***

 Maria Cuțarida, prima femeie medic din România

Singurul document care semnalează existența primei femei medic în România datează de la începutul secolului al XVIII-lea şi se referă la Doamna Ghica, sora prinţului Nicolae Mavrocordat, care făcea însă parte din acei medici care, după cum spunea Nicolae Iorga într-o conferinţă ţinută la Societatea studenţilor in medicină, în 1919, “veneau să lecuiască pe domni, fiindcă medicina a plecat de la domni, a trecut pe la boieri, fără a fi ajuns încă la ţărani…”

De altfel, în următoarea sută de ani nu se mai găseşte nicio menţiune referitoare la existenţa vreunei femei medic. Despre acest lucru se poate vorbi de-abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în 1856, după înfiinţarea Şcolii naţionale de medicină ce a fost transformată 15 ani mai târziu în Facultatea de medicină.

Iniţial, printre elevii şcolii nu a fost admisă nicio femeie. Mult mai târziu, în 1880, a fost consemnată prezenţa primei studente, domnișoara Olga Secară, care, îmbolnăvindu-se, şi-a întrerupt însă studiile și le-a finalizat după câțiva ani. Revista “Dochia” din 1896 consemnează că doctorița Secară nu a fost primită la concursul pentru ocuparea postului de profesor la clinica infantilă de la Universitatea din Bucureşti din acel an pe motiv că, dacă ar fi câştigat concursul, fiind femeie, nu ar fi avut dreptul să participe la votul pentru alegerea senatorului universitar.

Prima româncă ce a obţinut însă titlul de medic a fost Maria Cuţarida, o tânără născută la Călăraşi în anul 1856 care, după ce şi-a luat bacalaureatul la vârsta de 22 de ani, s-a înscris inițial la cursurile Facultăţii de medicină din Zurich, unde se afla în timpul Războiului de Independență din 1877.

Din puţinii bani pe care îi primea din ţară, de la tatăl ei, a trimis 100 lei “în folosul ilustrei noastre armate”, împreună cu o scrisoare în care scria plină de însufleţire: “Totdeauna am fost mândră de a fi româncă, însă de la glorioasele evenimente ale României mi s-a îndoit mândria şi-mi place să sper că şi eu, la venirea mea în ţară, ca medic, voi face onoare iubitei mele patrii”.

Din motive necunoscute, în 1879 a decis să-şi continue studiile la Montpellier, în Franța, într-o epocă în care doar 17 femei studiau medicina. Din cînd în cînd, ziarele din România şi chiar din Franţa semnalau succesele ei excepţionale la învăţătură (“Românul”, “Telegraful”, “Femeia română”, “Le Messager du Midi”, “Le Petit Méridional”).

În 1881, pentru că fondurile familiei se epuizaseră, Maria Cuțarida a fost nevoită să solicite o bursă statului român, pe care Camera legiuitoare i-a acordat-o după dezbateri aprinse, rezoluţia de aprobare trebuind să fie pusă de mai multe ori la vot. Anul următor, când Vasile Alecsandri a vizitat sudul Franţei, Maria Cuţarida a fost cea care l-a salutat în numele studenţilor români, oferindu-i o cunună de flori şi recitind în cinstea lui o poezie, se pare singura pe care o compusese în viaţa ei. Doctorița și-a luat licenţa la Paris și e interesant că lucrarea sa de diplomă tratează problema, la fel de actuală şi azi, a cancerului uterin.

Revista Familia din iunie 1884 consemna, printre alte știri, performanța tinerei românce:

“Regele şi regina României eşiră in 5 iunie la Sinaia, unde vor petrece vara in castelul Peleş. * Dra Agata Bârsescu, juna artistă a teatrului de curte din Viena, petrece la Mehadia; se speră, că știinţa medicală, cu toată seriositatea ei, va redobândi teatrului pe artista. * Domnişoara Maria Cuțarida, din România, a susţinut în mod distins tesa de doctor în medicină la Facultatea de medicină din Paris; domnişora Cuţarida e prima femeie română, care a obţinut acesta distincţiune. * Dra Carlotta Leria, juna cântătrice română, cântă cu mult succes la Londra la “Royal Italian Opera”, alături cu Paulina Lucca, cu de Reszke, Cotogni, Tremellis. * Tenorul Gabrielescu, de la Teatrul Naţional din Bucuresci, se găsește în acest moment la Atena, unde este angagiat pentru stagiunea de vară la teatrul regesc. * Dl dr. Adam Ţeran a făcut în Budapesta censura de advocat”. (Familia, 1884)

