***

 BALADA CELOR NOUĂ MEȘTERI MARI de la CCR, care au zidit Constituția în zidurile ctitoriei lui Klaus Vodă de la Cotroceni.

Pe Argeș în gios,

Pe un mal frumos,

Klaus-Vodă trece,

Că nu vrea să plece,

Menta s-o mai frece,

Că a stat doar zece

Ani lungi de domnie

Și de boierie;

Ani lungi de plimbări,

Peste mări și țări,

În zile toride,

Pe la piramide,

Unde s-a visat

Să fie-mpăiat

Și mumificat

Ca un Faraon,

C-avem ”ghinion”

Să-l ținem pe viață,

Să-l punem la gheață,

Ca să-ntindă guta,

Și să bată suta. 

Și cum merge-agale,

Ia cu el pe cale

Nouă meșteri mari,

Harfe* și samsari,

Cam totalitari,

Niște troglodiți,

Care sunt numiți

De la Pesedeu 

De la Peneleu

Și Udemereu,

Fără pregătire,

Fără dăruire,

Puși judecători,

Corespunzători,

Ca să execute,

Fără să discute,

Fără să cârtească

Fără să crâcnească,

Ordinul de sus

Să scăpăm de ”rus”

Că-i legionar

Și e mercenar.

”Deci voi, meșteri mari,

Harfe și șmenari,

Curând vă siliți

Lucrul de-l porniți

Ca să-mi rădicați

Aici să-mi durați,

Hotărâre dată

Cum n-a mai fost altă,

Că v-oi da averi,

V-oi face boieri,

Iar de nu, apoi

V-oi zidi pe voi,

V-oi zidi de vii

Chiar în temelii!”

Meșterii grăbea,

Hotărâri să dea,

Sforile trăgea,

Locul măsura,

Șanțuri largi săpa,

Dar orice lucra,

Țara se trezea,

Lumea se prindea

Și noaptea surpa,

Lucrarea cea rea. 

A doua zi iar,

A tria zi iar,

A patra zi iar

Lucra în zadar!

Anul nou trecea,

Klaus rămânea

Și mi se mira

Ș-apoi îi mustra,

Ș-apoi se-ncrunta

Și-i amenința

Să-i puie de vii

Chiar in temelii!

Mesterii cei mari,

Harfe și samsari,

Tremura lucrând,

Lucra tremurând

Și de uluială

Și de oboseală

Noaptea ei cădea 

Și un vis visa

Și se lumina

Și așa grăia:

”Frați judecători,

Mândri lucrători,

Hai să dăm o lege

Ca să ne dezlege 

Și tot ce-om lucra

Să rămân-așa

Făr-a se surpa!

Și să ne-nvoim,

Făr să șovăim,

Ca în zori de zi,

Fata ce-o veni,

Prima surioară,

Prima soțioară,

S-o zidim de vie

Chiar din temelie.

Deci daca voim

Ca să isprăvim,

Și ca să scăpăm,

Și să nu crăpăm,

Cu toți să giurăm

Și să ne legăm

Taina s-o păstrăm.”

Și-a doua zi-n zori,

Cei judecători,

Cu toți se trezi

Și mi se sui

Pe gard de nuiele,

Și mai sus, pe schele,

Și-n câmp se uita,

Drumul cerceta.

Când, vai, ce zărea?

Cine că venea?

Constituțioara,

Care ține țara

Mama legiuirii

Și orânduirii

Cartea cea mai dreaptă,

Cea mai înțeleaptă.

Poporul vedea 

Inima-i sărea,

În genunchi cădea

Și plângând zicea: 

"Da, Doamne, pe lume

O ploaie cu spume,

Să facă pâraie,

Să curgă șiroaie,

Să-i bage-n pârnaie! 

Apele să crească,

Și să ne oprească

Constituțioara,

Care ține țara!

S-o oprească-n vale,

S-o-ntoarcă din cale!"

Domnul se-ndura,

Ruga-i asculta,

Și sufla un vânt,

Un vânt pre pământ,

Paltini că-ndoia,

Brazi că despoia,

Munții răsturna,

Norii aduna,

Ceriu-ntuneca

Și curgea deodată

Ploaie spumegată

Ce face pâraie

Și umflă șiroaie.

Dar oricât cădea,

Mândra n-o oprea,

Ci ea tot venea

Și s-apropia.

