joi, 5 decembrie 2024

***

 Asasinarea legionară a premierului Călinescu...


Călinescu, Armand (1893-1939) – jurist, politician și prim-ministru al României.


La 7 martie 1939, Armand Călinescu a fost numit prim-ministru al României, iar peste jumătate de an, la 21 septembrie, politicianul a fost asasinat, în plină stradă, de un comando format din opt legionari (majoritatea studenți ploieșteni), care i-au înconjurat mașina și l-au ciuruit pe demnitar cu peste 20 de gloanțe. Omorul său a fost un act de răzbunare pentru implicarea lui Călinescu, un an mai devreme (când era ministru de interne), în arestarea și executarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare. Potrivit unor istorici, legionarii au fost doar executori, iar autorii ideologici ai omorului erau serviciile speciale ale Germaniei naziste, pe care le deranja faptul că prim-ministrul Armand Călinescu avea simpatii probritanice și profranceze; or, în contextul războiului care era proaspăt inițiat pe continent – agresiunea nazistă asupra Poloniei –, asemenea nuanțe politice erau foarte importante pentru germani. La modul practic, legionarii constituiau o pârghie eficientă cu ajutorul căreia germanii încercau să influențeze politica internă a României.     


Împreună cu Armand Călinescu, la locul atacului armat a murit și gardianul său, care nici nu reuși să aplice arma din dotare. Imediat după vestea că prim-ministrul a fost asasinat, regele Carol al II-lea și alți membri ai guvernului au ordonat să fie organizate represalii severe împotriva legionarilor. Regele a comentat atunci: „Lupta s-a deschis din nou, e o luptă pe viață și pe moarte, este momentul de a hotărî cine pe cine.” Drept urmare, în acele zile sute de membri ai mișcării au fost arestați și executați, printre aceștia fiind, de exemplu, și Victor Dragomirescu, unul dintre conducătorii Mișcării Legionare. Au fost capturați și cei care l-au ucis pe Călinescu; poliția s-a răfuit imediat cu dânșii, împușcându-i, apoi cadavrele legionarilor au fost lăsate să zacă o vreme în văzul publicului; în dreptul lor a fost plasată o pancartă, pe care era scris: „Aceasta va fi de azi înainte soarta asasinilor trădători de țară.”


Armand Călinescu bănuia că ar putea avea o moarte violentă, în acele vremuri tensionate și foarte conflictuale din politica românească și din cea europeană, când fascismul era în ascensiune. Existaseră deja câteva atentate la viața sa, de aceea, conștient de riscurile unei morți neașteptate și fulgerătoare, politicianul a lăsat un mesaj testamentar, încă în vara anului 1938, unde explicase cum să-i fie gestionată averea. El notă în sfârșitul testamentului: „Folosința acestor bunuri, însă, va aparține, pe cât timp va trăi, soției mele Adela. Rog pe iubitul meu fiu, Barbu, să fie cuminte, să o respecte pe mama lui și să se gândească la numele pe care i-l las și pe care și eu l-am cinstit precum l-am moștenit de la tatăl meu. Îl sfătuiesc să îmbrățișeze cariera militară sau magistratura. Să slujească Țara și Tronul cu credință și devotament așa cum am făcut-o eu. Doresc să fiu înmormântat la Curtea de Argeș alături de părinții mei. Voi fi purtat de un car îmbrăcat în verdeață și tras de șase boi. După car să meargă delegații satelor din jud. Argeș pentru cari am luptat în viață cu drag!” După moartea sa atât de brutală, dorința testamentară i-a fost respectată: un car cu șase boi i-a purtat sicriul pe străzile orașului Curtea de Argeș, spre cavoul familiei. Numai că..., grotesc și ticălos fapt, peste un an legionarii au dobândit din nou influența în stat și au profanat mormântul lui Armand Călinescu, aruncându-i osemintele...