Pe 15 septembrie 1884 ziarul Universul consemna revenirea ei în ţară, după susţinerea doctoratului:

“Se anunţă sosirea în Capitală a d-şoarei Maria Cuţarida, care şi-a depus nu de mult examenele de doctor în medicină cu un succes strălucit înaintea facultăţii din Paris. Duminica trecută, juna doctoreasă a mers la Sinaia pentru a face omagiu Maiestăţii Sale Reginei teza în baza căreia a obţinut diploma. Aflăm că d-şoara Cuţarida se va stabili în Bucureşti, pentru a-şi exercita profesiunea ei de medic. Din parte-ne ne facem o plăcere şi o datorie de a salută în domnişoara Maria Cuţarida pe cea dintâi femeie română cu titlul de doctor şi-i urăm cea mai deplină isbândă în greaua şi frumoasa carieră ce a îmbrăţişat”.

În toamna anului 1884, tânăra a obţinut echivalarea diplomei şi libera practică, dar, prezentându-se în două rânduri la concursul de medic primar ginecolog de la Maternitatea Spitalului Filantropia, a fost respinsă în mod nejustificat, pe baza prejudecăţilor epocii, deşi pregătise o lucrare remarcabilă despre hemoragiile uterine în primele faze ale gravidităţii.

A lucrat totuşi un timp la Spitalul Filantropia ca medic secundar ginecolog, apoi ca “medic de întreprindere” la Fabrica de tutun şi chibrituri din Bucureşti, asigurînd asistenţa medicală a celor peste 2.000 de lucrătoare, propunând administrației organizarea unei creşe (care, după plecarea ei, a devenit prima creşă de fabrică din România). Maria Cuțarida a iniţiat societatea “Leagănul” pentru îngrijirea copiilor mici, dar s-a retras din organizație când preşedinta comitetului de conducere a impus refuzarea accesului în instituție al copiilor nelegitimi şi al celor de altă naţionalitate decât cea română.

Ulterior, Maria Cuţarida a înfiinţat societatea “Materna” unde erau îngrijiţi copiii nevoiaşi, asigurându-se că nu apare nicio discriminare. În plus, a devenit vicepreşedinta societăţii “Cultura şi ajutorul femeii”, care a desfăşurat o activitate culturală şi de educaţie sanitară intensă în rândurile femeilor şi a iniţiat totodată organizarea de cămine de zi pentru copiii muncitoarelor cu ziua şi ai slujnicelor.

La Congresul operelor feministe desfăşurat la Paris în anul 1900, prima româncă-medic a susţinut comunicarea “Munca femeii în România”, iar la Congresul asistenţei publice din 1910 de la Copenhaga şi-a prezentat teoria cu privire la dezvoltarea creşelor.

În timpul Primului Război Mondial, doctorița, deși grav bolnavă a lucrat zi de zi în spitalele de campanie, reușind, datorită vastei ei experiențe, să mobilizeze tinerii medici și asistentele medicale.

Maria Cuțarida a murit la un an după încheierea războiului, în 1919, la vârsta de 62 de ani, după ce ultimii ani ai vieţii îi fuseseră întunecaţi de moartea soţului, Nicolae Crătunescu, profesor la facultatea de drept din București, şi a unuia dintre copiii săi.

Primele nouă absolvente ale Facultăţii de Medicină din Bucureşti au fost Hermina Walch (1890), Olga Tulbure şi Cornelia Chernbach (1893), Ecaterina Arbore (1896), Elena Proca (1897), Lucreţia Sion-Moscuna (1898), Virginia Alexandrescu (1899), Roza König şi Elena Manicatide (1900).

Cea dintâi femeie cu diplomă de medic obţinută în ţară a fost, în 1890, Hermina Walch-Kaminski, eminentă reprezentantă a medicinei sociale, iar prima femeie profesor universitar de medicină a fost Elena Densuşianu-Puşcariu (Iaşi, 1920), cu o contribuţie de necontestat în domeniul oftalmologiei. Cornelia Moga a fost primul medic radiolog din România (şi printre primele pe plan mondial), care a murit în urma iradierii cu raze X, iar Maria Trancu-Rainer a fost prima femeie chirurg din țară.

