Povestea Zinaidei, artista care a refuzat să picteze comisarii sovietici
Zinaida Evghenievna Serebriakova s-a născut pe 10 decembrie 1884, lângă Harkov, în familia Benois, una dintre cele mai rafinate și cultivate familli ale Rusiei Imperiale,.
Bunicul ei, Nicholas Benois, a fost architect, președinte al Societății Arhitecților și membru al Academiei de Științe Ruse, unchiul, Alexandre Benois, a fost pictor și fondator al grupului de artă Mir iskusstva, iar tatăl ei, Evgheni Nikolaievici Lanceray, a fost un cunoscut sculptor.
În anul 1900 Zinaida a absolvit școala de fete și a intrat la școla de arte fondată de prințesa M. K. Tenișeva, unde a studiat cu Ilia Repin, între1902 și 1903 călătorește și studiază în Italia și apoi la Académie de la Grande Chaumière din Paris.
În 1905 tânăra se căsătorește cu vărul ei primar, Boris Serebriakov, fiul sorei tatălui său. Artista s-a alăturat grupării clasice Mir iskusstva în anul 1911, dar s-a concentrat în anii următori pe o serie de picturi cu teme din viața rurală a Rusiei.
La începutul Revoluției din Octombrie în anul 1917, pictorița se afla la moșia familiei sale, iar viața ei s-a schimbat radical în doar câteva luni. Soțul i-a murit de tifos într-o închisoare bolșevică, în anul 1919. Moșia i-a fost confiscată, la fel ca toate bunurile și bijuteriile familiei. Ea a rămas singură, fără nici un venit, responsabilă cu creșterea celor patru copii pe care îi avea și cu îngrijirea mamei sale bolnave. Familia a suferit cumplit de timpul foametei, picturile din această perioadă surprinzând dramele personale prin care trecea. Lucrarea ei, “Casa din cărți de joc”, îi reprezintă chiar pe micuții săi orfani.
După Revoluția bolșevică a refuzat să-și schimbe stilul sau să realizeze portrete ale comisarilor sovietici, așa cum i s-a cerut insistent, dar a găsit o slujbă la Muzeul Arheologic din Harkov, unde desena în creion exponatele, reușind să își întrețină familia.
În decembrie 1920 s-a mutat în apartamentul bunicului său din Sankt Petersburg, dar cum după Revoluția din Octombrie proprietarii trebuiau să împartă apartamentele cu alte persoane, a fost nevoită să locuiască cu familiile unor artiști de la Tetrul de Artă din Moscova.
În această perioadă fiica sa, Tatiana, a intrat la academia de balet, iar Serebriakova a lucrat o serie de pasteluri pentru Teatrul Mariinsky.
În toamna lui 1924, pictorița este invitată la Paris, unde primise o comandă pentru o lucrare murală și, spre surprinderea ei, este lăsată să părăsească Rusia sovietică. După finalizarea lucrării a vrut să se întoarcă în URSS, la familia sa, dar nu a mai fost primită. A reușit, în 1926, respectiv 1928 să-și aducă în Franța copiii mai mici, pe Aleksandr și Katerina, dar nu a reușit să-i aducă pe Evgheni și Tatiana, rămânând despărțită de ei pentru zeci de ani.
În 1947, Zinaida Serebriakova a obținut cetățenia franceză și va reuși să reia relațiile cu familia rămasă în Uniunea Sovietică câțiva ani mai târziu, după venirea la putere a lui Nikita Hrușciov.
În anul 1960, după 36 de ani de despărțire fiica ei, Tatiana, care lucra ca scenaristă la Teatrul de Artă din Moscova, a fost lăsată să o viziteze la Paris. Relațiile au intrat într-o perioadă de dezgheț, iar lucrările sale au fost expuse în Uniunea Sovietică la Moscova, Leningrad și Kiev în anul 1966, fiind primite cu mare entuziasm de critici care o comparau cu Botticelli și Renoir.
Zinaida Serebriakova a murit la Paris pe 19 septembrie 1967, la vârsta de 82 de ani și a fost înmormântată în Cimitirul Sainte-Geneviè ve-des-Bois.