Pentru Carol al II-lea, Armand Călinescu a fost cel mai apropiat sfetnic și cel mai de încredere demnitar, de aceea regele a suportat greu dispariția lui. Scria în acele zile în jurnalul său: „Pierderea aceasta este ireparabilă. N-am găsit la noi în țară pe cineva care să fi corespuns mai bine misiunii cu care fusese însărcinat. Pentru mine personal este o pierdere de neînlocuit. (…) Nu pot realiza că acest slujbaș atât de bun și credincios nu mai e și, în același timp, simt în sufletul meu nu numai durerea, dar și un vid îngrozitor. (…) Rar am simțit în sufletul meu și în mintea mea un sentiment de vid așa de complet. Se zice că nimeni nu este indisensabil, desigur că în cele mai multe cazuri așa este, dar iată excepția care confirmă regula.” După asasinarea lui Călinescu, lucrurile în România, într-adevăr, aveau să meargă pe o pantă a declinului, care a dus la evenimentele istorice tragice din următorii ani. 


***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.


În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514


În România, aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html

***

 De ce sunt bătuți copiii mici? „Gena mamei răutăcioase” și alte câteva explicații:...


Studii special elaborate, bazate pe înregistrări audio în timp real, au relevat că părinţii îşi chelfănesc copiii mult mai des decât recunosc. Și s-a constatat că, de regulă, pălmuirea se face nu atât în scopuri educative, cât în urma unor impulsuri emoţionale necontrolate ale adulților. În plus, copiii adeseori sunt pedepsiţi pentru greşeli în esenţă nesemnificative: îşi sug degetele, mănâncă în mod necorespunzător, au coborât de pe scaun, au ieşit fără permisiune etc. Au fost înregistrate cazuri când erau loviţi şi copiii de numai şapte luni sau când erau administrate câte unsprezece palme la rând [Holden et al., 2014]. Cu alte cuvinte, părinţii nu-şi pot controla emoţiile şi comportamentul; loviturile lor sunt o consecinţă a frustrării. Iar declaraţiile lor ulterioare că au lovit „pentru a educa” sau „pentru a disciplina” sunt doar o justificare a propriei impulsivități și agresiuni. Totodată, contrar stereotipului că violenţa domestică ar fi mai frecventă în familiile sărace, s-a constatat că aproape la fel de multe abuzuri faţă de partener şi copii comit şi indivizii cu statut socioeconomic înalt [Hamby et al., 2014]. Deci bătaia copiilor e o procedură omniprezentă, o găsim pe toate meridianele, la toate nivelurile sociale, inclusiv în țările înalt dezvoltate. (...)


Nu este exclus că baterea și traumatizarea copiilor constituie, în mod paradoxal, un fenomen mai des întâlnit în societățile contemporane, civilizate, decât în timpurile arhaice, în triburile de vânători-culegători. În trecutul îndepărtat copiii ca și cum aparțineau întregului trib, iar viața oricărei familii era în văzul semenilor, corespunzător bătaia severă a unui copil ar fi fost rapid interceptată și întreruptă de către ceilalți membri ai comunității. Acum însă, când s-au rupt lianturile tribale, când fiecare familie a devenit autonomă, izolată și străină de alte familii din aceeași societate, bătaia copiilor poate fi tăinuită. În lipsa unui „control social” din partea rubedeniilor sau a vecinilor, părinții-agresori din megapolisuri se simt anonimi, izolați și nepedepsiți, fapt care îi încurajează să transforme „educația prin bătaie” în maltratare sistematică (inclusiv din porniri sadice). Astfel, „sindromul copilului bătut” este mai curând o achiziție comportamentală modernă decât moștenită din perioada tribală [Walker, 2001, p. 591].    