Surse:

Cuvântul nou (1884), Familia  (1885), Femeia (1965)

***

 – Io amu m-oi duce, Marie, ca mi-a sosit ceasul. Asculta aici ce-ti spun.

Maria, suspinand:

– Zi, Ioane, si asa oi face!

– Sa tii gospodaria, Marie, sa nu vinzi nimic, sa aiba copiii astia cand or creste mari.

Maria, suspinand:

– Asa oi face, Ioane…

– Sa dai copiii la scoala, sa iasa invatati, Marie!

Maria, suspinand:

– Asa oi face, Ioane…

– Si mai vreau, Marie, ca dupa ce m-oi duce sa te mariti cu Gheorghe!

– Da’ Ioane, credeam ca Gheorghe e dusmanul tau de moarte.

– Pai toc mai de-aia…

***

 15 septembrie 1521 - Domnitorul Țării Românești Neagoe Basarab, ctitor al Bisericii episcopale de la Curtea de Arges, moare și este urmat de fiul său, Teodosie.

Neagoe Basarab (n. ~1459 – d. 1521) a fost domnul Țării Românești între 1512 și 1521. Soția sa a fost doamna Despina, din familia sârbă Brancovici. Neagoe Basarab a făcut donaţii generoase mănăstirilor ortodoxe (în Ţara Românească şi în toate ţările din Balcani), iar in timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeş, în jurul căreia s-a născut legenda Meşterului Manole.

Este ctitorul complexului monahal şi al bisericii monument din Curtea de Argeş (1517). Pe lângă multe alte ctitorii a reedificat biserica de la Argeş care era căzută în ruină „ca sa nu fie spre batjocură limbilor străine”. Neagoe Basarab este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie”, scrisă în slavonă, dar tradusă de cineva în română (există o copie atestată în limba română din 1654).

Teodosie a fost un domnitor al Ţării Româneşti în 1521 - 1522. A devenit domnitor la o vârstă foarte fragedă, sub tutela mamei sale, Despina Brancović, în urma morţii lui Neagoe Basarab. A murit la Constantinopol în decembrie 1521 sau ianuarie 1522.

Aceasta exceptionala lucrare a fost concepută între anii 1513-1521. În volumul „Monumenta Romaniae Vaticana” apărut în 1996, Dumitriu-Snagov a prezentat dovezile referitoare la faptul că „învăţăturile” lui Neagoe Basarab au fost ulterior plagiate pentru Ivan cel Groaznic. Plagiatul a fost executat de Teodor Mamalachos, ambasadorul lui Ivan cel Groaznic la Constantinopol, cu scopul ca acest document sa constituie o „întărire” doveditoare a înaltei moralităţi a lui Ivan cel Groaznic în procedura de recunoaştere oficială a acestuia ca bazileu de către Patriarhul Constantinopolului.

În procesul de plagiere, Teodor Mamalachos a uitat sa şteargă sau să înlocuiască numele Neagoe, Teodosie, Neaga (mama lui Negoe Basarab), precum şi numele fetelor voivodului: Stana, Roxana şi Anghelina. Documentul semnat de Teodor Mamalachos a fost descoperit în anul 1988 de către cercetătorul italian Santo Luca, fără însă ca acesta să cunoască importanţa acestei descoperiri. Studiul atent al plagiatului a fost făcut însă de Ion Dumitriu-Sn agov.

***

 15 septembrie 1538 - Începutul dominației otomane asupra Moldovei. Sultanul turc Soliman intră în Suceava, capitala Principatului Moldovei.

Pe 21 august 1538 otomanii treceau Dunărea pe la Isaccea-Obluciţa, tătarii au atacat dinspre răsărit şi polonii pătrundeau dinspre nord, asediind Hotinul, astfel încât „la mijloc să sbătea voievodul Moldovei. Şi de peste tot nu se putea gândi la vreun ajutor” (Cronicile slavo-române). Domnul moldovean Petru Rareş s-a îndreptat mai întâi spre poloni, cu care începe tratativele, la Hotin (28 – 31 august 1538).

