la Miss World 1955, competiție ce urma să se organizeze la Londra, dar, în plus, a obținut imediat atenția presei și a unor regizori care i-au deschis porțile spre lumea cinematografiei egiptene. Marco de Gastyne a distribuit-o în “Masca lui Tutankhamun”, producție filmată în 1954, iar Niazi Mostafa a distribuit-o în același an în rolul principal din pelicula “Un pahar și o țigară”.

În această perioadă și-a luat numele de scenă Dalila, nume foarte frecvent în Egipt, Gastyne a sfătuit-o să-și încerce norocul la Paris, iar în ziua de Crăciun a anului 1954 a plecat spre Franța.

Prima ei locuință a fost o cameră într-un apartament al prietenului lui Gastyne, impresarul Vidal, care i-a aranjat întâlniri cu mai mulți regizori, a dat audiții pentru roluri de film, dar nu a primit niciun angajament ferm. Vidal i-a luat apoi un apartament mic cu chirie, vecinul ei fiind Alain Delon, un actor anonim în acel moment, cu care tânăra a avut o scurtă aventură.

Pentru că nu și-a găsit nimic de muncă pe tot parcursul anului 1955, a decis să-și încerce norocul în muzică, a luat lecții de canto cu mult entuziasm și, în cele din urmă, a reușit să primească un contract la cabaretul “Le Drap d’Or” de pe Champs-Élysées. Aici a fost remarcată de Jacques Paoli, regizorul unui alt cabaret, „La Villa d’Este”, care a distribuit-o într-o serie de spectacole care au avut succes, iar Dalila a primit invitația lui Bruno Coquatrix, directorul celebrei săli Olympia, să participe la concursul de canto “Les Numéros 1 de demain”. Scenaristul Alfred Marchand a sfătuit-o atunci să-și schimbe numele în Dalida spunându-i: „Pseudonimul tău seamănă prea mult cu “Samson și Dalila” și acest lucru nu te va ajuta. De ce nu înlocuiești al doilea l cu un d?”, iar ea a acceptat imediat schimbarea.

Pe 9 aprilie 1956, Dalida a participat la concursul de canto și întâmplarea a făcut ca Eddie Barclay, proprietarul celei mai mari case de înregistrări din Franța, și Lucien Morisse, directorul artistic al nou-înființatului post de radio Europa n°1, care mai târziu îi va deveni soț, să se afle în sală, tânăra a câștigat copetiția și cei doi au vrut să o cunoască.

Pe 2 mai, după mai puțin de o lună, Dalida semna cu Barclay un contract pe un an pentru o sumă modestă, cu promisiunea că, dacă va avea succes, veniturile ei vor crește.

Prima piesă a artistei, „Madona”, a fost înregistrată în iunie, au urmat o serie de concerte pe toată durata anului 1956, apoi casa de producție și-a pus toate formulele de marketing în practică pentru a o face vedetă. Piesa “Bambino”, primul ei succes, a fost lansată la începutul lunii decembrie, a fost promovată puternic și a devenit piesa principală a albumului de debut al Dalidei, “Son nom est Dalida”.

Bambino a ajuns pe primul loc și a devenit unul dintre cele mai îndrăgite hituri pop ale anilor ’50 în Franța, Belgia, Canada și Elveția, frumoasa artistă a devenit vedetă, apărea în reviste și își continua seria de concerte cu un succes uriaș, femeile au început să-i imite machiajul, ceea ce a dus la explozia vânzărilor de rimel, iar bărbații o adorau nu doar pentru talent, ci și pentru senzualitatea ei.

Dalida a avut și prima apariție TV, contractul ei a fost imediat prelungit cu patru ani, iar în noaptea de 27 februarie 1957 a susținut primul concert la Sala Olympia, în deschiderea unui spectacol al lui Charles Aznavour, fiind aplaudată la scenă deschisă.

Au urmat noi înregistrări cu piesele “Miguel” și „Tu n’as pas très bon caractère” care au ajuns repede în topuri și i-au adus Dalidei un al doilea disc de aur, apoi „Gondolier”, un alt succes, iar artista a început un turneu în Franța, Belgia și Luxemburg.