În unele cazuri agresarea copiilor poate reflecta în mod expres anumite probleme psihologice sau dereglări neurofiziologice de care suferă cei maturi. Mai întâi de toate, probabil adulții agresori au fost ei înșiși victime ale abuzurilor în copilărie și acționează conform unor modele comportamentale deficiente sau poate că acele abuzuri din copilărie i-au afectat psihic și ei sunt acum impulsivi și agresivi fiindcă efectiv le lipsește o bună capacitate de autocontrol. Părinţii care îşi permit să-şi agreseze propriile progenituri pot fi bănuiţi și de o anumită predispoziţie genetică sau psihică pentru aşa ceva. Parţial această ipoteză a şi fost confirmată. S-a constatat că acele femei care îşi bat copiii sau strigă mai des la ei sunt purtătoarele unei gene pe care cercetătorii au numit-o metaforic „gena mamei răutăcioase” („angry mum gene”). Este vorba despre o variaţie a genei DRD2, responsabilă de controlul dopaminei în creier. Mamele purtătoare ale acestei gene devin mai răutăcioase mai ales în condiţii nefavorabile în plan economic (cum ar fi criza economică din 2008), comparativ cu celelalte mame care reuşesc să îşi păstreze echilibrul psihologic [Lee et al., 2013]. Astfel, copiii acestor mame ar putea moşteni şi respectivele gene, ar putea prelua şi modele improprii de educare, vor acumula frustrări de timpuriu şi vor fi la rândul lor violenţi. Aşa se perpetuează comportamentele violente de la o generaţie la alta. Iar dacă suprapunem asupra acestor factori impactul diferitor crize (economice, sociale, militare), înţelegem de ce este atât de dificil să dezrădăcinăm agresivitatea socială.  


***

fragment din cartea „Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele și violența”.

***

 Un filosof care a murit... de râs. 


Chrysippus (279-206 î.e.n.) – filosof stoic și logician din Grecia antică. 


Chrysippus a fost un filosof foarte stăruitor și serios, care a clarificat și a consolidat doctrina stoică în forma pe care o cunoaștem noi azi. S-a spus despre el: „Dacă nu era Chrysippus, nu erau stoicii.” Chrysippus a fost și un logician desăvârșit, unul dintre cei mai străluciți în lumea antică. A scris vreo 700 de lucrări, din care s-au păstrat, cu părere de rău, doar mici fragmente. Se spune despre Chrysippus că fusese un tip destul de arogant în felul său de a privi lumea, de la înălțimea cunoștințelor sale. Dar toate astea nu l-au împiedicat să manifeste uneori o fire șugubeață și niște pasiuni cu adevărat excentrice. Asta i-a și adus moartea.


Potrivit unei versiuni, Chrysippus s-a îmbătat în mod banal, cu vin neamestecat, și-a pierdut cunoștința și a murit câteva zile mai târziu. A doua versiune e și mai veselă – Chrysippus a îmbătat un măgar... și tot a murit. Mai exact, în descrierea filosofilor, întocmită de Diogenes Laertios, se povestește că moartea lui Chrysippus a fost provocată de... un acces de râsete. Filosoful a văzut un măgar mâncând smochine și ar fi strigat: „Acum dați-i măgarului și niște vin neamestecat ca să «spele» smochinele!” Zicând asta, filosoful s-a amuzat de propria sa glumă și a început să râdă atât de tare, încât la un moment dat se prăbuși la pământ, sufocându-se în convulsii, cu spume la gură, nefiind apt să respire, după care inima i se opri și Chrysippus muri aproape instantaneu. Avea 73 de ani. Și este un exemplu de stoic ajuns la bătrânețe, care toată viața a promovat reținerea emoțională și a murit, totuși, dintr-un exces de emoții.


Ulterior au mai fost înregistrate cazuri asemănătoare, când o persoană sau alta au murit din cauza unui acces de râs. Și uneori de vină era o boală numită sindrom QT lung, care se manifestă prin bătăi de inimă neregulate, cu pauze lungi între ele, ceea ce poate provoca sincopă (leșin), convulsii, moarte subită, mai ales în timpul emoțiilor intense și pe fundal de efort fizic. Nu știm dacă Chrysippus suferea de acest sindrom, însă tabloul morții sale amintește de simptomele descrise mai sus.  