Nimic n-o-nturna!

Nici nu șovăia,

Ea pe drum venea,

Că se încredea

În legiuitori

Și-n judecători.

Și s-apropia

Si, amar de ea,

Iata c-agiungea!

Și cei nouă mari,

Meșteri și samsari,

Mult se-nveselea

Daca o videa.

În brațe o lua,

Pe schele-o urca,

Pe zid o punea

Si, glumind, zicea:

”Constituțioară,

Dragă surioară,

Nu te spăria,

Că vrem să glumim

Și să te zidim!”

Cartea cea dintâi,

Cea de căpătâi,

Constituțioara

Care ține țara,

În ei se-ncredea,

Pentru că zicea

Că nu-s spoitori

Ci-s legiuitori. 

Și vesel râdea 

Și ei o zidea,

Zidul se suia

Și o cuprindea

Pân' la gleznișoare,

Pân' la pulpișoare.

Iar ea, vai de ea,

Nici ca mai râdea,

Ci mereu zicea:

”Ajunge cu șaga,

Ca nu-i buna, draga.

Zidul rău mă strânge,

Dreptatea mi-o frânge!

Țărișoara-mi plânge,

Și-o să iasă-n stradă

Dar nu de paradă,

Iese ca să scape

Țara de satrape

Iese să dea jos

Tot ce-i ticălos.

Steaguri fluturând

Și din piept cântând,

Despre Libertate,

Despre demnitate,

Care nu au preț

Pentru-n neam măreț

Cum e neamul meu

De la Dumnezeu.”

Și ei tot zidea,

Încât vai de ea,

Cartea cea dintâi,

Cea de căpătâi,

Constituțioara,

Care ține țara,

Nu se mai vedea,

Dar se auzea 

Din zid că zicea: 

”Zidul rău mă stânge

Țărișoara-mi plânge

Viața mi se stinge!”

Pe Argeș in gios,

Pe un mal frumos,

Klaus-Vodă vine,

De prin țări străine,

Ca să se închine,

C-a lungit mandatu'

Cum n-a mai făcut altu’

Și Klaus privea 

Și se-nveselea

De cum arăta

Vila-n Primăverii

Din rodul puterii.,

Și cum o privea

El astfel grăia:

”Judecători mari,

Harfe și samsari,

Experți mari în drept,

Cu mâna la piept,

Să-mi spuneți și mie

De-aveti măiesterie

S-o mai faceți lată 

Doar încă o dată

Și-altă vilișoară

Să zidiți prin țară?”

Iar cei meșteri mari,

Harfe și samsari,

Cum sta pe grindiș,

Sus pe coperiș,

Vesel se mândrea

Ș-apoi răspundea:

”Ca noi, meșteri mari,

Harfe și samsari,

Altii nici ca sînt

Pe acest pamânt!

Află că noi știm

Oricând sa zidim

Altă vilișoară,

Undeva prin țară,

Mult mai luminoasă,

Cu piscină-n casă

Și mult mai frumoasă!”

Klaus asculta

Si pe gânduri sta,

Apoi poruncea

Schelele să strice,

Scări să le ridice,

Iar pe cei samsari,

Nouă meșteri mari,

Să mi-i părăsească,

Ca să putrezească,

Colo pe grindiș,

Sus pe coperiș.

Samsarii gândea

Ș-apoi își făcea

Aripi zburătoare

De șindrili usoare;

Și tablouri lua

Cu el și cu ea

Ca-n Tanzania

Și le întindea

Și-n văzduh sărea,

Și ei toți striga:

”Hakun’ Matata!”

Și pe când zbura, 

Iată c-auzea

Din zid că ieșea

Un glas nădușit,

Un glas mult iubit,

Care greu gemea

Și mereu zicea:

”Zidul rău mă strânge,

Țărișoara-mi plânge,

Dreptatea mi-o frânge,

Viața mi se stinge!”

Cum o auzea,

Lumea se-nvârtea,

Ochii se-nvelea,

Samsarii cădea,

Ia r unde cădea,

Țara-i aștepta

Și pe sus mi-i lua

Ș-apoi îi lega

Și îi judeca

Și mi-i arunca

La loc de răcoare,

Pân-la liberare,

La loc de ”Țuhaus”**

Lângă Vodă Klaus.