Pe măsură ce faima ei s-a răspândit în afara Franței, a început să înregistreze cântece în alte limbi, iar în februarie 1958, în timpul unei apariții TV, a interpretat „Hava Nagila”, care a avut un succes imediat și la sfârșitul verii Dalida a înregistrat în studio acest prim ei mare hit internațional. În perioada 1958-1959, a urmat albumul „Le jour ou la pluie viendra”, care a fost înregistrat în trei limbi, intrând imediat în topurile din șase țări europene diferite.

În cursul anului 1959, Dalida avea cinci hituri în Top 10 în Franța, printre care „Ciao, ciao Bambina” și „Guitare et tambourin”, pentru ambele câștigând discuri de aur, a mers apoi în turnee la Berlin, Atena și Cairo, oferind un spectacol sentimental în fața unei mulțimi uriașe care se adunase în fața cinematograful Rivoli, de care artista fusese atât de legată din adolescență.

În 1960 a pornit în primul ei turneu mondial și a ajuns din nou în fruntea topurilor, cu „Romantica” și „Les enfants du Pirée”, dar următorii ani au însemnat multă muncă, turnee obositoare, înregistrări care au solicitat-o enorm, dar și un succes fără precedent până atunci pentru o artistă din Franța.

În 1967 artista a lansat piesa „Ciao amore, ciao”, scrisă și compusă de muzicianul Luigi Tenco, cu care cei doi au concurat la Festivalul de Muzică de la Sanremo, fiecare cântând separat propria versiune. Din cauza emoțiilor, a tracului și a alcoolului pe care îl consumase ca să își facă curaj, Tenco a avut o prestație foarte proastă, în timp ce Dalida a încheiat seara cu ovații.

Noaptea s-a încheiat tragic, pentru că tânărul muzician, care avea doar 28 de ani, a fost găsit mort chiar de Dalida în camera lor de hotel. Deși publicul nu știa nimic despre relația dintre cei doi, evenimentul a afectat-o foarte mult pe tânără, iar următorul ei concert din Boulogne-Billancourt, programat pentru 31 ianuarie, a fost anulat.

Săptămâna următoare, pe 7 februarie, a apărut în emisiunea TV Palmares des chansons dedicându-i piesa „Parlez moi de lui” lui Tenco.

Dalida a purtat aceeași rochie pe care o purtase când l-a găsit pe iubitul ei decedat, iar spectacolul a fost extrem de emoționat. Pe 26 februarie, artista a încercat să se sinucidă, a ajuns la spital și a fost cinci zile în comă, dar medicii au reușit să îi salveze viața. De-abia în acel moment publicul a aflat de relația ei cu muzicianul care, conform anchetei poliției, își luase singur viața, nu fusese victima unei crime, cum se zvonise inițial.

Timp de trei luni Dalida s-a retras din activitatea artistică, și-a petrecut anul 1969 în turnee și călătorii private în India, apoi, încet-încet, a revenit la muzică lansând mai multe piese mai puțin cunoscute precum „Zoum zoum zoum”, „L’an 2005” și „Les violons de mon pays”.

Dalida și fratele ei, Orlando, plănuiau de ceva timp să-și întemeieze propria casă de discuri pentru a obține independență față de lumea oarecum veroasă a producătorilor muzicali. Prima ei înregistrare pentru noua companie, “Darla dirladada” a devenit hit peste noapte, vânzând 75.000 de exemplare în prima săptămână și stabilind un record pentru cele mai mari vânzări săptămânale din Franța, iar la scurt timp a lansat al doilea disc, “Ils ont changé ma chanson”, urmat de “Pour qui pour quoi”, ultimul său disc în format EP.

Dalida a triumfat din nou, publicul și criticii numind-o „regina teatrului” și „o Phaedra modernă”, în 1971 și 1972 a susținut o serie de concerte de succes în Asia, Canada, Europa, Liban și America Latină și la sfârșitul anului 1972 a înregistrat duetul „Paroles, paroles” cu vechiul ei prieten, Alain Delon, care a devenit una dintre cele mai cunoscute piese din Franța.