***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.


În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514


În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

***

 Emil Cioran și îndelungata stingere din viață...


Cioran, Emil (1911-1995) – filosof și scriitor român de expresie franceză.


Fiu al unui preot, Emil Cioran a fost probabil de mic copil influențat de misterul morții; aceea fusese o impresie fondatoare, care i-a setat modul de a gândi și apoi a fost mereu reactualizată în scrierile filosofului. S-a și autoproclamat la un moment dat „specialist în problema morții”. Cu adevărat, ideea morții a figurat constant în opera lui Cioran, el considerând-o singurul refugiu din necazurile vieții, dar și cel mai interesant subiect filosofic de studiat. În Caiete, în aprilie 1969, Cioran scrie cu multă convingere: „Nu există decât o problemă: problema morții. A vorbi despre altceva înseamnă pierdere de timp. (...) E ceea ce au înțeles, atât de bine, religiile. De unde și superioritatea lor asupra filosofiei.”


Pe Emil Cioran moartea l-a captivat în măsura în care a considerat-o organic îmbinată cu viața, o emanație a vieții. El cugeta în scrierile sale: „Moartea nu poate fi ințeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața. Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viață, deoarece moarte ca realitate autonomă de viață nu există.” Mai mult, Cioran considera că preocuparea față de moarte reprezintă măsura maturității spirituale a unui om: „La orice grad de cultură și de oricâte subtilități ai fi capabil, dacă nu te gândești intens la moarte rămâi un inconștient.”


Filosoful a aflat misterul morții abia în vara anului 1995, când se stinge la Paris, oraș unde a trăit și a creat mai bine de cincizeci de ani. Numai că stingerea sa a fost marcată de o cumplită ironie a sorții – el, unul dintre cei mai lucizi gânditori ai epocii, se îmbolnăvise de Alzheimer, o boală insidioasă și corozivă, care îi răpea rând pe rând abilitățile de a vorbi articulat, de a se deplasa, de a păstra amintiri, de a gândi structurat. Boala dădu primele semne în anul 1990 și l-a tot măcinat pe Cioran cinci ani lungi și insuportabili – i-a accentuat acea „îndelungată agonie”, pe care o invocase el odată. Simone Boué, partenera sa de-o viață, relatase într-un interviu că în perioada când filosoful avea deja pierderi serioase de memorie, cineva l-a oprit pe stradă și l-a întrebat dacă e Cioran și el a răspuns: „Am fost!” Nu mai poseda vigoarea intelectuală de cândva, cea cu care își asocia identitatea de sine, și înțelegea asta. Se renegase într-un fel. Când lucrurile au degenerat, Cioran a fost internat în spital, plasat într-un scaun cu rotile și vizitat acolo aproape zilnic de Boué. 


Scriitorul și filosoful român Gabriel Liiceanu povestește că l-a vizitat pe Emil Cioran la spital, în vara anului 1994, și i-a înmânat ediția proaspătă a cărții sale de debut, „Pe culmile disperării”, iar Cioran a luat-o în mâini, abia înțelegând cum s-o țină corect și, articulând cu greu cuvintele, s-a interesat în franceză: „Cine a scris asta?” La explicația că a scris-o chiar el, când avea numai 22 de ani, Cioran găsi în rezervorul psihicului său un nebănuit amestec de tristă amnezie și de umor paradoxal și întrebă amuzat de sine însuși: „Și înainte de asta ce făceam?” E ciudat cum, după vârsta de 82 de ani, Emil Cioran a ajuns să trăiască într-un mod oarecum grotesc o dorință de-a sa exprimată cu oarecare bravadă la 22 de ani, în cartea sus-menționată. În tableta intitulată „Presentimentul nebuniei”, el scrisese atunci, în junețe, jucându-se nepăsător cu prorocirile: „Aș vrea să înnebunesc într-un singur caz. Când aș ști că aș ajunge un nebun vesel, vioi și permanent bine dispus, care nu-și pune nicio problemă și n-are nicio obsesie, dar care râde fără sens de dimineața până seara”...