Tratatul încheiat prevedea renunţarea pentru totdeauna la Pocuţia şi eliberarea prizonierilor, nu însă şi ajutor militar împotriva otomanilor. Eroul luptei antiotomane, Petru Rareş, a domnit în Moldova de două ori – 1527–1538; 1541–1546.Era fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare cu Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat.

Soliman I (n. 6 noiembrie 1494 - d. 5/6 septembrie 1566) sau Suleiman Legiuitorul a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman între anii 1520-1566, fiind unul dintre cei care au domnit o perioadă lungă de timp. În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit ("Magnificul"), iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman - foto: ro.wikipedia.org

Soliman I (n. 6 noiembrie 1494 – d. 5/6 septembrie 1566) sau Suleiman Legiuitorul a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman între anii 1520-1566, fiind unul dintre cei care au domnit o perioadă lungă de timp. În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit (“Magnificul”), iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman – foto: ro.wikipedia.org

Moldovenii au reusit sa opreasca avangarda tătară la trecerea Prutului (sfârşitul lui august – începutul lui septembrie), la Ştefăneşti, dar sultanul turc face joncţiunea cu tătarii hanului Sahib Ghirai (1532 – 1551), lângă târgul Iaşilor (9 septembrie) şi porneşte spre Suceava.

Confruntat cu enorma presiune turca si în acelaşi timp, aflând că „ţara să vorovéşte să-l părăsească” (boierii Găneşti şi Arbureşti, în frunte cu Mihu portarul Sucevei, trecuseră de partea otomanilor), Rareş alege „să ajungă la Ianoşu craiul ungurescu” (Grigore Ureche), sperând la un ajutor militar.

Părăsit în faţa primejdiei, domnul „a plecat cu puţini, cu faţa udată de lacrimi, lăsând în urmă neorânduielile, la 14 septembrie” (Cronicile slavo-române) si trădat de marii boieri, Petru Rareş se refugiază în cetatea Ciceului in Transilvania.

La 15 septembrie 1538, sultanul intră în Suceava, dispune urmărirea domnului fugar şi convocarea Sfatului Domnesc, pentru a i se aduce la cunoştinţă noile reglementări. În urma acestei expediţii, Moldova a fost supusă şi Rareş înlocuit cu Ştefan Lăcustă (1538 – 1540), fiind prima dată când un domn al Moldovei este numit direct de sultan, iar condiţiile păcii sunt cuprinse într-o diplomă a sultanului, nu într-un tratat bilateral.

Teritoriile din sud-estul ţării, cu Bugeacul si Tighina, au fost anexate Imperiului Otoman,în 1538 teritoriul dintre Prut şi Nistru este ocupat, iar Bugeacul colonizat cu tătari. Sultanul hotărăşte instalarea la Suceava a unei trupe formate din 500 de ieniceri, menită a-l supraveghea pe domn. Se instaureaza dominaţia otomana asupra  Moldovei.

***

 Misterul Agatha Christie

Agatha Mary Clarissa Miller s-a născut pe 15 septembrie 1890 la Torquay, în Marea Britanie și a fosy fiica unui broker american bogat, Frederick Miller, și a irlandezei Clarissa Margaret Boehmer. Rămasă orfană de tata la doar 11 ani, Agatha a fost educată acasă, sub îndrumarea mamei. până la vârsta de 15 ani, când a fost înscrisă la pensionul doamnei Dryden din Paris. În 1910 s-a întors la Londra pentru a-și îngriji mama, care se îmbolnăvise, și împreună au făcut o călătorie de trei luni la Cairo.

Agatha a profitat de acest voiaj pentru a vizita cele mai importante monumente ale Egiptului antic, dar activitățile principale erau legate de socializare, pentru că tânăra era în căutarea unui soț. Își va găsi alesul trei ani mai târziu, la vârsta de 24 de ani, când s-a căsătorit cu colonelul Archibald Christie, un aviator din Royal Flying Corps, cu care a avut o fiică, pe Rosalind Hicks.

În timpul Primului Război Mondial, Agatha a lucrat într-un spital, apoi într-o farmacie. Aici s-a familiarizat cu noțiuni despre diverse medicamente și poțiuni otrăvitoare, informații pe care le va folosi mai târziu în cărțile sale.