Următoarea piesă a fost „Je suis malade”, scrisă de Serge Lama, apoi “Gigi l’amoroso” și „Il venait d’avoir 18 ans”, apoi, în 1979, cel mai mare hit disco al ei, “Lundi, mardi… Laissez-moi danser”, care a avut un succes zdrobitor, ajungând pe locul 1 în topurile franceze, iar în 1980 un alt mare hit disco, „Rio do Brasil”.

În această perioadă problemele ei oftalmologice au revenit, artista a suferit două operații majore la ochi în 1985 și și-a suspendat cariera pentru că luminile de scenă începuseră să devină dificil de suportat. După ce și-a mai revenit, în 1986, a lansat “Le Visage de l’amour”, care va fi ultimul ei album.

La începutul anului 1987, Dalida a intrat într-o depresie severă, dar și-a continuat munca, făcând turnee de la Los Angeles până în Orientul Mijlociu. Ultima sa apariție la televiziune a fost pe 7 martie 1987, iar ultima reprezentație live a avut loc la Antalya, în Turcia, între 27 și 29 aprilie 1987.

Deși artista era adulată de milioane de oameni din întreaga lume și cariera sa a avut un succes absolut senzațional, viața ei privată a fost marcată de o serie de relații eșuate și de probleme personale greu de depășit. După sinuciderea lui Luigi Tenco, în ianuarie 1967, pe care chiar ea l-a găsit fără viață în camera lor de hotel și după propria tentativă de suicid, în decembrie 1967, artista a rămas însărcinată cu un student italian în vârstă de 22 de ani, Lucio, dar a suferit un avort spontan în urma căruia a rămas infertilă.

În septembrie 1970, fostul ei soț, Lucien Morisse, cu care fusese căsătorită timp de patru ani și cu care se afla în relații bune, s-a sinucis împușcându-se în cap. Cinci ani mai târziu, un prieten apropiat, cântărețul Mike Brant, care avea 28 de ani, a sărit de la etaj din apartamentul lui din Paris și a murit pe loc, iar în iulie 1983 fostul ei iubit, Richard Chanfray, cu care avusese o relație din 1972 până în 1981, s-a sinucis inhalând gazele de eșapament ale mașinii.

În noaptea de 2 spre 3 mai 1987, Dalida, care avea 54 de ani în acel moment, a ales să părăsească lumea făcând același gest. S-a sinucis luând o supradoză de barbiturice și a lăsat în urmă o notă pe care scria: „La vie m’est insupportable. Pardonnez-moi”.

$$$

 Cum au apărut în fotbal cartonașul galben și cartonașul roșu?

De la introducerea lor, la Cupa Mondială din 1970, cartonașele galbene și roșii au devenit unele dintre puținele elemente care au rămas practic neschimbate în fotbal. Utilizarea lor este descrisă strict în regulamentul FIFA ca o modalitate de a pedepsi jucătorul care comite nereguli medii și grave, de la „comportament nesportiv” la „încălcarea repetată a regulilor de joc”.

Cartonașele au apărut dintr-o idee a britanicului Ken Aston (1915-2001), unul dintre cei mai respectați arbitri din acest sport, care a făcut parte din Comisia de Arbitri a FIFA din 1966 până în 1972.

În 1966, Aston se întreba cum ar fi posibil să dezvolte ceva care să ajute la gestionarea momentelor controversate din timpul unui meci. Nevoia de a crea așa ceva a devenit și mai evidentă în timpul unui meci dintre Anglia și Argentina, care a fost atât de violent, încât, după ce s-a terminat, echipa sud-americană a încercat să pătrundă în vestiarul englez, să se bată cu jucătorii britanici.

În timp ce conducea spre casă după meci, Aston s-a oprit la un semafor și s-a gândit să folosească tocmai culorile semaforului ca sursă de inspirație pentru crearea cartonașelor.

Când a văzut galben la semafor, semn care anunța că urma să se aprindă roșu, s-a gândit că această culoare ar putea servi drept avertisment pentru jucătorul care a comis o abatere mai serioasă, dar nu gravă, deoarece aceasta putea fi semnalizată cu un cartonaș roșu.

Este important de precizat că, deși cartonașul roșu și cartonașul galben au intrat în uz la Cupa Mondială din 1970, măsura eliminării de pe teren exista deja în regulamentul fotbalului, chiar și în lipsa unui cartonaș specific.