Emil Cioran, de altfel, suferea din cauza declinului său, avea intervale de timp când era cât se poate de conștient de ce i se întâmplă și, în 1995, i-ar fi cerut la un moment dat Simonei Boué să-l ajute cumva să plece mai rapid, să-l elimine din viață, zicându-i: „Supprime-moi!” N-a trebuit să aștepte mult, fiindcă moartea veni ea singură, în vara aceluiași an.  


Emil Cioran declarase odată: „Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalități fără a se compromite.” Deși bolnav de Alzheimer, putem presupune că el însuși a știut să plece în mod sobru, fără să se banalizeze prin cuvintele sale de final. Mai era nevoie de ele? A vorbit și a scris destul în timpul vieții, când s-a bucurat de toată luciditatea posibilă. Iar drept epitaf i-ar putea servi această frază, din „Lacrimi și sfinți”, scrisă de filosof la doar 26 de ani: „Viața este prea plină de moarte, pentru ca moartea să-i mai poată adăuga ceva”... 


***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.


În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514


În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

**#

 Să aflăm cum a murit Corneliu Zelea Codreanu, dacă tot e în trend subiectul...


Codreanu, Corneliu Zelea (1899-1938) – conducătorul Mișcării Legionare din România, supranumit Căpitanul.


Pentru Corneliu Zelea Codreanu, conceptul de moarte era unul de temelie în ideologia Mișcării Legionare pe care a fondat-o, iar cultul morții constituia un element inseparabil de gândirea mistică propagată printre legionari. Era important ca un adept al mișcării să fie gata să ia viața dușmanilor și să-și sacrifice propria sa viață, la prima chemare a camarazilor. Cu regularitate, în timpul marșurilor, ei cântau versuri care îi deprindeau psihic și moral cu ideea că sunt o „echipă a morții”: „Moartea, numai moartea legionară/ Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunți.” Pentru Codreanu însuși, chemarea morții nu s-a lăsat mult așteptată; atmosfera de violență și teroare de care au fost pline acele vremuri nu lăsau niciun dubiu că sfârșitul său avea să-i vină grabnic și dramatic. 


Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat la ordinul regelui României Carol al II-lea; ordin executat de ministrul de interne Armand Călinescu. Cu câteva luni înainte de a fi omorât, intuind pericolul care îl paște, Căpitanul a lansat o circulară în încheierea căreia scrisese: „Camarazi, rog să nu interpretați greșit această circulară, să nu se creadă că mi-e teamă de moarte. Șeful Legiunii râde de moarte și nu se păzește niciodată de ea. Fac această circulară pentru că vreau să fiu răzbunat. (...) Și nu dintr-o poftă personală de răzbunare, ci pentru că am convingerea că veți face un mare bine națiunii românești.” 


Căpitanul a fost executat în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, după ce, împreună cu alți 13 legionari, a fost scos din închisoare și dus la marginea pădurii Tăncăbești. Toți cei 14 legionari au fost omorâți prin strangulare. Cele din urmă cuvinte ale lui Zelea Codreanu au fost adresate unui jandarm, călăului său: „Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!” Ultima rugăminte nu i-a fost respectată, ci i s-a strâns imediat ștreangul la gât; trupurile lor au fost apoi dizolvate în acid. 


Peste un an, la 21 septembrie 1939, a fost asasinat Armand Călinescu, în plină stradă, de un comando format din opt legionari (majoritatea studenți ploieșteni), care i-au înconjurat mașina și l-au ciuruit pe demnitar cu peste 20 de gloanțe. Omorul său a fost un act de răzbunare pentru implicarea lui Călinescu în arestarea și executarea lui Codreanu...


***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.


În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514


În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966

***

 Dramele de final de viață și moartea celui mai important filosof chinez. 


Confucius (Kong Fuzi) (551-479 î.e.n.) – filosof din China antică, fondatorul confucianismului – sistem filosofic, etic și social-politic.