*în argou, cineva care are "harfe" este arogant, pretențios, plin de figuri și impresii.

**Țuhaus, în argou - arest, ocnă, penitenciar, pușcărie, temniță, închisoare.

###

 Hanny

(Cântic de mahala)

Miron Radu Paraschivescu

În seara când s-au întâlnit,

Ea se-ndrepta cu pas grăbit

Spre locuinţă.

El îi oferă braţul său,

Dar ea-i răspunse: „Domnul meu,

N-am trebuinţă!

N-ascult de tinerii frumoşi,

Bărbaţii toţi sunt mincinoşi,

Cu-o vorbă dulce

Ei te seduc, te-adorm uşor

Ca mamele copiii lor,

Când vor să-i culce…”

El o priveşte drăgăstos,

Răspunde ea privind în jos:

„Mă cheamă Hanny…

Cu dumneata să merg n-aş vrea,

Acasă fraţi şi mama mea

M-aştept’, sărmanii…”

El o priveşte amoros,

E luna Mai – şi ce frumos

Noaptea pe lună!

Ascunşi pe-o bancă, ei şi-au dat

Atuncea primul sărutat,

În voie bună.

El este pictor şi sculptor,

Un tânăr, doar începător,

Având curajul.

Mulţi ani de zile la un loc,

Au dus flămânzi şi fără foc

Concubinajul.

Apoi comenzi vin nencetat

Şi lauri mulţi l-au consacrat,

E-o bogăţie!

De-atunci, el se văzu peţit

De mulţi bogaţi, care-i promit

Să-i dea soţie

Pe fiica lor, ce-a studiat

La Notre-Dame, şi-a voiajat

Prin lumea largă.

Menajul lor, aşa plăcut,

Din vina lui a început

Cam prost să meargă.

Atunci îi spuse: „Draga mea,

De-acuma bani eu pot avea

Câţi o să-mi placă,

Dar eu şi să mă-nsor aş vrea,

Pe când tu stai în calea mea;

Mai bine pleacă!

Vezi plicul ăsta, poţi să-l iei.

În el ai zece mii de lei,

Te du cu bine!”…

Ea îl priveşte supărat,

Iar plicul care i l-a dat

Nici nu-l reţine.

Văzând că fostul ei amic

O preţuieşte la un plic

‘Napoi l-întinde:

„Ia-ţi înapoi bancnotele

Sunt o fetiţă domnule,

Ce nu se vinde!…”

Ea dispăru – el se-nsură.

O dată, de la Operă,

Venind acasă,

La poarta lui el observă

O damă care-l aştepta,

Stând ruşinoasă:

„Eu sunt iubita ta din Mai,

Pe care-adesea o chemai

„Scumpa ta” Hanny.

Din ziua când ne-am despărţit,

Ah, cât de mult am suferit!

Trecut-au anii…

Şi dacă ţi-am ieşit în drum,

Să ştii că am un rost acum,

Nu ca golanii

Ce numai zestre ştiu vâna

Ori lauri spre-a-i încununa

Şi-atâta doară.

Eu am venit ca să ţi-o spui

Şi-acuma pune-ţi pofta-n cui

A doua oară!”

Privind spre dânsa ruşinat

El vina lui şi-a constatat

Şi-şi dete seamă,

Că nu-i nici dânsul mulţumit,

Şi de pe cotul ei, smerit,

Luând o scamă,

Îi spuse: „Draga mea, nici eu

O ştie bunul Dumnezeu,

N-am fost ferice.

E drept, am fost şi decorat,

Am luat chiar şi Premiul de Stat,

Orice s-ar zice!

Dar până să te văd aici,

Nu-mi dete fericire, nici

Faima, nici banii!…”

Deşi era sub zero grade,

El în genunchi deodată-i cade:

„Mă iartă, Hanny!”

Înduioşată, ea i-a pus

Pe creştet, mâna ei, de sus,

Zicând: „În fine,

Decât să nu te văd de loc,

Sau tot flămând şi fără foc,

Şi-aşa e bine!…”

Morala

Astfel, iubite cititor,

S-a încheiat idila lor

Făr’ s ă se ştie

Unde anume, când şi cum,

Sculptorul şi-a pierdut pe drum

A lui soţie.

✍️ Miron Radu Paraschivescu

Din volumul „Cântice țigănești”, (1941).