În mod surprinzător, informațiile despre standardele oficiale de producție a cartonașelor folosite la meciurile de fotbal sunt dificil de găsit. Cele mai multe cartonașe disponibile în comerț măsoară, de obicei, 7.6 centimetri pe 10.1 centimetri, dar este destul de frecvent să găsești și versiuni cu numere rotunjite, cum ar fi 6 centimetri pe 12 centimetri.

Nici măcar nuanțele de galben și roșu folosite pe aceste cartonașe nu respectă întocmai un standard oficial, deși producătorii acestor materiale preferă să folosească nuanțe mai luminoase și mai atrăgătoare pentru a permite observarea mai ușoară de către jucătorul care urmează să fie pedepsit.

Un fapt interesant este că ideea lui Aston a funcționat atât de bine, încât cartonașele au ajuns să fie folosite pentru a indica avertismente și sancțiuni nu doar în fotbal, ci și în alte sporturi, inclusiv în scrimă, volei și polo.

Curios, expresia „a arăta cartonașul galben/roșu” a intrat în vocabularul curent în cultura occidentală, arătând un avertisment sau dezaprobarea cu privire la o anumită persoană sau acțiune.

De exemplu, Organizația Mondială a Muncii a Organizației Națiunilor Unite, în timpul Cupei Africii Națiunilor din 2002, a lansat o campanie intitulată „Cartonașul roșu pentru exploatarea copiilor prin muncă”, pentru a sensibiliza opinia publică cu privire la acest fenomen.

$$$

 Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (n. 3 mai 1469, Florența - d. 21 iunie 1527, Florența) a fost un diplomat, funcționar public, filozof, om politic și scriitor italian.

A fost un exponent de prestigiu al Renașterii italiene. Opera sa capitală ("Principele") este considerată primul tratat modern de politică.

Născut în micul sat San Casciano in Val di Pesa, la aproximativ cincisprezece kilometri de Florența, era fiul lui Bernardo Machiavelli (avocat aparținând unei ramuri sărăcite a unei influente familii florentine) și al Bartolomeii di Stefano Nelli, ambii de familii culte și de origini nobiliare, dar cu puține resurse din cauza unor datorii ale tatălui.

Intrat în serviciul guvernului între 1494 și 1512 în calitate de contabil, Niccolò Machiavelli a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al „Consiliului celor Zece” (i Dieci della liberta e della pace), consiliu care conducea negocierile diplomatice și supraveghea operațiunile militare ale republicii. Printre însărcinările sale s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504, 1510-1511), la Sfântul Scaun (1506), și la împăratul german (1507-1508). În timpul misiunilor sale diplomatice a cunoscut mulți dintre principii italieni și a putut să le studieze strategiile politice, în special cele ale lui Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală.

Din 1503 până în 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. Deși, în această perioadă, armatele de mercenari erau folosite în mod curent, a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente și patriotice a bunurilor publice. În 1512, când familia florentină Medici a recâștigat puterea asupra Florenței și republica a fost dizolvată, Machiavelli a fost destituit din funcție și arestat pentru scurt timp. A fost închis în Florența, fiind învinuit de o presupusă conspirație împotriva noii puteri. După eliberarea sa, a fost exilat și detașat în San Casciano, unde și-a scris cele mai importante lucrări. În ciuda încercărilor sale de a câștiga încrederea casei de Medici, nu a revenit niciodată la poziția înaltă pe care o deținuse în cadrul guvernului anterior. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp, în 1527, a fost suspectat de mulți republicani că ar susține casa Medici. A murit la Florența, pe 21 iunie 1527, și este îngropat în bazilica Santa Croce.

$$$

 Top 7 replici pe care le aud dascălii acasă


1. Ce e cu tonul ăsta de profesor?


2. Vorbește mai încet, că te aud!


3. Am înțeles din prima, nu e nevoie să repeți!


4. Să știi că înțeleg și fără să dai din mâini!


5. Nu faci lecții cu mine!


6. Eu nu sunt elevul tău!


7. Aici nu suntem la școală!

$$$

 Zâmbetul ei, preface bărbatul în poem! Și cel mai puternic bărbat, acela care a îndurat furtuni fără să clipească, care a privit moartea în...