Cugetând odată despre moarte, Confucius întrebă retoric: „Cum putem ști ce e moartea, dacă nici măcar nu știm ce e viața?”, și tot el a dat următorul sfat filosofic practic: „Vrei să trăiești cum se cuvine? Învață mai întâi să mori.” Confucius a dat de înțeles că abia vizualizând propria noastră moarte și închipuindu-ne că vom părăsi pentru totdeauna viața, abia atunci, privind din această perspectivă finală la traiul nostru, vom ști să ne gestionăm mai corect scenariul vieții, emoțiile, timpul, relațiile, aspirațiile... 


Având deja peste șaptezeci de ani, Confucius fu martorul decesului soției sale, apoi al fiului și al celui mai iubit discipol. Când discipolul său favorit, Yan Hui, muri, Confucius a fost lipsit de cel mai sigur sprijin în promovarea doctrinei sale. El plângea îndurerat: „Vai mie! Cerul m-a ucis, cerul m-a zdrobit!” „Maestre, suferiți prea mult”, au încercat să-l liniștească ceilalți ucenici. „Sufăr prea mult? Cum să nu sufăr când am pierdut un astfel de om?”, le-a răspuns filosoful. Profund afectat de aceste pierderi, Confucius medită în fața unei ape curgătoare: „Toate sunt trecătoare, aidoma acestui râu care nu se oprește nici zi, nici noapte.” Nu avu de trăit mult după aceea. 


Când era el însuși pe moarte, un discipol de-al său i-a amintit că se cuvine să se aducă ofrande cerului și a cerut de la maestru permisiunea pentru această procedură. Confucius îl întrebă: „E necesar aceasta?” Iar discipolul explică: „Da, e necesar. Un imn funerar zice: în sus, trebuie să aducem ofrande cerului; în jos – spiritelor pămânului.” La care filosoful i-a răspuns: „Întreaga mea viață a fost o jertfă adusă cerului.” Se spune că înainte de a muri, Confucius a rostit cu amar: „Cine oare după moartea mea va depune truda de a-mi continua învățătura?” Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Se pare că înțeleptul chinez a rostit anume aceste cuvinte în mod intenționat, pentru a-i obliga moral pe ucenici să-i promoveze filosofia. Așa cum povățui el însuși mai devreme: „Vorbele rostite în clipa morții sunt vrednice de a fi venerate.” 


Se povestește că după moartea maestrului, lângă mormântul acestuia ucenicii au sădit câte un arbore, adus din țara de origine a fiecăruia și au plantat în așa mod o mică pădurice, foarte diversă în specii. Și niciunul dintre arbori nu purta spini, pentru a nu dăuna în vreun fel, tot așa cum nu dăunau învățăturile lui Confucius. Se mai povestește că discipolii au locuit timp de trei ani în apropierea mormântului maestrului, ridicând acolo o întreagă comunitate, din câteva sute de case. 


***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.


În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514


În România, aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html

***

 Cărturarul moldovean omorât după o decizie luată la furie și beție... 


Costin, Miron (1633-1691) – boier, dregător și cronicar moldovean.


Moartea tragică și nedreaptă a marelui cărturar Miron Costin stă ca o pată distinctă și rușinoasă în istoria Moldovei. El a devenit victima unei răbufniri violente a domnului Constantin Cantemir, care îl bănui pe cărturar de complot împotriva sa. De fapt, circumstanțele au fost următoarele: la o nuntă, fratele lui Miron Costin, hatmanul Velicico, mărturisi în mod imprudent că există o conspirație pentru înlăturarea de la tron a lui Constantin Cantemir. Acea vorbă a ajuns îndată la urechea lui Cantemir și acela porunci ca ambii frați să fie omorâți; unele surse afirmă că domnul Moldovei era sub influența băuturii alcoolice atunci când luase acea decizie atât de emotivă și de radicală. Mai întâi a fost ucis Velicico, după care au fost trimiși oameni și după Miron. 