Căsătoria cu Archibald a fost nefericită, încheindu-se cu un divorț în 1928, la doi ani după ce Agatha a descoperit că soțul său o înșela. Bărbatul îi mărturisise că este îndrăgostit de o altă femeie, Nancy Neele, și că vrea să divorțeze. Agatha a provocat un mic scandal, apoi a dispărut de acasă, nu înainte de a anunța poliția că se teme pentru viața sa.

Dispariția deja cunoscutei scriitoare a atras atenția presei, dar ea a fost găsită 11 zile mai târziu într-un hotel unde se cazase sub numele de Teresa Neele.

În 1928, Agatha a părăsit Anglia și a făcut o lungă călătorie la Istanbul cu Orient Expres-ul, plecând apoi la Bagdad. O săptămână mai târziu fostul soț, Archie, s-a căsătorit cu amanta sa, Nancy Neele, dar Agatha a păstrat custodia fiicei lor, Rosalind, și numele de familie, Christie, pe care l-a folosit în continuare pentru a-și semna cărțile. Reflectând asupra acestei perioade în autobiografia sa, scria doar atât: “Așadar, după boală, au venit tristețea, disperarea și frământarea inimii. Nu este nevoie să ne oprim asupra acestor momente.”

În Irak, scriitoarea s-a împrietenit cu arheologul Leonard Woolley și cu soția acestuia și l-a cunoscut pe arheologul Max Mallowan, un bărbat cu 14 ani mai tânăr, cu care se va căsători în 1930 și despre care a spus că este cel alături de care și-a găsit fericirea.

Agatha Christie și Max Mallowan au călătorit mult, mai ales în Orientul Mijlociu. “Crima din Orient Express”, unul dintre cele mai cunoscute romane ale ei, a fost scrisă la Hotelul Pera Palace din Istanbul, camera în care a locuit devenind mai târziu un memorial al scriitoarei.

Cei doi s-au căsătorit la Edinburgh în septembrie 1930 și au locuit în Chelsea, mai întâi în Cresswell Place și mai târziu în Sheffield Terrace. În 1934, au cumpărat Winterbrook House în Winterbrook, într-un cătun lângă Wallingford, casă care a devenit reședința principală a cuplului pentru tot restul vieții și locul în care Christie a scris o mare parte din cărție sale.

Agatha Christie a fost aleasă membră a Societății Regale de Literatură în 1950, a devenit co-președintă a clubului de detectivi și în 1961 a primit titlul onorific de doctor în literatură de la Universitatea din Exeter.

Începând cu anul 1971, starea de sănătate a scriitoarei a început să îi facă probleme, dar a continuat să scrie, ultimul roman fiind publicat în 1973.

Agatha Christie a murit pe 12 ianuarie 1976, la vârsta de 85 ani, din cauze naturale, la reședința sa din Oxfordshire și a fost înmormântată în cimitirul bisericii St. Marydin Cholsey.

Prima carte a scriitoarei, “Misterioasa afacere de la Styles”, publicată în 1920, l-a introdus pe cel mai cunoscut personaj al său, Hercule Poirot, ce avea să apară în nu mai puțin de 33 alte romane și 54 de povestiri scurte. De o popularitate la fel de mare este și Miss Marple, introdusă în romanul “Crimă la vicariat”, publicat în 1930.

Adesea numită “Regina crimei” sau “Regina misterului”, Agatha Christie este cea mai vândută scriitoare de cărți polițiste din lume și este considerată o maestră a suspansului, a complotului și a caracterizării. Întrebată la un moment dat cum își construiește subiectele, Agatha a răspuns că atunci când spală vase îi vin cele mai criminale idei, pentru că urăște această acti vitate casnică.

***

 Neferusobek, prima femeie faraon din istoria Egiptului

Dacă vă întrebați câte femei au domnit în Egiptul Antic, este puțin probabil să vă amintiți alte nume în afară de Cleopatra și Hatshepsut. Dar au mai fost câteva, cu siguranță nu multe, iar una dintre ele a condus aproape patru ani Regatul de Mijloc, aproximativ între 1789 și 1786 î.e.n., și a fost ultima reprezentantă a celei de-a 12-a dinastii.

Numele ei era Neferusobek și a fost prima femeie care a urcat pe tron cu titlul regal, adică în calitate de regină, nu de regentă.

La cinci kilometri sud de Dashur se află situl arheologic de la Mazghuna, excavat de Ernest McKay în 1910 și de Flinders Petrie în 1911.