###

 Câini ai nimănui 

Corneliu Vadim  Tudor 

Rătăcitori şi neajutoraţi

câini fără vârstă, nume şi dreptate,

fiţi întru totul binecuvântaţi,

voi, ce dormiţi pe dale îngheţate.

Voi, care puneţi semn de carte trist

atâtor nopţi şi zile hăituite

când pliscul unui vultur exorcist

scobeşte ochii unei vechi ursite.

Veniţi la uşa mea, arareori,

cu pieptul rupt şi însetat de milă,

stigmatizaţi de arşiţi şi ninsori,

firave monumente de argilă.

Iar eu mă rog să fie cer de mai,

să nu mai tremuraţi în epidaur,

căci pentru voi o coajă de mălai

e mai de preţ ca sculele de aur,

Copii ai foamei, câini ai nimănui,

ce cruciadă veşnică vă cheamă?

Ne-aţineţi calea când suntem sătui,

când nu mai vrem să ştim de nici o dramă.

Şi cum vă bucuraţi din răsputeri

la gestul cel mai mic de mângâiere,

aţi şi uitat sudalmele de ieri,

făgaşe moarte prind din nou putere.

Dar o minune ţine cât un crin,

rămîneţi iar mai singuri ca-nainte

şi zeii voştri, Doamne, nu mai vin,

şi-un foc de oase joacă pe morminte.

Păziţi cu îndîrjire de eroi

pe vetre vechi ruinele şi lemnul,

stăpânii s-au mutat în case noi,

dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul.

Şi ca un duh al locului natal

voi bântuiţi prin vaste şantiere,

progresul nu-i deloc sentimental,

neputincioasă, spiţa voastră piere.

Şi cât de blânzi şi de încrezători

voi lingeţi mâna ce vă dă otravă,

cu vintre sfârtecate de sudori

daţi singuri piept cu taina cea grozavă.

Noi n-avem timp, suntem şi-aşa destui,

tragismul nostru poate că-i mai mare,

un egoism atroce face pui,

albeşte Valea Plângerii de sare.

Copii  ai foamei, câini ai nimănui

la ce icoane să vă cer iertare?

***

 PSALMUL 65

Întru sfârșit, o cântare de psalm a Învierii

Strigați Domnului tot pământul, cântați laude Numelui Său, dați slavă lăudându-L pe El.

Ziceți lui Dumnezeu: „Cât sunt de înfricoșătoare lucrurile Tale! Întru mulțimea puterii Tale, minți-vor Ție vrăjmașii Tăi.

Tot pământul să se închine Ție, și să cânte Ție, să cânte Numelui Tău, Preaînalte”.

Veniți și vedeți lucrurile lui Dumnezeu, cât este de înfricoșător în sfaturi, mai presus decât fii oamenilor!

Cel ce preface marea în uscat, prin râu vor trece cu piciorul.

Acolo ne vom bucura de El, de Cel ce stăpânește cu puterea Sa veacul.

Ochii Lui spre neamuri privesc; cei ce amărăsc să nu se înalțe întru sine.

Binecuvântați neamuri pe Dumnezeul nostru, și auzit faceți glasul laudei Lui.

A Celui ce a pus sufletul meu întru viață, și nu a dat spre clătinare picioarele mele.

Că ne-ai cercat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămurește argintul.

Împinsu-ne-ai în cursă; pus-ai necazuri pe spatele nostru; ridicat-ai oameni pe capetele noastre.

Trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos pe noi întru odihnă.

Intra-voi în casa Ta cu arderi de tot, împlini-voi Ție făgăduințele mele, pe care le-au rostit buzele mele și le-a grăit gura mea întru necazul meu.

Arderi de tot îngrășate voi aduce Ție, cu tămâie și berbeci; Îți voi aduce boi și țapi.

Veniți de auziți toți cei ce vă temeți de Dumnezeu și vă voi povesti câte a făcut El sufletului meu.

Către Dânsul cu gura mea am strigat și L-am preaînălțat cu limba mea.

De-aș fi văzut vreo nedreptate în inima mea, să nu mă audă Domnul.

Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu, luat-a aminte la glasul rugăciunii mele.

Binecuvântat este Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea și mila Sa de la mine.

***

 Un tânăr merge la preotul paroh și îi spune:

- Părinte, eu nu mai vin niciodată la Biserică.