În ceea ce-l privește pe Miron Costin, el a negat în mod categoric implicarea sa în vreun complot și când trimișii lui Cantemir au venit să-l ridice de la conacul său, el le-a declarat cu toată fermitatea că nu știa nimic despre planurile fratelui său Velicico (și mulți istorici înclină să ia partea nevinovăției cărturarului). Miron Costin tocmai își înmormântase soția și se afla în dublu doliu: și față de moartea consoartei, și față de pieirea fratelui nesăbuit... El a vrut să pledeze pentru nevinovăția sa în fața domnului, în capitala Moldovei, și le-a cerut călăilor care au venit după capul lui: „Duceți-mă la Iași!” Anume aceste vorbe trebuie să le fi rostit Miron Costin, conform documentelor istorice, care relatează despre insistența sa de a fi dus în capitală. Aceia însă nu-l ascultară și s-au grăbit să execute porunca lui Cantemir; prin urmare, marele cărturar a fost ucis prin decapitare, în apropierea orașului Roman. 


Miron Costin avusese un destin abrupt, în acord cu filosofia sa pesimistă, expusă în poemul „Viața Lumii”, care începe cu niște versuri aproape premonitorii, continuă apoi cu o reflecție tristă despre norocul trecător și se încheie cu o viziune deprimantă asupra sfârșitului lumesc al omului: 


„A lumii cânt cu jale cumplită viața,

Cu griji și primejdii, cum este și ața

Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare,

O, lume vicleană, lume înșelătoare.

(...)

Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume,

Elu-i cela ce pre mulți cu amar să afume.

El suie, el coboară, el viiața rumpe,

Cu soțiia sa, vremea, toatele surpe.

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.

Anii nu pot aduce ce aduce ceasul.

(...)

Născându-ne, murim, murind ne facem cenușă.

Dintr-această lume trecem ca printr-o ușă.

Astăzi mare și puternic, cu multă mărire,

Mâine treci și te petreci cu mare mâhnire.”


După ce își recăpătă luciditatea umbrită de emoții și de alcool, Constantin Cantemir a regretat decizia sa pripită; el s-a căit că l-a omorât pe Miron Costin și dădea vina pe boierii care l-au sfătuit să procedeze atât de crunt cu cărturarul. Pe de altă parte, în mod oarecum surprinzător (și nu prea), feciorul său, Dimitrie Cantemir (care deveni la rândul său domn al Moldovei și cărturar vestit), a încercat să camufleze acea faptă rușinoasă. Într-o scriere biografică despre viața tatălui său, Dimitrie Cantemir susține că „nemernicul de Miron” era implicat în complot, în interese politice pro-polone, și punea la cale o „ticăloasă nelegiuire” împotriva domnului Moldovei. Deci el justifica pedeapsa cu moartea aplicată fraților Velicico și Miron Costin. Mai mult, spre a-și întări argumentele, Dimitrie Cantemir a citat textul unei scrisori, care este apocrifă, adică este inventată și în mod fals atribuită lui Miron Costin; în acea scrisoare, Costin își cerea chipurile iertare de la domnul țării, ca și cum recunoscându-și vinovăția, iar pe final ruga să-i fie iertați măcar copiii: „Să știi că fiul mei Pătrașcu și ceilalți fii ai mei nu știu nimic de uneltire și să-ți fie milă de dânșii ca de niște nevinovați.” Aceste cuvinte însă vin în dezacord direct cu relatările istorice despre acea dorință a lui Miron Costin de a fi dus la Iași, pentru a-și face dreptate.


***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.


În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514


În România, aici:

https://librariaeminescu.ro/filozofie/retorica-in-fata-mortii-ultimele-cuvinte-ale-oamenilor-celebri-p-353966


Sau aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html

***

 IROD, UCIGĂTORUL DE PRUNCI Pentru a fi sigur de eliminarea potenţialului rival al dinastiei lui, în condiţiile în care soldaţii sãi nu reuş...