Este format din două piramide neterminate și foarte deteriorate care, deși nu există dovezi concrete care să confirme acest lucru, datorită asemănărilor stilistice cu piramida lui Amenemhat al III-lea, sunt atribuite fiului său, faraonul Amenemhat al IV-lea (cea situată la sud, din calcar) și succesoarei sale, Neferusobek.

Neferusobek nu apare în Lista regală de la Abydos (un basorelief cu numele a 76 de faraoni), așa cum se întâmplă în cazul altor femei domnitoare, dar apare în Lista regală de la Sakkara (o tăbliță cu 58 de conducători găsită într-un mormânt și care merge până la Ramses al II-lea, sărind peste Hyksos) și în Canonul regal de la Torino (o altă listă, în acest caz pe papirus).

Există, de asemenea, o referire la ea în templul de la Karnak și este citată și de Maneton (preot și istoric egiptean din perioada ptolemeică, autorul lucrării „Aigyptiaka”), deși el o numește Skemiofris.

În ceea ce privește arta, s-au păstrat mai multe statui ale reginei, deși nu toate sunt întregi, deoarece unele și-au pierdut capetele de-a lungul secolelor.

Chiar și așa, rămășițele oferă informații curioase despre personaj, ca în cazul uneia păstrate la Luvru, care o înfățișează pe Neferusobek îmbrăcată într-o tunică feminină decoltată, dar și cu nemes (coafura cu dungi) și fustă masculină, în timp ce la gât se poate vedea colierul cu două bile caracteristic Imperiului Mijlociu.

Poartă inscripția „fiica lui Ra, din trupul ei, Sobekneferu, să trăiască ca Ra pentru totdeauna”. Într-o altă statuie fără cap de la Tell el-Dab’a este înfățișată călcând în picioare cele Nouă Arce (expresia egipteană pentru străini și dușmani).

În mod ironic, cele care încă mai au cap sunt mai confuze. Muzeul Egiptean din Berlin avea un bust care a fost pierdut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, deși partea inferioară este încă expusă la Muzeul de Arte Frumoase din Boston.

Muzeul Metropolitan din New York are un alt bust al unei femei cu perucă și coroană regală, care a fost identificat ca fiind Neferusobek, la fel ca și un sfinx de bazalt negru fără cap, descoperit la Khatana-Qantir.

Acestea fiind zise, cine era mai exact această femeie? Lucrările monumentale citate mai sus o asociază întotdeauna cu Amenemhat al III-lea, al șaselea faraon al celei de-a 12-a dinastii (numit Nymaatra în listele regale) și unul dintre marii conducători ai Imperiului de Mijloc, deoarece timp de 30 de ani a administrat țara în mod eficient și a condus-o spre prosperitate economică.

Poligamia fiind obișnuită printre faraoni, el a avut cel puțin două soții: Aat și Hetepti, și nu se știe cine a fost mama lui Neferusobek. Cea de-a doua este aproape sigur exclusă, deoarece nu era de sânge regal, deși i-a dat naștere succesorului său, Amenemhat al IV-lea, deși este posibil ca acesta să fi fost adoptat.

Asociat la tron în calitate de coregent în ultimul an de viață al progenitorului său, Amenemhat al IV-lea, a avut o domnie mult mai scurtă, de nouă ani (1799-1790 î.e.n.).

Potrivit lui Maneton, acesta s-a căsătorit cu sora sa vitregă, Neferusobek (care avea o soră mai mare, Neferuptah, destinată să preia tronul în absența unor moștenitori de sex masculin, dar care a murit prematur), deși faptul că nu a folosit niciodată titlul de soție a faraonului, ci cel de fiică a faraonului, sugerează că nu a existat o astfel de căsătorie. Ce s-a întâmplat, atunci?

Se bănuiește că Amenemhat al IV-lea a murit fără urmași de sex masculin, iar ea a preluat ștafeta, deoarece există numeroase mărturii care arată că a fost coregentă cel puțin câțiva ani.

Cu toate acestea, unii egiptologi au emis ipoteza că primii doi regi ai dinastiei următoare, Sobekhotep I și Amenemhat Sombef, ar fi putut fi fiii lui Amenemhat al IV-lea cu soții mai tinere, iar Neferusobek i-ar fi declarat nelegitimi pentru a uzurpa puterea. Alții consideră că ar fi fost fiii lui Neferusobek însăși.