Preotul îl întrebă:

- Ah. Poți să-mi spui care este motivul?

Tânărul îi răspunde:

- Dumnezeule! Aici văd o femeie care bârfește despre altă femeie; domnul din față nu citește bine; cei din cor se ceartă încontinuu; în timpul Liturghiei oamenii butonează telefonul mobil; fără să mai aduc în discuție și comportamentul egoist al persoanelor după ce pleacă de la Biserica...

Preotul îi spune:

- Ai dreptate. Dar înainte de a părăsi definitiv Biserica, aș vrea să-mi faci o favoare. Ia, te rog, acest pahar plin cu apă și înconjoară de trei ori biserica, fără să verși nicio picătură de apă din pahar. După poți pleca.

„Doar atât?” - s-a întrebat tânărul.

A făcut cele trei ture, așa cum i-a cerut preotul. După ce a terminat, i-a spus:

- Părinte, am făcut.

Preotul l-a întrebat:

- În timp ce înconjurai biserica cu paharul în mână, ai observat vreo persoană care o bârfea pe alta?

Și tânărul:

- Nu.

- Ai văzut persoane care butonau telefonul?

Tânărul:

- Nu.

- Știi de ce? Erai concentrat asupra paharului pentru a nu vărsa apa. Și vezi... în viața noastră e la fel. Când inimile noastre se concentrează pe Iisus Hristos, nu mai avem timp să ne uităm la greșelile oamenilor. Cei care părăsesc Biserica din cauza creștinilor ipocriți, cu siguranță că niciodată nu au intrat în ea pentru Dumnezeu. (Text preluat)

***

 Primeşte, o, binecuvântată şi preaputernică, Preacurată Doamnă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, aceste rugăciuni, pe care acum cu lacrimi le aducem ţie, noi nevrednicii robii tăi, alergând cu umilinţă la Chipul tău cel purtător de feciorie, că tu însăţi de faţă fiind şi auzind rugăciunile noastre, ne dai împlinirea cererilor noastre, fiecăruia după credinţa lui, tu uşurezi necazurile celor scârbiţi, neputincioşilor le dai sănătate, pe cei slabi şi pe bolnavi îi vindeci, din cei îndrăciţi alungi demonii, pe cei asupriţi îi izbăveşti de asuprire, pe cei împilaţi îi mântuieşti, pe cei păcătoşi care se căiesc îi ierţi, pe cei leproşi îi curăţeşti, pe copiii cei mici îi miluieşti şi pe cei închişi, din legături şi din temniţe îi slobozeşti şi de tot felul de patimi îi vindeci, tu, Doamnă Stăpână, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu. Căci ţie toate îţi sunt cu putinţă prin mijlocirea către Fiul tău, Hristos, Dumnezeul nostru! O, Preabună Maică, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria! Nu înceta a te ruga pentru noi nevrednicii tăi robi, care te slăvim pe tine, te cinstim şi ne închinăm Preacuratului tău Chip, având o nădejde neîntoarsă şi o credinţă neîndoielnică în tine, pururea Fecioară, preaslăvită şi neîntinată, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

***

 De tot ce faci în viaţă vei da răspuns cândva.

Să nu te-ntorci în locul

  unde n-ai fost primit.

Sunt multe alte locuri  

   unde vei fi iubit.

Să nu răspunzi cu ură, 

   atunci când eşti blamat,

Fii calm, căci viaţa are lecții, 

  pentru toţi de dat.

Să nu te-ncrezi în cei care vorbesc, 

  de alții cu dispreţ.

Oricând poţi fi tratat şi tu,

   cu acelaşi preţ.

Să nu-i privești de sus

  pe cei mai slabi ca tine.

Azi poți avea de toate,

  dar nu se ştie mâine...

Să nu pui preţ pe lucruri

  ce n-au nici o valoare.

Nu fi atras de slavă,

  căci slava-i trecătoare.

Să nu-ți judeci părinţii

  că-s simpli sau ţărani,

Căci cei mai trişti din lume

  sunt cei ce sunt orfani.

Să nu-ţi fie ruşine

  de unde ai plecat,

La casa părintească

  eşti cel mai aşteptat.

Să nu-ţi faci fericirea

  pe lacrima cuiva,

De tot ce faci în viață

  vei da răspuns cândva.

       * Iurie Hemei *