În cele din urmă, însă, ea a fost cea care a purtat coroana și, spre deosebire de predecesorii ei, prima femeie care a adoptat titlul regal complet.

Aceasta era o nomenclatură care combina caracterul pământesc și divin al faraonului, constând din cinci nume: Horus, Nebty, Hor-Nub (Horus de aur), Nesut-Bity (numele tronului) și Sa-Ra (numele nașterii).

Cu toate acestea, așa cum am menționat mai sus, a rămas în istorie ca fiind asociată cu Sobek, zeul crocodil al fertilității și al vieții vegetale, care a creat Nilul din sudoarea sa.

Era, așadar, regina Egiptului și, ca atare, avea o putere absolută nemaiîntâlnită în Antichitate, mai ales dacă o comparăm cu situația femeilor din Grecia și Roma.

Totuși, egiptenii aveau și ei multe prejudecăți, iar femeile conducătoare tindeau să fie doar punți excepționale – admise cu scopul precis de a evita haosul politic și social – între faraonii bărbați.

De fapt, numele multor femei conducătoare au fost șterse de pe listele regale. Merneit, Setibhor și Nitocris (dacă a existat) sau Hatshepshut, Semenejkara, Tausert și Cleopatra au fost insule într-o mare de bărbați.

Această perioadă de glorie a Imperiului de Mijloc care a început în timpul domniei lui Sesostris al III-lea și a continuat sub fiul său Amenehat al III-lea, tatăl lui Neferusobek menționat mai sus, a început să intre în declin sub Amenehat al IV-lea, și aceasta a fost tendința atunci când ea a ajuns la tron.

A rămas pe tron pentru o perioadă foarte scurtă, ceva mai puțin de patru ani, ceea ce face dificilă cunoașterea evenimentelor care au caracterizat-o, dincolo de lucrările de construcție la complexul funerar al tatălui său.

Se pare că a existat o neliniște socială rezultată dintr-o perioadă de penurie și secetă și de incursiunile tot mai frecvente în Deltă ale clanurilor nomade de păstori, Hekau-Khassuth sau Hyksos. Să fi avut toate acestea vreo legătură cu sfârșitul perioadei lui Neferusobek?

Nu există un răspuns la această întrebare; aceasta a urcat pe tron în 1789 î.e.n., iar domnia ei s-a încheiat în 1786 î.e.n. Probabil că nu a avut urmași, cel puțin masculini, și astfel dinastia s-a încheiat odată cu ea (dacă Sebekhotep I și Amenemhat Sonbef nu sunt considerați fiii ei).

În orice caz, și urmând Canonul regal de la Torino, ei sunt în general plasați ca fiind  primii din dinastia a XIII-a.

***

 Primul semafor din România. Istoria luminilor ce dirijează traficul

Cu toții suntem familiarizați cu luminile roșu, galben și verde ale dispozitivului ce dirijează traficul în intersecțiile aglomerate. Dar te-ai întrebat vreodată pe ce artere de circulație a fost instalat primul semafor electric din România?

Ziarul Universul a numit primul semafor din București „cel mai nou aparat de semnalizare”.

Cu mult timp înainte ca oamenii să conducă automobile, căruțele trase de cai aglomerau intersecțiile și situația devenise periculoasă pentru pietoni.

Potrivit BBC, John Knight, manager în industria căilor ferate, a fost primul care a sugerat ca și pe străzi să se folosească același tip de dispozitiv ca în cazul trenurilor.

Căile ferate foloseau o cutie cu un semn mic care oscila între „permis” și „nepermis”. Noaptea, cutia era iluminată de o lampă cu gaz poziționată în apropiere.

Singurul inconvenient era că trebuia operată manual. Primul semafor a fost poziționat pe străzile Bridge și Great George în Westminster, în Londra, în 1868.

Cum semnalele funcționau corespunzător, autoritățile din Westminster s-au gândit să instaleze mai multe. Însă, după câteva săptămâni, o scurgere de caz a cauzat explozia semaforului, rănindu-l pe omul care opera semnalul.

Astfel, s-a renunțat la ideea de a instala și mai multe semafoare. Apoi, în 1896, odată cu introducerea automobilului, ideea de semafor a fost din nou luată în considerare.

La acest moment, mai mulți specialiști lucrau simultan la niște proiecte pentru semafoare. Potrivit listei de brevete digitizate de Google, Ernest Sirrine a înaintat, la 4 aprilie 1910, propriul său proiect pentru un sistem de trafic stradal.

Acesta folosea semnale care oscilau în sus sau în jos, la fel ca semaforul din Anglia, însă făceau acest lucru în mod automat, cu ajutorul unui comutator temporizat. Primul astfel de dispozitiv a fost instalat în Chicago, SUA, în același an.

În 1912, Lester Farnsworth Wire, din Salt Lake City, Utah, a fost numit pentru a se ocupa de prima regulare a traficului din oraș. Wire și-a luat sarcina în serios și a decis că, în loc de polițiști care să dirijeze traficul, avea să proiecteze un semnalizator de trafic electric.

Cutia conținea numai culorile roșu și verde și era plasată pe un stâlp înalt, chiar în mijlocul intersecției. Era alimentată de la liniile de curent pentru troleibuz ce treceau pe deasupra.

La început, încă mai era nevoie de un operator care să schimbe culorile. În 1914, Wire a adăugat o platformă închisă în care să stea operatorul.

Singura problemă era că aceste cutii arătau ca niște adăposturi pentru păsări, ceea ce îi amuza sau îi enerva pe localnici. Wire așteptase prea mult ca să înainteze documentația pentru brevet și nu a mai reușit să o facă.

De fapt, tocmai acest aspect de colivie a stat la baza poreclei pe care și românii le-au dat-o polițiștilor – „sticleți”. Sticletele era cândva o pasăre comună de colivie.

James Hoge din Cleveland, Ohio, a câștigat dreptul de brevet pentru semaforul electric în 1913, cu propriul său proiect. Brevetul i-a fost înregistrat pe 9 septembrie 1913.

Semaforul său ilumina cuvintele „stop” și „treci” și a fost instalat în Cleveland în 1914. Luminile lui Hoge erau primele de felul lor care puteau fi puse pe pauză atunci când treceau vehiculele de urgență.

În 1917, William Ghiglieri, din San Francisco, a brevetat primul semafor care folosea lumini roșii și verzi. William Potts, un polițist din Detroit, a folosit, de asemenea, sistemul de semnal al căilor ferate ca bază pentru design-ul său, dar a adăugat și culoarea galben.

Semaforul lui Potts a fost instalat pe bulevardele Woodward și Michigan, iar orașul a cumpărat încă 15 semafoare. Un alt locuitor din Cleveland, Garrett Morgan, a brevetat primul semafor cu trei culori în întregime automat în 1923.

Invenția sa a fost cumpărată de General Electric pentru 40.000 de dolari. General Electric a reușit să păstreze monopolul și semaforul a evoluat sub forma în care îl vedem azi.

Semnalul „treci” pentru pietoni a apărut în anii ’30 și a fost testat în 1934 în New York. În 1947, John Allen a înaintat  o cerere de brevetare a proiectului său care includea posibilitatea de a adăuga reclame.

În prezent, se desfășoară teste cu tehnologie „smart”, care le va permite semafoarelor să detecteze fluxul traficului și să-și ajusteze semnalele în mod corespunzător, iar în Japonia sunt testate intersecții semaforizate cu holograme ale căror mesaje pot fi personalizate în funcție de oraș și condițiile de trafic locale.

În România, primul semafor a fost instalat la 29 aprilie 1933, în București, pe Calea Victoriei, la intersecția cu bulevardele Academiei și Regina Elisabeta.

Primul semafor din România, „cel mai nou aparat de semnalizare”

Cum denumirea de semafor nu era folosită la acea vreme, ziarul Universul l-a numit „cel mai nou aparat de semnalizare”, fiind considerat o invenție care ducea România în rândul țărilor care modernizau traficul.

Semaforul avea o singură „fereastră” pe fiecare sens de mers din intersecție, era vizibil de la distanța de 300 de metri și era alimentat electric, fiind legat de firele tramvaiului.

Presa consemna că „semaforul este luminat în culorile internaționale roșu și verde”. Schimbarea luminilor era făcută de un agent de circulație, prin apăsarea unui buton montat pe un stâlp.

Pe stâlp se găsea și un telefon cu legătură directă la serviciul circulație, ca să anunțe even tuale nereguli sau accidente.